VLADIMIR GĂITAN - "Nisipul din clepsidră se scurge..."

Singurătatea alergătorului de cursă lungă

"O fărâmă de dreptate"

- La începutul lunii mai, ați primit premiul UNITER pentru întreaga dvs. activitate artistică, în teatru și cinema. V-a bucurat această recunoaștere oficială sau a venit prea târziu? Faceți meseria a­ceas­ta de peste 40 de ani...

- Pentru că sunt în așteptarea celor șaptezeci de ani, pe care sper să-i apuc, am să fiu complet sincer: niciodată nu m-am considerat un răsfățat al acestor gale și premii, deși am avut șansa să fac Reconsti­tu­i­rea, "cel mai bun film românesc", după cum a fost el eti­chetat de critici, deși am creat o mulțime de per­sonaje și în alte filme de calitate, dar și în tea­tru. În plus, m-am achitat cu onoare și corec­ti­tudine de îndato­ri­rile de gospodar ce mi-au fost încre­din­țate, ca di­rector al Teatrului de Comedie și al Tea­tru­lui Notta­ra, precum și al studiourilor "Ro­mânia Film", o regie-colos, de 7000 de oameni, care, atât cât m-am aflat eu acolo, nu a închis nicio sală de ci­nematograf! Punând cap la cap toate aces­te frag­mente de puzzle, unele senine, altele mai înnegu­rate, în clipa în care am primit vestea des­pre acest premiu, am avut sentimentul că Senatul UNITER mi-a oferit această distincție ca pe o formă de re­compensă într-adevăr cuvenită. Pe de altă parte, nu-ți ascund nici că mi-a trecut prin min­te posi­bi­litatea ca acest premiu să vină, cum­va, din com­pa­siune, după ce s-a aflat despre grea­ua mea su­ferință fizică (în ultimele șase luni am trecut prin câteva evenimente medicale cum­pli­te, aflându-mă la un pas să mă retrag definitiv de pe scena vieții). Până la urmă însă, compor­ta­mentul de o mare delicatețe al lui Ion Caramitru, ca și al celorlalți senatori, m-au convins că mi s-a fă­cut o fărâmă de dreptate. Asta e ce am ales să cred.

Valijoara din tufa de trandafiri

- Poate că premiul acesta târziu a venit și ca o validare a opțiunii dvs. pentru meseria de actor. După cum afirmați într-un interviu, prima dvs. iu­bire n-a fost teatrul, ci natura din preajma Su­ce­vei, orașul dvs. natal. În adolescență visați să deveniți geolog...

- Așa este, eram pasionat de istorie (firesc, de vreme ce în fața casei noastre se ridica mândra biserică Mirăuți, iar în spate, cetatea lui Ștefan cel Mare), dar și de munte, de drumeții. Îmi făcusem planul să devin geolog, ca să cunosc muntele și-n profunzimile lui enigmatice. Din păcate însă (e o poveste lungă și foarte tristă), tata era fost deținut politic și cu dosarul meu nu aș fi avut nicio șansă să intru la Geologie, întrucât domeniul era consi­derat "de importanță națională". Ochii spre teatru mi i-a deschis un prieten din copilărie, care la vre­mea respectivă era deja în anul II la IATC: Răducu Iscuș. Într-o vacanță, întors acasă, el mi-a zis că n-am sorți de izbândă cu geologia și mai bine să mă îndrept spre actorie, că-mi recomandă el un profesor care să mă pregătească pentru admitere. Se referea la minunea de om, profesor și actor, care a fost Petrică Gheorghiu. Inițial, am avut o re­ac­ție de parcă mi-ar fi propus să mă fac gunoier - meserie onestă, desigur, dar, totuși, pentru un copil provenit dintr-o familie de intelectuali (tata, avo­cat, și mama, pe jumătate contesă și absol­ven­tă a școlii germane) și crescut într-o casă ticsită cu cărți, actoria părea o opțiune minoră. În epoca aceea și într-o zonă cu cultură tradițională, cum era Bucovina, actoria era privită ca având o ușu­rătate de saltimbanc. Până la urmă însă, Răducu mi-a schimbat perspectiva. Eu, între timp, mă an­gajasem ca să câștig niște bani. Aveam două ser­vicii: funcționar la primărie, pe timp de zi, și mun­citor la lopată, în Lunca Sucevei, pe timp de noapte (în­cărcam cu balast camioane din acelea uriașe, Stea­gul Roșu). Ce școală de viață a fost munca la lopată și ce oameni dârji și înțelepți am cunoscut acolo! În orice caz, am început să strâng bani, ca să mă pot pregăti pentru Teatru. Abia pe ultima sută de metri, le-am spus alor mei ce aveam de gând. Mă temeam de reacția lor, din aceleași motive pentru care și eu fusesem șocat de ideea lui Răducu. În seara de dinain­tea plecării la București, mi-am pitit valijoara de carton într-o tufă de trandafiri, lângă poartă, pre­gătit ca în Creangă - în caz de represalii, s-o tai ca Smă­răndița, peste gard. Apoi am intrat în casă și, după masa de seară, le-am zis alor mei că eu nu mai dau la Geologie. Mama a început să plângă, iar tata a spus: "Păi de ce n-ai zis așa de la început?! Foarte bine! Păi, ce, aia era facultate?! Să umbli prin munți?" Apoi s-a interesat: "Și la ce vrei să dai?" Și-aici a venit lovitura de grație: "La Fa­cul­ta­tea de Teatru." Mama s-a oprit brusc din plâns, iar ta­ta a amuțit și el. După ce a trecut efectul "prafului de liniște", tata s-a ridicat de pe scaun, m-a luat în brațe și mi-a spus: "Foarte bine!" Apoi m-a mângâiat, m-a pu­pat și așa am plecat la București cu sufletul îm­pă­cat.

