SIBIUL ÎN FESTIVAL

Teatrul lumii, în cetatea Cibinului (Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu 2016)

Făuritorii de vise

Fetiţa de lângă mine a privit în sus şi a întrebat-o pe doamna îmbrăcată elegant, care o ţinea de mână: "Buni, da' ăştia ce sunt?". "Sunt Făuritorii de vise", a răspuns doamna, privind în cărticica-program, dar nu a apucat să-şi ducă la capăt cuvintele, când unul dintre acei "fauri" pe picioroange, înalt cât o casă, s-a aplecat şi a luat-o pe fetiţă în braţe, a ridicat-o sus, sus de tot, până aproape de cer, a zburat cu ea printre nori, printre stele, după care a pus-o uşurel, pe pă­mânt, lângă bunica ei. Oamenii mari aflaţi pe stradă au aplaudat-o, iar ea, ca o mică prinţesă, cu stelele şi cerul rămase încă în inimă, a început şi ea să aplaude fâstâcită de atâta atenţie.
Timp de zece zile, Festivalul Internaţional de Tea­tru a făcut Sibiul să arate ca o uriaşă cutie cu cadouri, în care oricine putea să găsească ceea ce îi plăcea. Teatru pe alese, dans, muzică sau circ, cărţi sau, pur şi simplu, discuţii cu actori şi regizori celebri (peste 450 de evenimente!), toate "servite" la discreţie într-un fes­tin cultural rafinat. Ca dintr-un corn al abundenţei culturale, darurile s-au revărsat pe străzile şi în sălile Sibiului, transformând oraşul într-o sărbătoare strălu­citoare. Pieţele au fost pline de oameni fericiţi, parcu­rile au răsunat de aplauze, sălile au fost neîncăpătoare pentru cei veniţi să prindă o fărâmă din bucuria de a trăi prin artă. Sau pur şi simplu de a trăi! Şi oriunde ai fi ajuns în acele zile în Sibiu, în Piaţa Mare sau pe străduţele înguste, cu aer medieval, vedeai tot oameni fericiţi şi zâmbitori, amestecaţi printre clovni, dansând cu fanfarele sau privind dansatorii de pe cer. Vorbeau toate limbile pământului, erau veniţi din toate colţurile lumii, încât Sibiul pă­rea nu capitala cultu­rală euro­pea­nă, ci ca­pitala cultura­lă mon­dia­lă. Şi nu este nicio exagerare în asta: ar­tiştii veniţi la această a 23-a ediţie a Festi­valului de Teatru de la Sibiu au fost invitaţi, din nu mai puţin de 70 de ţări! Să auzi pe stră­zile unui oraş ro­mânesc "Ce fru­moa­să e Româ­nia!", "Ce frumos este la voi!", în zeci de limbi, de la japo­neză la norve­gia­nă, nu este un semn de pro­vincialism, este o bucurie adevărată, bu­curia unei norma­lităţi după care româ­nii au tânjit câteva decenii, este bucuria excelen­ţei, prezentă ca fapt obişnuit pe stră­zile unui oraş tran­silvă­nean. Pe terasele din Piaţa Mică, în timp ce oamenii îşi savurau cafeaua, în ritmurile unei fanfare de cinci­zeci de instru­mentişti, i-am auzit vorbind des­pre Ostermeier, despre Krystian Lupa, Luk Per­ceval sau despre Eugenio Barba, nume necunoscute până odinioară în România, despre care acum se vorbeşte şi la noi, ca despre artişti mari "de-ai casei", li se urmăresc spectacolele şi se discută ce au mai creat. Întocmai ca pe mica fetiţă luată de Făuritorii de vise până sus, între stele, tot aşa FITS şi-a luat spectatorii, ducându-i în luminile ram­pei, acolo unde, în momente cu adevărat magice, viaţa se amestecă cu teatrul, devenind un singur, mare spectacol.

