Iași, iunie, 2016. Orașul meu natal, pe care îl revăd mereu cu aceeași emoție aparte, deși nu aveam decât vreo doi ani atunci când părinții mei au hotărât să-l părăsim. Iașiul de azi mi se pare mai frumos ca oricând. Mă plimb prin centrul urbei lui Creangă și Eminescu și nu-mi vine să cred. După dezamăgirea ultimelor mele vizite aici, când peste tot nu vedeai decât șantiere, renovări, haos și vacarm, descopăr acum un decor minunat, un oraș total renăscut, însuflețit, strălucitor, dichisit până la cele mai mici detalii, cu cel mai rafinat bun gust. În fața mea, se înalță maiestuos Palatul Culturii, acea superbă capodoperă de arhitectură, construită între 1905 și 1925, pe locul fostului Palat Domnesc. De jur împrejur, un parc imens, de un verde ireal, impecabil aranjat, presărat cu nesfârșite rânduri de trandafiri de-a lungul aleilor, face lin și armonios trecerea spre zona comercială a orașului. E miezul zilei, dar totul e atât de tihnit, încât ai putea crede că timpul nu are aici nicio valoare, că zilele se scurg mereu la fel, într-o cumințenie continuă. Un grup de copii se zbenguie pe iarbă, hrănind puzderie de porumbei, cu firimituri. Părinții lor citesc ori moțăie tolăniți la soare, iar într-un colț, la umbra unor arțari stufoși, câțiva studenți învață de zor. E o liniște aproape hipnotică, doar un zumzet ușor se aude de undeva, dinspre străzile îndepărtate ale orașului.
Deodată, însă, un dangăt straniu de clopot sparge toată tihna amiezei, alungând ceata de porumbei. Imediat, se-aude al doilea dangăt, pe un ton ceva mai înalt. Apoi încă unul, și încă unul, până când un cor întreg de clopote se revarsă peste oraș, intonând un refren vechi, de aproape un secol și jumătate. Câțiva trecători întorc privirea către palat. Ceasul de sus, din turnul central, arată ora 12. De zeci de ani, din locul acela ascuns în spatele cadranelor uriașe, opt clopote bine acordate cântă "Hora Unirii", la fiecare oră exactă. Acolo, sus, este punctul zero al Iașului. De aproape 90 de ani, de-acolo se potrivesc toate ceasurile, de-acolo se reglează toată viața orașului. Trei cadrane uriașe, decorate cu vitralii care reprezintă cele 12 zodii, străjuite de doi plăieși zugrăviți pe zidul turnului, după modelul oștenilor de pe Castelul Peleș, par, văzute de jos, o ivire fabuloasă pe cer. Ceasul din turn. Mândria supremă a orașului.
Grăbesc pasul pe aleea ce duce către intrarea în palat, simțind parcă emoția unui copil care urmează să pătrundă în decorul unui basm. Peste puțin timp, voi fi acolo, sus, în spatele cadranelor. Voi putea vedea uriașul mecanism, care de aproape 90 de ani ține pulsul orașului, voi putea atinge uriașele clopote care, din oră în oră, revarsă până la marginea orizontului cele opt note muzicale din "Hora Unirii". Peste doar câteva minute, voi fi acolo, în Templul Timpului.
"Ați întârziat câteva minute", îmi zice, strângându-mi mâna politicos. "Știți, la mine punctualitatea e o deformație profesională. Lucrez de-o viață cu timpul." Mă aștepta chiar la poarta palatului, stând cuminte pe un taburet. Are în jur de 65 de ani, părul alb ca neaua și privirea parcă ușor abătută. "Mă bucur tare mult când mai văd oameni interesați de subiectul ăsta. În ziua de azi, peste tot nu vezi decât scandaluri. Vă rog să mă credeți, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat pasiunea asta. Că doar așa m-am ținut mai departe de oameni. Am fost așa, mai singuratic, ascuns în turnul meu, și asta m-a păstrat mai curat sufletește."
