Drumul spre Dumnezeu al părintelui Teodor Bijec a început cu o icoană - Hristos rugându-se în Grădina Ghetsimani. O icoană obişnuită, pe care mulţi o consideră mai degrabă un tablou religios, aşa cum întâlneşti în mai toate casele românilor. În ea, Iisus e un tânăr frumos, cu faţa prelungă şi ochii trişti, cu părul lung, castaniu, revărsat în bucle pe umeri. E îmbrăcat într-o cămaşă lungă şi stă în genunchi, cu mâinile rezemate de o piatră - Domnul însuşi rugându-se fierbinte să fie cruţat de răstignire! Chipul acela, de o seninătate tristă, i-a trezit părintelui în inimă o chemare adâncă. Deşi era doar un copil, singurătatea lui Iisus, care se ruga în acea grădină, frumoasă ca un colţ de rai, l-a rănit. Simţea că ar trebui să împartă acea singurătate cu El. Să se roage împreună cu Domnul. Aşa că în camera lui şi-a rânduit un colţişor pe care l-a închinat doar lui Hristos. Se ducea acolo când simţea nevoia să fie doar el şi Domnul, se aşeza în genunchi şi se ruga îndelung. Iar Iisus n-a întârziat niciodată la întâlnire.
"În anii aceia, aveam în inimă un dor fierbinte de rugăciune, care venea de dincolo de lume. Eu simţeam că acel colţişor din camera mea era doar al meu şi al lui Dumnezeu şi-mi era tare drag că Îl vedeam pe Iisus rugându-se singur în Ghetsimani, şi simţeam că fac acelaşi lucru împreună cu El. Simţeam că, rugându-mă cu El, împărţeam împreună una şi aceeaşi singurătate. După ce mă rugam, ieşeam afară şi, când vedeam cerul înstelat, plângeam de bucurie. De atunci, rugăciunea a fost şi a rămas pentru mine cea mai adâncă stare de intimitate pe care o pot avea cu Hristos."
Părintele Teodor Bijec s-a născut la Codlea, lângă Braşov, dintr-un tată polonez şi o mamă româncă, iar acum slujeşte în Catedrala din Miercurea Ciuc. E tânăr, are 36 de ani, şi e plin de entuziasm. Când ne-am întâlnit, m-a strâns în braţe, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. La despărţire, mi-a mulţumit la fel de bucuros. A zâmbit tot timpul interviului. Cred că acesta este secretul slujirii lui - o bucurie continuă, bucuria unui om care şi-a împlinit visul copilăriei.
La întâlnire cu Iisus
Icoana la care se ruga pr. Teodor în copilărie
"L-am simţit atunci pe Dumnezeu viu, ca pe un Tată care mi-a povestit, prin graiul Scripturii, toată istoria lumii, de la facerea ei şi până în vremea mea. Era ca o lecţie de istorie sfântă, în care Domnul îmi spunea cum a păşit prin toate generaţiile de oameni până la mine. Aş putea spune că am crescut cu Scriptura şi am simţit prin ea chemarea Lui, care este dincolo de cuvinte. Când citeam din Biblie, îmi vorbea El, iar eu ascultam. Când mă rugam, vorbeam eu şi asculta El.
Întotdeauna am fost atras de rugăciune, deşi părinţii mei, altminteri oameni credincioşi, nu au avut un cult al bisericii. Şi atracţia aceasta a tot sporit. Simţeam că-L mâhneam pe Dumnezeu dacă nu mă rugam în fiecare dimineaţă, că L-aş fi pus într-un con de umbră, dacă nu i-aş fi mulţumit în fiecare seară, pentru ziua care tocmai trecuse. Toate bucuriile copilăriei doream să I le împărtăşesc Domnului şi să-I mulţumesc pentru ele, fie că erau prieteniile pe care le legam cu ceilalţi sau doar notele bune pe care le luam la şcoală, pentru mine toate erau daruri pe care mi le făcea Dumnezeu. Îmi amintesc că, de revelion, după ce stăteam puţin la masă cu ai mei şi mă uitam la televizor, simţeam nevoia să mă însingurez. Mă duceam atunci în camera mea şi-i mulţumeam lui Dumnezeu pentru noul an. Apoi citeam din Biblie până se crăpa de ziuă. Era felul meu de a sărbători, un fel care mă făcea nespus de fericit.