Regal teatral

"Anul acesta va fi o ediţie de colecţie!", a anunţat directorul festivalului, Constantin Chiriac. Şi aşa a fost. Cu foarte multe piese de teatru excepţionale şi unii dintre cei mai buni regizori ai lumii, a fost foarte greu să alegi ce să vezi, atunci când evenimentele se suprapuneau. Nume uriaşe din industria teatrului au venit sau au revenit la Sibiu, printre ele - Oskaras Koršunovas, cu Teatrul Naţional din Vilnius, Eimun­tas Nekrošius, care anul trecut a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor, Teatrul Vidy-Lausanne din Elveţia, cel mai mare teatru al Europei, având cel mai mare buget.
Cu ei a venit şi emblematicul Christoph Marthaler, cu un spectacol pe care festivalul s-a străduit să îl aducă de şapte ani! Pe scenele de la Sibiu au fost prezenţi şi actorii de la Yamamoto Noh, cel mai vechi teatru din lume, care este o adevărată legendă, un teatru vechi de 700 de ani, declarat patrimoniu UNESCO, şi tot din Japonia, o companie de păpuşi, care se află, de asemenea, în patrimoniul UNESCO.
Hermann şi Maria Braun s-au căsătorit în tim­pul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o primărie ce tocmai a fost bombardată. Două zile mai târziu, Hermann pleacă pe front şi nu se mai întoarce. Mariei i se spune că a murit. Ca să-şi câştige pâinea, se angajează într-un bar şi începe o relaţie cu un soldat american negru. Dar în seara în care se pregătea să se culce cu el, intră în casă... Hermann. Maria îl ucide pe american, însă la tribunal, Hermann îşi asumă toată vina şi merge la închisoare pentru ea. Aşa începe Ma­ria să pregătească ziua celei de-a doua întoarceri a lui, străduindu-se să facă bani şi să ajungă la alt statut social, în noua Republică Germană. Compro­misuri­le ei şi contextul Germa­niei înainte şi după război vor face din încercarea lor de a-şi găsi fericirea o tragedie. Aceasta este, pe scurt, povestea "Căsă­to­riei Mariei Braun", una dintre piesele cele mai aşteptate de publicul de la Si­biu. Aşteptarea s-a dato­rat în primul rând regiei, sem­nate de germanul Thomas Ostermeier, de la teatrul "Schaubühne Berlin", cât şi premiului luat de această piesă, în urmă cu doi ani, la Avignon. Ostermeier are faima unui regizor implicat politic, însă publicul tânăr a avut o surpriză când l-a ascultat vorbind: "Am mai spus-o: teatrul nu poate schimba lumea. Se poate considera că fac teatru politic, dar în realitate, ceea ce pun în piesele mele este ceea ce văd în jurul meu. Orice poate părea politic, însă tot ce doresc este să observ şi să transpun viaţa societăţii de azi. Sigur că nu poţi să rămâi impasibil când Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, este implicat într-un scandal ruşinos, dar ţine să dea lecţii despre corupţie României... Dar singurul gest politic autentic e acţiu­nea politică. Dacă vreţi o schimbare, trebuie să fiţi activi şi să vă implicaţi. Nu vă bazaţi pe teatru, pentru că el a rămas doar o mică rotiţă dintr-o maşinărie complexă care este lumea de azi".