Ion Cristea este printre cei mai valoroși orologieri din țară. Iar asta nu înseamnă doar un simplu ceasornicar, ci și un expert în restaurarea ceasornicelor. De fapt, în cartea de muncă, meseria lui se numește "restaurator metal". Prin mâinile lui au trecut piese grele, de o valoare inestimabilă. A restaurat Statuia Libertății din Ploiești, copertina de pe Palatul Cotroceni, a reparat majoritatea ceasurilor de turn din Moldova, a repus în funcțiune, după 40 de ani de repaus, orologiul Spitalului Sfântul Spiridon din Iași, fabricat în 1843, a restaurat adevărate opere de artă, ceasornice și cutii muzicale din celebrul Muzeu al Ceasului din Ploiești, a publicat peste 50 de lucrări de specialitate, participă neobosit la toate simpozioanele care au ca subiect timpul sau instrumentele de măsurare a lui, iar de 38 de ani, îngrijește cu o dăruire uimitoare ceasul din Palatul Culturii al Iașului. "Știți, fascinația mea n-a fost neapărat pentru ceasuri, ci pentru noțiunea de timp. Iar asta e filosofie curată. Ceasul nu e decât un instrument de așa-zisă socializare. Adică, o convenție inventată de om, care ne ajută să ne raportăm la aceleași repere universal valabile." Gesticulează mult și-mi vorbește cu fervoarea unei mari pasiuni. Nu pare să cunoască o bucurie mai mare decât aceea de a-și împărtăși cuiva ideile. Traversăm un hol mic și intrăm într-un lift, care ne va urca direct acolo, în turn. "Totul a fost renovat la milimetru. De opt ani, de când a început renovarea palatului, nu m-am mișcat de-aici, de lângă ceas. Am stat în turn cu muncitorii, minut cu minut, opt ani de zile nu i-am scăpat din ochi, și asta doar ca să apăr ceasul ăsta de nepriceperea sau nesimțirea lor. Altfel, la câte tone de moloz și praf au căzut, la cât de heirupist au lucrat, astăzi nu s-ar mai fi mișcat nicio rotiță la el. Că așa e în România de azi, totul se năruie, toată lumea e pusă pe distrus. S-au distrus industrii, s-au distrus instituții, s-au distrus valori, performanțe, modele, idei. Mi-e și silă să mai vorbesc. După cum stau lucrurile, credeți că s-ar mai sinchisi astăzi cineva de un ceas? Opt ani l-am păzit, ca să-l salvez, sărăcuțul de el."
Abia acum îi înțeleg tristețea continuă din priviri. Un soi de resemnare împietrită pe chip, însuflețită cu o milă amară pentru prietenul lui de-o viață, ceasul din turn, despre care știe că într-o zi, atunci când el nu va mai fi, va pieri prin cine știe ce grămezi de gunoaie. "Am văzut cu ochii mei mecanisme de ceasuri de turn aruncate la fier vechi. Erau lucrări de patrimoniu național. Nu mai apreciază nimeni valoarea lor, darămite să mai găsești pe cineva care să se priceapă să le repare. Eu n-am ucenici, și nici n-am auzit să mai existe așa ceva prin țară. Ce înseamnă asta pentru destinul acestor ceasuri? Vă las pe dumneavoastră să răspundeți."
Pulsul timpului
Am ajuns într-un fel de pod al turnului, o sală de 400 de metri pătrați, traversată de o platformă metalică, la capătul căreia se vede o ușă. Acolo e intrarea în "casa ceasului", locul de unde se reglează de aproape un secol ritmul orașului. "Înainte de renovare, era o aventură să mergi pe-aici. Erau niște schele vechi și podețe de lemn ca vai de ele, că ți-era frică să calci. Acum, vedeți și dumneavoastră, arată foarte bine și e un loc sigur, numai bun pentru turiștii care vor să viziteze ceasul din turn."
Din când în când, se oprește din mers și-mi povestește tot felul de lucruri, încercând parcă să-mi prelungească emoția așteptării. Îmi trece în revistă momentele importante din istoria acestui palat, îmi spune că primele planuri ale construcției au fost făcute la inițiativa regelui Carol I, ca un fel de răsplată pentru faptul că Iașul tocmai pierduse statutul de capitală a țării. Apoi, că zidirea palatului a început în anul 1906, fiind însă întreruptă în timpul Primului Război Mondial, când imobilul neterminat a fost folosit ca spital de campanie. Că după război, distrugerile au fost atât de urâte, încât toată munca de aproape opt ani a constructorilor a trebuit luată de la capăt. Că toate fondurile destinate acestui uriaș șantier au fost alocate de "Fundațiunea Carol I", că cel care a proiectat imensul palat a fost I. D. Berindei, unul dintre cei mai valoroși arhitecți ai începutului de secol XX, că tot marele Berindei a fost și cel care în noaptea de 11 spre 12 octombrie 1925, înainte cu câteva ore de inaugurarea oficială a ceasului, a stat închis în turn, alături de cei doi fii ai săi, încercând să regleze uriașul mecanism, spre disperarea și nedumerirea ieșenilor, care n-au putut să închidă un ochi până dimineață, în tot orașul răsunând, încontinuu, dangătul clopotelor și "Hora Unirii".