- Și v-ați dus glonț la Petrică Gheorghiu?

- După ce m-am cazat la un hotel ieftin, Hotel "Cișmigiu" și am luat troleibuzul 87, din stația din fa­ță de la "Spicul". N-am să uit cât trăiesc! Petrică Gheor­ghiu locuia în Drumul Taberei, cartierul abia a­tunci se construia, erau doar câteva blocuri ter­mi­nate și, în rest, șantier. Se mergea pe bucăți de scân­duri, așezate în echilibru fragil pe cărămizi, peste noroaie și șan­țuri. Și, pe scândurile alea, am pornit-o și eu, un băiat roșcovan, plin de pistrui, îm­brăcat în­tr-un costum de plastic, ros în ge­nunchi și-n coate, încălțat cu niș­te pantofi cam scâl­ciați și pur­tând în mână omni­prezenta-mi va­lijoară de carton. Am iden­tificat blocul, am urcat la etajul șapte, am bătut la ușă și, din spatele ei, a apărut un domn nă­dușit, îm­brăcat în maiou, care era Petrică Gheor­­ghiu. Peste umărul lui se zgâiau la mine Flo­rian Pittiș, care era deja vedetă, și Că­tălin Naum, care ul­terior m-a ajutat foarte mult și mi-a fost bun prieten. Gheorghiu m-a primit până la urmă în casă, într-o cameră unde m-a ascultat re­citând o poezie de Voi­culescu și-a căzut pe spa­te: așa de prost reci­tam! (râde) M-a chemat totuși în sufra­gerie, unde erau și ceilalți și unde se fuma țigară de la țigară. După câteva minute, mi-a zis să arunc scrumiera - o scrumieră mare și grea, din cristal, care era plină ochi cu chiștoace. Eu m-am uitat unde s-o arunc, am văzut ușa deschisă de la bal­con, am ieșit și - nu știu nici azi ce-a fost în min­tea mea - am azvârlit scrumiera cu totul! În se­cun­da în care a aterizat într-un morman de nisip, am rea­lizat ce-am făcut și-am simțit că înnebu­nesc. Îmi venea să mă arunc și eu după ea, de ru­șine. Când m-am în­tors în sufragerie - mi s-a povestit ulterior - eram alb ca varul la față! Acela a fost însă momentul când Petrică s-a decis să mă ia, totuși, sub aripa lui: transformarea de pe chipul meu fusese atât de radicală, încât s-a gândit că poa­te reușește cu chiu cu vai să scoată ceva din mine. Chiar a doua zi am plecat la Cheia, în tabăra "de creație" pe care el o organiza pentru aspiranți, dar și pentru actorii consacrați - o școală fantastică! M-a pregătit trei săptămâni și am intrat primul pe listă la IATC!

Sufrageria cu prieteni

- Facultatea a fost pe măsura visului dvs.?