De altfel, în toţii anii aceia ai copilăriei, am trăit într-o stare de fericire continuă. Mă gândeam că Iisus vrea să fim tot timpul împreună, că, de fapt, noi doi suntem prieteni foarte buni şi că-L supăr când Îl părăsesc. Şi că, pentru a rămâne prieteni, trebuie să ne întâlnim cât de des putem. Aşa că am continuat întâlnirile mele cu Domnul, şi până în clasa a IX-a am citit Biblia din scoarţă în scoarţă de câteva ori."
- Când aţi simţit chemarea să împletiţi iubirea de Dumnezeu cu meseria de preot?
- Totul a început de la câteva discuţii cu tatăl meu, un om cu mult echilibru interior, care mi-a spus că în tinereţe şi-a dorit din toată inima să se facă preot. Au venit însă la putere comuniştii, iar tatăl său, bunicul meu, a fost arestat şi trimis la canal, pentru că era chiabur. Bunica a rămas singură acasă cu copiii, se descurca foarte greu, iar tata nu a mai putut urma seminarul teologic, şi a rămas acasă cu ea şi cu fraţii săi, să ajute în gospodărie. Aşa că, atunci când a aflat de aplecarea mea spre rugăciune, tata mi-a spus bucuros că, poate, ceea ce el şi-a dorit atât de mult voi putea împlini eu. Aşa am ajuns să doresc să merg la biserică şi, găsindu-mi un prieten în clasă, care era şi el credincios, am început să merg la slujbe. O colegă a insistat apoi să intru în corul unei biserici din Codlea, unde ea cânta deja. Erau cam 40 de tineri. M-au primit bucuroşi, şi aşa am ajuns să merg la fiecare sfântă liturghie, ceea ce pentru mine a fost o mare descoperire. Toţi acei tineri, cu care m-am împrietenit, erau foarte serioşi în credinţa lor. Mergeau uneori în pelerinaje, se spovedeau, se împărtăşeau şi aveau o dirijoare tânără, căreia îi voi fi recunoscător toată viaţa, care ne-a iniţiat în tainele bisericii. Am înţeles atunci că biserica şi în special liturghia îţi oferă, de fapt, o cunoaştere a lumii prin Hristos, iar asta este singura cunoaştere reală a existenţei. Atunci a început Iisus, cel pe care-L aflasem în singurătatea rugăciunilor copilăriei, să îmi descopere o altă cale, mai profundă, mai matură, chemându-mă la mai mult decât avusesem până atunci.
- Ce v-a marcat în mod special ucenicia religioasă?
Catedrala ortodoxă din Miercurea Ciuc
"În fiecare dimineaţă, mă închin şi îi dau slavă lui Dumnezeu pentru că o fac în graiul nostru românesc"
Interiorul catedralei
"Eu cred că suntem români adevăraţi în măsura în care ţinem la biserică. Apartenenţa la neamul românesc o avem cu toţii în sânge, aş putea spune că ne curge prin vene, aşa că nu putem disocia credinţa noastră creştină de iubirea de neam. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de neam sunt cei doi plămâni prin care, în primul rând preotul, dar socotesc că în egală măsură şi orice român, indiferent de colţul de lume în care Dumnezeu îi rânduieşte să îşi ducă anii vieţii, ar trebui să respire. Eu, unul, în fiecare dimineaţă când mă trezesc, mă închin lui Dumnezeu şi îi dau slavă pentru că o fac în graiul nostru românesc. Ştiu că dacă soarele a răsărit şi eu sunt viu, am şi în ziua aceea misiunea de a fi între oameni ca preot, de a-i îndemna, prin tot ceea ce fac, să lupte pentru credinţa lor şi pentru neamul lor românesc, în sânul căruia ne-am născut şi am trăit. Mai ales aici, în Harghita şi Covasna, eu cred că noi, românii, fiind minoritari, nu ne putem uni şi nici nu ne putem împlini fără biserică.