"Ce vremuri!", suspină bătrânul ceasornicar. "Ce oameni dedicați! Unde mai găsești astăzi asemenea patrioți? De-atunci, ceasul ăsta a cântat "Hora Unirii" zeci de ani, la fiecare oră exactă, chiar și pe vremea lui Ceaușescu. Prin 1970, chiar s-a instalat un sistem de amplificare, cu câteva difuzoare, pentru ca ora exactă și "Hora Unirii" să se audă și la Universitate, și la gară, și la Piața Unirii. Știți până când a funcționat? Până prin 1994, când primarul Simirad a dat ordin să fie oprită sonorizarea, pentru că îl deranja prea tare zgomotul la birou." Zâmbește resemnat și scoate din buzunar un mănunchi mare de chei. Am ajuns în fața ușii care duce la ceas. "Iaca, intrăm în cea de-a doua casă a mea. Ba, uneori, chiar cred că-i de fapt prima, așa de bine mă simt când vin aici."
Scârțâitul prelung al ușii dă, parcă, semnalul că trecem într-o altă dimensiune a lumii. În mijlocul unei camere mari, împânzite cu schele înalte din lemn, văd ceva care, într-un limbaj comun, s-ar putea numi "angrenaj". Eu însă, de-aici, din pragul ușii, nu îndrăznesc deocamdată să-l numesc chiar așa. Pentru că, la prima vedere, pare mai degrabă o prezență vie, o făptură foarte ciudată, care impune mult respect. Se mișcă, are puls, se-aude cum respiră. Imperturbabil, infailibil și suveran. Bătrânul orologier se-apropie de obiect și-l atinge ușor, într-un colț, de parcă l-ar saluta. Se întoarce apoi cu privirea spre mine, făcându-mi ceremonios prezentările: "El este ceasul pe care îl îngrijesc de 38 de ani. Este un ceas de turn cu carillon, cu opt clopote, fabricat în Germania, adus și instalat aici de Casa Reprezentativă, în 1925. La vremea aceea, dar chiar și după, ceasurile de turn aveau un rol social. Erau o necesitate, pentru că oamenii le foloseau ca repere. Aș putea să spun că și astăzi, ceasul acesta e un reper pentru unii oameni de modă veche, din Iași."
De când am intrat aici, chipul călăuzei mele s-a luminat. Vorbește cu un entuziasm de neoprit, se învârte în jurul ceasului și îmi explică de-a fir a păr ce înseamnă și cum funcționează fiecare rotiță a lui, fiecare arc sau curea. Îi cunoaște toate secretele, îi știe pe de rost orice sunet, îi simte și în somn cadența sau orice zvâcnire anapoda. "Da, s-a mai întâmplat să se strice. Foarte rar, dar s-a întâmplat. S-a rupt o curea, s-a blocat o rotiță. Am petrecut multe nopți aici, lângă el, oblojindu-l. Mai ales acum, după renovarea palatului. Că ăștia care au renovat la mine, în turn, erau mai mult vandali decât constructori. Spărgeau tencuiala, fără nicio grijă de ceas, să-l învelească, ba chiar au vrut să-l demonteze la un moment dat, să împacheteze greutățile ceasului și încă vreo sută de kilograme de bucșe, ca să poată ei să lucreze mai ușor. «Așa ceva nu se poate», le-am zis. Nu m-am mișcat nicio zi de lângă ei. Și chiar și așa, după tot calvarul ăsta, a trebuit să iau fiecare piesă în parte, să o demontez, să o verific, să o curăț, să recalibrez, să restaurez. N-a fost deloc ușor, dar am reușit să-l aduc iar la viață, după aproape opt ani de nefuncționare." Zâmbește mândru. "Haideți și sus, să vă arăt cadranele. Și pe urmă mergem și mai sus, să vedeți clopotele. Că ceasul ăsta nu e doar ce vedeți aici. Se înalță pe trei etaje."