- A fost o splendoare! Pentru că am luat-o foarte în serios. Mai ales că, pentru mine, totul era o noutate și-mi plăcea la nebunie - de la orele de impostație, care, privite din alt unghi, sunt anoste, până la cele de comportament și mișcare scenică. Nu eram deloc blazat ca majoritatea colegilor. Seriozitatea asta a mea țărănească, uimirea plină de pasiune cu care priveam totul și respectul pe care li-l arătam profesorilor mi-au înlesnit trecerea prin facultate, în sensul că, de la început, am fost foarte iubit de dascălii mei, care mi-au acordat atenție și și-au dat seama cum trebuie să lucreze cu mine ca să mă scoată la liman. Apoi, în anul II, a venit "Reconstituirea", care a fost o bombă și mi-a "expandat" și mie imaginea. Din momentul ăla, am început să fiu admirat și să se considere că făceam parte dintr-un soi de elită. Adică intrasem deja în etapa în care mi se adresa întrebarea "Ce părere ai, Vladimire?" (râde) Dar nu mi s-a urcat la cap: mi-am păstrat același respect pentru oa­meni, dar și pentru instituție. Cum să nu-ți pese de școala aia, care era istorie vie?! Fiecare clasă, fără greș, era o replică în miniatură a unui teatru - cu cortina grea de lână, cu proiectoare, cu scena la 60 de centimetri, cu scări... Și fiecare clasă avea o de­nu­mire și o per­so­nalitate a ei: era "clasa Aura Bu­zescu", "clasa Calboreanu", "clasa Negreanu"... As­ta se întâmpla în fosta clădire a IATC-ului, cea de la Izvor, de deasupra Teatrului Bulandra.

- Lumea artistică în care urma să intrați era la fel de idilică?

- Era o lume foarte unită, cu relații ca de familie. Sigur că și atunci existau antipatii, dar ele se ges­tio­nau cu eleganță și nu impietau asupra muncii. Când era de treabă, puneai osul, chiar dacă omul de lângă tine nu-ți era prea simpatic. Pe mine, majoritatea celor din Teatrul de Comedie m-au primit atât de fru­mos, încât am simțit că prezența mea îi bucura. Unul dintre ei era Amza Pellea, celălalt era Ștefan Ta­palagă, un altul era Titi Rucăreanu... Oamenii ăștia m-au adoptat ime­diat, chemându-mă foarte curând și la ei acasă: în zilele de duminică, mă puneau la masă, la ono­mastici mă invitau negreșit... Deși eu nu eram ca­pabil să le întorc gestul, căci pe atunci locuiam într-o improvizație de cameră, undeva, la Sala Palatului, unde nu aveam decât un pătuț lat de-un metru, un scaun și teancuri peste teancuri de cărți. Pentru ei însă nu conta, mă priveau ca pe un frate și mă tratau ca atare și în teatru, și acasă. Prietenia pe care mi-o ară­tau m-a ajutat enorm, nu doar profesional, ci și ca om, ca suflet. E mare lucru să știi că nu ești singur, că ai cu cine să te sfătuiești, cu cine să râzi sau pe umă­rul cui să plângi, că sunt su­flete cărora le pasă de tine.

- A existat o personalitate care v-a marcat în mod deosebit?