În ce-i priveşte pe ruşi, ei au venit la Sibiu cu vechea şcoală actoricească, cu actriţe superbe, actori geniali şi poveştile lui Vasily Şukşin, spuse cu o energie şi o poftă de viaţă molipsitoare. Deşi textele marelui scriitor sunt pline de nostalgie şi pe fundal spectacolul avea o muzică ancestrală, sfâşietoare, ce aducea cu doinele româneşti, trupa moscovită a reuşit să prezinte personaje din Rusia profundă, aşa cum erau cândva şi aşa cum sunt şi astăzi. Un spectacol care de opt ani se joacă cu succes pe toate scenele lumii şi care, iată, a ajuns şi în România.
Regizorul italian Eugenio Barba a revenit la Sibiu pentru a patra oară. Fost, câţiva ani, asis­tent al regizorului polonez Jerzy Grotowski, a mers apoi în Norvegia, unde a lucrat ca sudor, înainte de a-şi înfiinţa propria trupă de teatru, Odin, în 1964, cu tineri respinşi la admiterea în Universitate. În cele din urmă, i s-a oferit o veche fermă în nordul Danemarcei, unde să creeze un atelier-şcoală pentru teatru. Acolo va înfiinţa Eugenio Barba celebra Şcoală Internaţio­nală de Teatru Antropologic, un reper mondial pentru un nou fel de a înţelege dramaturgia. În 40 de ani de muncă, mica fermă din nord a devenit un adevărat campus, unde s-au realizat peste 70 de piese de teatru remarcabile, ba­zân­du-se atât pe talen­tul său re­gi­zoral cât şi pe o disciplină de fier impusă cursan­ţilor săi veniţi din toată lumea. Două din­tre aceste piese au sosit anul acesta la Sibiu - "Sensul vie­ţii" şi "Memo­rie de­­vas­tatoare". Să­li­le au fost pli­ne, specta­torii fiind cu­rioşi să desco­pere textura stra­nie a acestui tea­tru-la­bo­rator, în ca­re sunt reuniţi actori din 12 ţări şi în care trans­pare tra­diţia pen­tru joc şi măşti a cultu­ri­lor din întreaga lume.
Şi tot despre tea­­tru de foarte bu­nă ca­litate este vor­ba şi când pri­vesc un domn gri­zonat, îmbrăcat le­jer, de vacanţă, fă­cându-şi selfie-iuri în faţa sălii "Tha­lia" din Sibiu. Se plimbă apoi relaxat, pe lân­gă ve­chiul zid al cetăţii, şi doar dacă te uiţi atent îl poţi recu­noaşte: este Tim Robbins, ac­torul de Oscar din "În­chisoarea îngeri­lor", venit la FITS, în calitate de regizor. Poate că a fost vorba de celebritatea câştigată în cinematografe, poate că oamenii au vrut să vadă "Visul unei nopţi de vară" într-o regie simplă, aşa cum se juca pe vremea lui Shakespeare, cert este că biletele la piesele regizate de Tim Robbins s-au vândut cu mult înainte de înce­pe­rea festivalului. Norocoşii au putut vedea pe scenă o lume suprarealistă, cu zâne, vrăji, incantaţii şi îndră­gos­tiţi fermecaţi prin magie. "Aceasta este una dintre piesele mele preferate scrise de Shakespeare; conţine foarte multe straturi de adevăr, neadevăr, vis, realita­te, magie şi înşelătorie. O dis­pută conjugală tul­bu­ră universul, iar situaţia confuză re­zul­tată este pericu­loa­să şi plină de com­portamente scan­da­loase şi extrem de amuzante. Mă bucur că am venit în Româ­nia, şi Sibiul mi se pare un oraş foarte frumos, cu ae­rul lui medieval. Eu am fost în juriul care a pre­miat la berlinale fil­mul Poziţia copilului, un film magnific, şi mi-am dorit să vin aici şi să cunosc ac­to­rii români, care mi se par excepţionali", a spus Tim Robbins.