Imnul clopotelor
Urcăm treptele din lemn și ajungem la sala cadranelor: trei vitralii uriașe, superb colorate. Fereastra prin care se vede orașul de sus. Maestrul orologier zăbovește câteva clipe acolo, admirând peisajul. Acum, nu mai e nimeni ca el. El e stăpânul orașului, în mâinile lui stau toate orele și minutele, la îndemâna lui stau toate așteptările și nerăbdările oamenilor. Oricând, cu o singură mână, ar putea ține timpul în loc, blocând limbile uriașe. Doamne!, dar el nu este în stare nici măcar să gândească la așa ceva. Dimpotrivă, acum chiar e foarte supărat, pentru că tocmai a constatat că indivizii care au renovat turnul au lăsat geamurile cadranelor fără chit. Iar asta înseamnă umezeală, înseamnă condens, înseamnă ploaie, rugină și, în cele din urmă, cândva, ar putea însemna chiar blocarea acelor și a întregului ceas. S-a enervat foarte tare, se urcă acolo, pe dosul cadranului, și studiază atent axul de la baza acelor, să vadă dacă nu cumva deja s-o fi întâmplat vreun pocinog. Răsuflă ușurat, încă nu-i nimic rău, dar problema cu izolația cadranelor trebuie rezolvată urgent. Așa a fost toată viața, exigent, perfecționist, și extrem de grijuliu cu orice ceas care i-a trecut prin mâini. Pentru că, prin mâinile lui au trecut ceasuri de valoare ale ofițerilor pe care i-a avut în armată, ale profesorilor pe care i-a avut în facultate, iar un eșec sau lucru de mântuială l-ar fi putut costa foarte scump. "Sunt tare supărat pe vremurile astea. Pentru că e multă nepăsare și nesimțire. Ceasul ăsta e din 1925, e bătrân. Dacă nu ai grijă de el, poate să moară oricând. Piese nu prea se mai găsesc. Eu nu înțeleg cum se poate ca în toată țara asta să nu se mai fabrice o amărâtă de roată zimțată sau alte piese banale, pe care le găseai cândva peste tot? Nu înțeleg cui servește distrugerea asta totală a industriei naționale. Nu înțeleg cui servește toată distrugerea asta a patrimoniului nostru cultural. E o mare durere pentru mine, să trăiesc asemenea vremuri. Singura mea speranță e ca locul ăsta să devină curând un obiectiv turistic important al Iașului. Să se numească «Muzeul Ceasului», sau mai bine, «Muzeul Timpului». Au început deja să apară câțiva vizitatori. M-am luptat din răsputeri să obțin toate aprobările pentru asta, am avut numai piedici, când spuneam ce vreau să fac, aveam impresia că oamenii se uită la mine ca la un nebun. Greu destin în țara asta, pentru cineva care chiar vrea să facă ceva. Și, vă spun sigur, asta nu se întâmplă numai aici, cu mine. În toată țara, în fiecare oraș sau orășel, există câte un nebun care se luptă cu sistemul ăsta bolnav, de care nu cred că vom mai scăpa vreodată."
Ion Cristea coboară din spatele cadranului, aruncându-și din nou privirea către orașul de sub turn. Mă invită apoi, sobru și politicos, spre scara care duce la ultimul nivel al ceasornicului. Acolo, opt clopote de diferite mărimi stau atârnate de o schelă metalică uriașă. Sunt opt note muzicale, care, din oră în oră, cântă grandios "Hora Unirii". "Totul pornește de jos, de la mecanismul ceasului. La fiecare oră exactă se declanșează mișcarea unui tambur pe care sunt fixate 69 de știfturi. Totul se transmite apoi la clopotele astea, cu o precizie matematică."
Mai sunt doar șase minute până la ora două, atunci când clopotele astea vor intona din nou "Hora Unirii". Vreau să rămân, lângă ele, să le ascult de aproape. Maestrul ceasornicar are mare răbdare cu mine. Îmi ușurează așteptarea cu tot felul de povești, mă lasă să-i fac fotografii, să cercetez fiecare cotlon al încăperii. "Măcar de-ar ieși ceva bun din reportajul ăsta. Adică, să afle oamenii și să vină să viziteze. E singurul vis pe care-l mai am." Deodată, un cablu de oțel care vine de jos zvâcnește puternic, împingând un fel de ciocan în primul clopot. Un sunet greu îmi sparge auzul. Urmează al doilea, parcă și mai strident. Apoi al treilea, al patrulea, și tot așa, de 69 de ori, atât cât durează în număr de note fragmentul din "Hora Unirii". Chiar dacă se-aude atât de puternic, sună nespus de frumos și impunător. Ascult, împietrit de emoție, uitându-mă cu coada ochiului la bătrânul ceasornicar. Zâmbește plin de mândrie, ca un ostaș scos în fața detașamentului, pentru a fi decorat.
(Fotografiile autorului)