- Au fost mai multe, dar figura care cred că m-a emoționat cel mai mult a fost aceea a lui Emil Botta, marele actor pe care l-am cunoscut datorită Recons­tituirii, filmul lui Pintilie în care am jucat împreună, și care m-a onorat cu prietenia lui. Botta locuia puțin mai sus de Piața Rosetti, într-o clădire veche, cu arhi­tectură gen "han", deci cu o curte interioară și cu un balcon care se încolăcea împrejurul clădirii, balcon în care se deschideau direct camerele ocupate de di­ver­șii locatari. Ei, într-o astfel de cameră, una sin­gură, stătea Botta. O cameră de o austeritate care m-a șocat: înăuntru nu avea decât un birou simplu, un scaun și un pat alcătuit din scânduri acoperite cu o pătură militară! Saltea nu avea! Cu toate astea, când Botta începea să vorbească, austeritatea se risipea și aveai impresia că te aflai într-un salon de conversații savante, așa de mare putere aveau inteligența, cultura și vocea lui! În cămăruța aceea, am trăit niște zile și seri fermecătoare: stăteam la povești, îl ascultam pe Botta recitând poezii, vorbeam enorm despre tea­tru... Deși era comunism, trăiam în plină eferves­cență culturală, și nu doar în lumea artistică, ci în so­cie­tate, în general, în toată țara, nu doar în București (știu bine, pentru că eu mergeam des cu teatrul în turnee prin provincie). Arta și cultura se "prizau" la modul coti­dian, era o normalitate să mergi la teatru și să discuți des­pre teatru, să mergi la expoziții plastice și să dis­cuți despre ele, să citești cărți și să discuți despre ele, la modul profund, traducerile din autori străini erau excepționale, iar cărțile costau puțin, astfel încât erau la îndemâna tuturor. Azi, să mai vezi pe cineva citind o carte a ajuns să fie un eveniment... De-asta și limba română a ajuns să fie atât de stâl­cită, de-asta și compor­ta­mentul oamenilor a ajuns să lase atât de mult de dorit, de-asta con­ceptul de "va­loa­re" a ajuns să fie atât de per­vertit, în­cât nu mai are nicio noimă. Azi nu mai există opțiuni de modele (un Emil Botta, un Amza Pellea, un Da­vid Esrig), există op­țiuni de modă ("branduri fashion", ma­șini "tari" și așa numitele "asis­tente", pline cu sili­con, de pe la emi­siuni TV "mon­de­ne"). Nu știu, sincer, cu ce ochi ar fi văzut un Botta socie­ta­tea de azi și cât ar fi putut să i se adap­teze. Agresivi­tatea întru vulga­ri­tate și obscen a tele­viziunilor distruge ideea de cultură, de lucru de bună calitate. De-asta și cei foarte puțini care mai fac lucruri de bună calitate au ajuns să fie per­cepuți ca bizari. Eu nu cred, Doamne ferește, într-o criză a talentelor, ci cred într-o criză a Bucureștiului, în mod special, care se datorează ofertei uriașe de facil, la care contribuie în mod hotărâtor - ca să închid cercul - televiziunile.

- Și care e atitudinea dvs. în fața acestei ofensive a prostului gust?

- Una de resemnare. Deși aș vrea să mai lupt, simt că nu mai am vreme să lupt, simt că, asemenea unui aler­gă­tor de cursă lungă, sunt foarte aproape de finish, simt că organismul meu se apropie de capătul liniei. Dar asta nu mă sperie. Crede-mă că sunt așa de liniștit și de împăcat... Am tră­it atât de intens, de frumos și Dum­nezeu a fost atât de generos cu mine și cu familia mea! Ceea ce mă sperie este marasmul ăsta social care colcăie în jurul meu. Mă sperie fiindcă mă uit în spate - căci eu și cei din generația mea ne vom duce - și-mi dau seama că puținii tineri cu onoare, bun simț și cu cap se vor confrunta cu niște probleme în-gro-zi-toare.

Iubirea cere iubire

- Sunteți bucovinean. Reperele morale deprinse în copilărie v-au fost de folos în viață?

- Fără ele mi-aș fi pierdut busola, mi s-ar fi risipit acea bună măsură pe care au vrut să mi-o inculce ai mei și care subsumează toate valorile morale. În orice trebuie să existe o bună măsură, iar rolul ei e să men­țină balanța în echilibru. Cum aș fi evoluat eu, de pil­dă, dacă m-aș fi lăsat dus de valul aplauzelor, într-o pro­fesie a orgoliilor, cum e actoria? Așa, mi-am recu­nos­cut locul în meserie și mi l-am respectat. În me­seria asta, nu suntem toți egali. Sunt o mână de actori care se nasc atinși de-o aripă de înger - Gheorghe Di­nică, Marin Moraru, Ștefan Iordache, Victor Reben­giuc etc. - și suntem noi, restul, care suntem buni, ca­re avem o valoare, dar nu suntem egalii semizeilor din prima categorie. Dacă nu ești capabil să recunoști că ești parte din cea de-a doua categorie, că tu nu vei putea să faci niciodată ce fac semizeii, dar că ai și tu o utilitate, căci fără tine și cei de-o seamă cu tine, geniile n-ar putea să strălucească, devii un om chi­nuit, bolnav de ranchiună, măcinat de urâțenie, de invidie și de ură.

- Revenind la obârșia dvs. bu­covineană, credeți că locurile în care ne naștem își pun în vreun fel pecetea pe felul în care trăim?