Şi a avut ce să vadă, pentru că prezenţa trupelor româneşti a fost de anvergură. Nu doar numă­rul pieselor jucate de actorii români a fost impre­sionant, dar şi calitatea lor. În felul ăsta, la Sibiu s-a văzut (chiar şi prin contrast cu marile teatre ale lu­mii) că România are şi o şcoală de teatru foarte bună, dar şi actori şi regizori de talie europeană sau mon­dială. Că Faust-ul lui Silviu Purcărete s-a jucat cu casa închisă nu e de mirare, având în vedere că bile­tele la acest spectacol sunt vândute aproape în tota­litate până în septembrie. Dar la fel a fost şi pentru "Metamor­foze" sau "Lulu" (în regia aceluiaşi Silviu Purcărete, ambele cu Ofelia Popii), pentru "Vestul singuratic", de la Nottara (cu Florin Piersic Jr, Andi Vasluianu, Vlad Zamfirescu şi Ioana Calotă), "Mar­mură" (cu Victor Rebengiuc, care a şi primit, emo­ţio­nat, o stea pe Aleea Celebrităţilor) sau "Oameni obişnuiţi" (un fel de jurnalism-teatru, în regia Gia­ninei Cărbunariu).

*

Dar festivalul de la Sibiu are, fireşte, şi cârcotaşi. An de an, ei repetă acelaşi lucru: că marea demon­straţie de teatru internaţional are, în ea, prea mult "circ". Dar cine spune asta fie nu a văzut de aproape circul de pe străzile sibiene, fie nu înţelege rolul clovnului în lumea de astăzi, atât de demnă de "râs şi plâns". Şi anul acesta, spectacolele stradale au fost numeroase şi, ca de obicei, de foarte bună calitate. Sigur că este circ, dar când trupa de la Les P*tits Bras prezintă, în Piaţa Mică, spectacolul "Parfumul Cir­cu­lui de altădată", nu ai cum să nu te emoţionezi. Măcar pentru acrobaţiile spectaculoase şi umorul plin de can­doare al unor actori îmbrăcaţi în costume de catifea vişinie, exact ca în zilele frumoase ale copilă­riei. În Piaţa Mare, artişti veniţi din Spania şi Argenti­na au trans­format cerul într-o scenă pentru o comedie aeria­nă, la 30 de metri înălţime. Iar când şi orchestra cântă live lângă tine, totul este minunat! Ca de obicei, au fost pe străzi şi majorete, şi fanfare (cea româneas­că, de la Cozmeşti şi Youth Ma­rine, din Cehia), şi tea­tru cu foc, şi dan­sa­toare de batucada, îmbrăcate (doar) în pene şi pietre preţioase. Au venit chiar şi cimpoierii din Malta! Şi dacă aţi fi văzut toate as­tea şi ră­mâneaţi tot plictisiţi, mai aveaţi o singură şansă: un circ... ve­ge­tarian, în care o banană bate la tobă, o felie de pe­pene suflă în trom­­bon şi un morcov cântă la trom­petă!

Pe scurt, despre festival

Directorul şi fondatorul acestui eveniment minunat pentru Sibiu şi pentru România, domnul Constan­tin Chiriac, este greu de "prins" în zilele cu mii de invitaţi la sărbă­toarea teatrului. Totuşi, într-un scurt moment de respiro, am putut să îi pun câteva întrebări.

CONSTANTIN CHIRIAC
"Le-am promis spectatorilor o ediţie «de colecţie». Sper că nu am dezamăgit"

[/img]- Pare că în fiecare an vreţi cu orice preţ să depă­şiţi ediţiile pre­cedente. Dimen­siu­nile festivalu­lui şi calitatea au fost impresio­nante! Cum reu­şiţi?

- FITS este, de fapt, o activitate con­­tinuă precum curgerea unei ape, nu o muncă în sal­turi, pentru că nu facem aşa: începe o ediţie, apoi se ter­mi­nă, ne luăm avânt, ne poticnim şi în­cer­căm să ducem mai departe. Nu! La noi ediţia de anul viitor este realizată deja în propor­ţie de 80%, iar cea din 2018, aproa­pe 50%. Mai avem de lucrat pentru 2019 şi 2020, dar avem un con­tract semnat deja pentru 2023. Anul aces­ta le-am promis specta­torilor o edi­ţie "de colecţie". Cred că nu am dezamăgit.

- Tema acestei ediţii este "În­cre­de­rea"...

- Ceea ce oferim publicului este, în primul rând, calitate. Se spune că sun­tem al treilea festival ca mărime din lume, dar, spre deo­sebire de Edinburgh, care este pe primul loc, aici, la Sibiu, nu este o piaţă de teatru unde oricine poate să vină să joace. Absolut toate spec­ta­colele sunt foarte atent selec­ţionate, ca să oferim publicului doar ce este ex­celenţă. Încrederea se construieşte în felul acesta în timp, şi faţă de spectatori, dar şi faţă de companiile invitate.