Naşterea neamului românesc s-a produs concomitent cu primirea credinţei creştine, de aceea cred că, dintotdeauna, biserica ne-a adunat. Pe tot firul istoriei noastre se vorbeşte de această prezenţă a lui Dumnezeu în neamul nostru. Chiar dacă vremurile au fost de multe ori vitrege şi suntem o ţară mică, aşezată la confluenţa şi pe harta de interes a marilor imperii, Dumnezeu ne-a păstrat şi iată că suntem încă în picioare. Şi nu întâmplător, pentru că la Dumnezeu nimic nu este întâmplător; fiind singurii latini ortodocşi, reprezentăm o punte între culturile din Europa. Suntem un nod de legătură între Răsărit şi Apus.
- Românii din Harghita-Covasna, minoritari în zona aceasta, au mari probleme de a supravieţui. Credeţi că biserica ar putea fi o soluţie pe termen lung?
- Credinţa a fost şi va rămâne dintotdeauna o soluţie pentru românii de aici din zonă, pentru că este singura instituţie care îi adună şi îi responsabilizează. Ea le transmite acest duh al apartenenţei la neam, care trebuie să fie dus din leagăn până la mormânt, însă totul manifestat într-un duh al lui Hristos, într-un duh al păcii. Noi, românii, am secondat întotdeauna această iubire de neam cu bunătatea, cu omenia. Am fost oameni primitori, pentru că am fost creştini adevăraţi. Trăim în acest spaţiu românesc şi români, şi maghiari, dar numai bătând mâna în duhul păcii vom putea convieţui în linişte, promovându-ne, bineînţeles, fiecare apartenenţa la neamul lui. E vorba de o cultură care vine din adâncul nostru. Ne-am născut într-o anume credinţă, care este credinţa moşilor şi a strămoşilor noştri şi trebuie şi este legitim să ne-o manifestăm. În duhul respectului, admitem şi cealaltă identitate, a maghiarilor, dar avem datoria să nu uităm că suntem români şi să facem ceva pentru comunitate, să punem umărul la ridicarea acestei societăţi, care are nevoie de noi. Zona noastră, aşa cum este ea, multietnică şi multiconfesională, ar trebui să fie un stimul pentru noi de a juca o singură carte, a unităţii. Eu am apreciat tot timpul la partea maghiară faptul că această unitate transpare în tot ceea ce fac ei. În felul acesta ei apar ca o familie, un întreg de neatins. Avem de învăţat şi noi din lucrul acesta.
Rătăcitori prin lume
Oraşul Miercurea Ciuc fotografiat din avion (Foto: Dragoş Asaftei)
- Aţi venit în Harghita din libertatea total românească a Braşovului. Există vreo diferenţă între "felul" credinţei de-acolo şi cea de aici? Care e starea sufletească a românilor? Îi apasă faptul că sunt minoritari? Îi vedeţi suferind?
- Da, ei îmi spun durerile lor, dar să ştiţi că cea mai mare problemă cu care se confruntă este că nu îşi găsesc un loc de muncă. Ştiu că asta e o problemă generală în toată ţara, dar aici, în Covasna şi Harghita, ea este acută. Se impune, oarecum, cunoaşterea limbii maghiare, iar faptul că suntem români nu ne înlesneşte o accedere în toate structurile instituţiilor din zonă. Este o abordare oarecum preferenţială, şi noi răzbatem mai greu. Din spusele credincioşilor şi din propria mea experienţă, pot să vă spun că accesul românilor în funcţiile şi instituţiile publice este limitat etnic, doar pe acest considerent, că sunt români. S-au făcut câţiva paşi în schimbarea mentalităţii, simţim o uşoară deschidere, dar mai este mult până la ceea ce noi socotim şi ne dorim a fi normalitatea. Împărţim aceeaşi viaţă, acelaşi pământ, acelaşi trai, şi socotesc că ar trebui promovaţi oamenii doar pe considerente şi capacităţi profesionale. Ne-am dori mai multă comunicare în sensul acesta; apreciem ceea ce avem, dar ne dorim mai mult, pentru că vrem să fie bine în tot ceea ce înseamnă viaţă comunitară.
- Care credeţi că e viitorul românilor în această zonă?