- Hai să-ți spun o poveste care o să mă ducă spre răspuns: părinții mei au avut o căsnicie lungă și fru­moasă, deși viața nu le-a curs lin. Gândește-te că atunci când tata a fost arestat, mama nu doar că a ră­mas să crească singură doi copii, dar a făcut niște efor­turi supraomenești ca să împiedice executarea lui (fusese condamnat la moarte) și să-l readucă acasă. Pentru asta, ca să facă rost de bani, a vândut toată mo­bila, extrem de valoroasă, din casă, a bătut toată țara și a răsfoit kilometri de arhive, a căutat martori... Nu s-a lepădat de tata, iar după revenirea lui acasă, după cinci ani de temniță, iubirea lor nu pălise câtuși de puțin, ba crescuse și mai mult în in­ten­sitate. La șaptezeci și cinci de ani, tata o mân­gâia, o răsfăța și i se adresa mamei de parc-ar fi fost în prima lună de mariaj. Ei, și după această lungă și frumoasă căsnicie, mama și tata s-au stins, la distanță de patru zile unul de celălalt, pentru că n-au acceptat să trăiască despărțiți. În drama pe care am trăit-o atunci - să-ți înmormântezi ambii părinți în decurs de o săptămână - asta a fost ceea ce m-a consolat: am știut că ei, ca spirite, sunt fericiți, pentru că sunt din nou împreună. Apoi, intrând cu sfială în casa lor cea îngrijită, am găsit o valiză în ca­re se găseau toate actele casei, acte care "de­senau" istoria familiei încă din perioada Im­pe­riului Austro-Ungar, și care erau în perfectă ordine și legalitate, până la zi! Înțelegi? Asta mi-a dat și mie Bucovina: rigoare. Alături de corectitudine și cinste. Eu, în toată viața, n-am întârziat niciodată la o întâl­ni­re, profesională sau personală. N-am amânat nicio­dată un spectacol. Nu m-am prezentat niciodată cu textul neînvățat. Întotdeauna, când am promis ceva, m-am ținut de cuvânt. Și, peste toate, Bucovina și familia mi-au dat marea mea credință în Dumnezeu.

"Ne-a fost scris să fim împreună"

- Și dvs. aveți un mariaj model: sunteți căsătorit cu dna Tünde, soția dvs., de patruzeci și cinci de ani! Oare, pe lângă iubire, secretul acestei longe­vi­tăți rezidă și în exemplul minunat al căsniciei pă­rin­ților?

- Indubitabil! Însă, pe lângă asta, pe lângă marea iu­bire care ne-a legat printr-un coup de foudre și care a dus, în mai puțin de trei luni de când ne-am cu­nos­cut, la căsătorie, pe lângă respect și înțelepciune, cred că mai e ceva, un ceva inefabil, acel "ne-a fost scris să fim împreună".

- Totuși, fericirea nu e o stare continuă, de aceea îndrăznesc să vă întreb dacă acum, în clipa aceas­ta, ați putea spune că sunteți cu adevărat fericit?

- Deși nu sunt orb la seninul din viața mea - o soție minunată, doi copii care-mi încălzesc sufletul, Gloria, care e actriță și mi-a fost chiar colegă de sce­nă și de film, și Alexandru, care e finanțist, locuiește la Londra și lucrează ca manager la cea mai mare bancă din Anglia, ginerele meu, soțul Gloriei, și nora mea, soția lui Alexandru, care mi-a dăruit o nepoțică splen­didă - răspunsul este nu. Nu sunt fericit. Pro­ble­mele de sănătate, neputința fizică m-au desta­bi­li­zat profund. Din cauza asta, nu am mai fost capabil să joc într-un spectacol pe care îl iubesc și în care făceam chiar o performanță actoricească: "... escu", de Tudor Mușatescu, în regia lui Alexandru Dabija. Nu mai puteam să-l duc fizic. Am rămas cu piesele care nu mă solicită atât de mult. Un alt motiv pentru care am spus "nu" e acela că băiatul meu nu și-a găsit locul aici, în România. Aș fi vrut să stau cu ne­po­țica mea pe genunchi mai des. Întâlnirile noastre de câte trei zile, la nu știu cât timp, nu pot să lege re­la­ția din­tre bunic și nepot. Și asta mă doare în­grozitor. Toate lacrimile astea interioare simt cum mă erodează... Am impresia - nu cu deprimare, ci doar cu luci­di­ta­te - că sunt o clepsidră: nisipul din partea de sus sunt eu, cel deplin, și viața mea cea deplină, din tinerețe și ma­turitate, dar nisipul se scurge și mă tot duc. În par­tea de sus rămân din ce în ce mai puțin, iar în partea de jos, ce e? Bătrânețe, degradare fizică, tris­tețe și apoi urmează doar clipa când ultimul gră­unte de nisip s-a prelins, iar eu voi fi trecut la cele sfinte.