- Festivalul a costat anul aces­ta nouă milioane de euro. Cât de greu a fost să obţi­neţi aceşti bani?

- Aproape un sfert i-am primit de la bugetul local. Restul sunt sponsorizări. Din fericire, acest eveniment produce pentru comunitate mai mult decât cheltuieşte şi, când ai 65.000 de spectatori zilnic, şi spon­sorii sunt încântaţi să parti­cipe. Ne-am stră­duit să obţinem şi finanţări europene. Este unul din motivele pentru care am avut seminarii cu tema "Polonia - mo­del de urmat în managementul cultural". Avem speranţe că lu­crurile vor merge spre bine, suntem în discu­ţii pen­tru construirea, chiar aici, la Sibiu, a unui cen­tru de conferinţe şi spectacole de nivel internaţional.


ELENA KUZINA, profesoară de actorie la Academia de Teatru din St. Petersburg, Rusia
"Oamenii au nevoie de artă, indiferent de regimul politic"

- Cum se explică fericita întâmplare pentru studenţii români de a vă avea, chiar şi pentru câteva zile, profesoară la Sibiu?

- L-am întâlnit pe George Banu, care era curios să vadă sistemul meu de formare actoricească, prin studiul corpului în mişcare. Nu vreau să vă plictisesc cu lucruri tehnice, dar pe scurt, tehnica se cheamă "Biomecanica lui Meyerhold" şi este o alternativă la stilul de realism al lui Stanislavski, care am observat că este foarte popular printre actorii români. De altfel, eu mai predau şi tehnica actoricească a lui Michael Cekhov. I s-a părut interesant lui George, şi împreună cu domnul Chiriac m-au invitat în România, unde sunt pentru prima dată.

- Deşi suntem vecini, de fapt ştim foarte puţine lucruri despre viaţa culturală din Rusia. Ce se întâmplă acolo? Cât de important mai este teatrul în Rusia?

- Este foarte important. În St. Pe­tersburg sunt foarte multe com­pa­nii private şi sălile sunt mereu pline. La fel este şi la Moscova. În siste­mul de stat, banii sunt foarte puţini, însă tea­trele independente o duc destul de bine. Există o efer­vescenţă cultura­lă reală, nu doar în teatru, ci şi în artele plas­tice sau muzică. Oa­menii au ne­voie de artă, indiferent de regimul politic.

- Cât costă un curs cu dum­neavoastră în Rusia? E scump? Şi în cât timp aş putea să devin un actor bun?

- Depinde... Un curs obişnuit, cu două întâlniri săptămânale, timp de o lună de zile, costă 60 de do­lari, la St. Petersburg. Ţin aceleaşi cursuri şi în Ame­rica, unde costă cam de zece ori pe atât. Dacă te ţii de treabă, în doi ani poţi să devii un actor bunicel şi în patru ani un actor bun. Dar pentru asta îţi trebuie şi un pic de talent şi... să faci na­veta de două ori pe săptămână la St. Pe­tersburg.

*

Am ajuns la finalul articolului şi nu am apucat să spun nimic despre minunatele spectacole de dans, despre expoziţii, filme sau lansări de carte, despre convorbirile lui George Banu sau despre concertele de gospel, fado sau orgă. E imposibil să scrii totul des­pre acest festival, aşa cum e im­posibil să prinzi toate evenimentele. A fost ex­­traordinar să vezi cum oamenii, stră­zile, chiar casele şi parcurile capă­tă o altă stră­lucire şi frumuseţe, atunci când sunt pro­iectate pe un decor artis­tic. Sibiul s-a trans­format, timp de zece zile, într-o mică planetă culturală. Cor­tina festivalului a coborât, însă emo­ţiile şi bucuria acestor zile vor rămâne, ca o lumină magică, peste casele, zi­durile şi străduţele vechii Cetăţi.