- Din păcate, ne confruntăm, de la an la an, cu un fenomen al depopulării zonei. Asta nu este doar o problemă a românilor, ci şi a maghiarilor. Episcopia noastră, la recensământul din anul 2002, a însumat 95.000 de credincioşi în cele două judeţe, Covasna şi Harghita. La ultimul recensământ, din 2011, au ieşit doar 84.000, ceea ce înseamnă că suntem în continuă scădere. Acest ţinut nu poate creşte şi nu se poate afirma, nu poate constitui un element de stabilitate, decât dacă rămânem şi lucrăm aici. Eu apreciez tot ceea ce au făcut autorităţile centrale de stat pentru noi, ca episcopie, însă ne-am dori ca această zonă să se înscrie mai mult în atenţia celor de la Bucureşti, pentru că, în măsura în care statul român nu va avea o politică coerentă şi nu va sprijini crearea de noi locuri de muncă, tinerii vor pleca pentru că nu au un viitor. Deşi ţinutul este bogat, dacă nu sunt locuri de muncă şi tu eşti minoritar, ajungi în punctul în care, disperat, cauţi o pâine în altă parte. Aşa s-a ajuns ca harghitenii şi covăsnenii să plece fie spre marile oraşe, fie înapoi, în zonele din care au venit. În general, românii caută să obţină un loc de muncă în zone cu oportunităţi mai mari, cum e zona Braşovului, dar şi în alte zone ale ţării, care mai au ceva de oferit românilor. Nu vreau să cosmetizăm situaţia. În Harghita-Covasna avem comunităţi care abia supravieţuiesc. Sunt zone în care preoţii păstoresc trei, poate chiar patru sate, şi trăiesc doar din munca câmpului, pentru că nu mai sunt români decât foarte puţini. Preoţii aceştia aleargă, la propriu, după puţinii credincioşi pe care îi mai au. Avem şi sate îmbătrânite, depopulate, care nu mai au nicio perspectivă, dar, totuşi, noi am trimis acolo un preot. Sfântul Sinod face un mare efort şi salarizează aceşti preoţi, prin Fondul Central Misionar, pentru a susţine slujirea din parohiile depopulate. E un mare efort să ţii un preot pentru doi sau trei credincioşi, dar îl facem.
Am avut chiar de curând o sfinţire de biserică într-o comunitate care numără doar 20 de suflete, dar prin efortul preotului şi al episcopiei, am reuşit pictarea bisericii şi înzestrarea ei cu toate odoarele necesare slujirii, pentru ca oamenii să simtă că vin să se roage într-o biserică frumoasă, nu într-o biserică uitată. Astăzi avem biserici frumoase, pentru că truda celor doi ierarhi, a Înaltpreasfinţitului Ioan şi a Preasfinţitului Andrei, a fost ca ele să fie primitoare, încălzite, acoperite, refăcute şi, prin aceasta, lucrătoare prin slujbe.
Comori naturale: Lacul Sfânta Ana
Munţii Haşmasul Mare iarna
- Braşovul este un model, socotesc eu, pentru că este un element de interferenţă culturală, şi aici mă refer la tot ceea ce înseamnă cultură propriu-zisă, dar şi la această comunicare, accesibilitate şi primire a oamenilor din orice zonă a ţării. Se ştie că oraşul Braşov nu are doar locuitori autohtoni, ci a adunat oameni din toate părţile ţării, deci poate fi un model şi în ceea ce înseamnă comunicarea între etnii. În Codlea, eu m-am pomenit crescând cu o comunitate de saşi bine închegată, care se înţelegeau foarte bine cu românii; am crescut comunicând foarte bine unii cu alţii, am avut prieteni, de mic, şi între saşi, şi între maghiari, şi niciodată nu am avut de împărţit ceva, decât prietenia. Nimic altceva.
- Părinte Teodor, înainte de a vă mulţumi pentru acest interviu, v-aş ruga să le transmiteţi un gând cititorilor noştri.
- Aş vrea să le spun că locul acesta în care trăiesc va rămâne pentru toţi primitor, pentru că este pământ românesc şi pentru că aici, socotesc eu, avem un cult al omeniei, închegat în timp, prin credinţa noastră în Dumnezeu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
