BIANCA FOTA - Prim-balerină la Opera Naţională Bucureşti - "Asta mi-am dorit de copil: să dansez pe scena operei bucureştene!"

Din fosa orchestrei se revarsă în valuri spre public muzica lui Ceaikovski. Balerina stă în culise, la intrarea în scenă, îm­bră­cată cu tutu-ul ei alb. Aerul din jurul ei tremură. Se ri­dică în poante, înalţă uşor mâna, întinde vârful pi­cio­rului - o săgeată de muşchi încordaţi şi ten­doa­ne în­tinse ca nişte corzi de oţel: "grand jeté", "fouette", dia­gonale de rotaţii şi piruete. Nu merge, nu aleargă, ci calcă uşor aerul, plutind ca un fulg în înserarea unei zile de vară. Ochii îi stră­­lucesc! Bianca Fota e acum prin­ţesa Odette, transformată în lebădă. Sala operei e cuprinsă de vrajă. Pe scenă, dansul devine zbor...

Un "Berbec" de sfârşit de martie

- Bianca Fota, ai primit, de curând, pre­miul pentru "Artele spectacolului şi per­­for­manţă sce­ni­că" pe anul 2015, din partea revistei "Ac­tua­litatea Mu­­zicală" a Uni­unii Compo­zi­to­rilor şi Mu­zi­co­logilor din România, iar la ceremonia de de­cer­na­re a pre­miului, ai fost numită "primăvara baletului româ­nesc". Ce a însemnat pentru tine această re­cunoaştere specială?

- M-a onorat, a fost o bucurie şi un semn de preţuire a carierei mele, venit din partea celui mai înalt for ar­tistic muzical din Ro­mânia. Doam­­na Doina Moga-Belmore, cea care a ros­tit discursul de motivare a pre­miului, este un te­mut cronicar, care nu trece cu vederea nicio greşeală, aşa că fru­moasele cuvinte cu care m-a descris m-au emo­ţionat. De altfel, eu m-am născut primăvara, sunt Berbec de sfârşit de martie, când toată vitali­ta­tea na­turii reizbucneşte cu forţă şi frenezie. Sunt puternică şi hotărâtă în a-mi atinge ţelurile, indiferent de efor­turi. Îmi place soarele, îmi place fe­lul în care mugurii se desfac pe ramuri, iubesc pri­mele flori curajoase şi primele fire de iarbă care stră­bat covorul vechi de frunze şi ies din pământ la lu­mină. Starea de spirit exuberantă a primăverii chiar mă defineşte şi entu­ziasmul acesta se vede, probabil, în felul în care dan­sez.

- Berbecii sunt semn de foc, o zodie care îşi îm­pinge mai degrabă nativii spre ocupaţii pragma­tice, realiste, cu rezultate obţinute rapid. Cum de te-ai apropiat de dans, de balet, o zonă inefabilă a artei?

- Sunt născută în Râmnicu-Vâlcea, şi până la şase ani eram grăsuţă şi mergeam cu tălpile picioarelor aduse spre interior. Ceilalţi copii săreau coarda, iar eu de-abia mă mişcam, aşa că părinţii mei s-au gândit că trebuie să fac ceva sport. Am început să fac gim­nastică ritmică şi, foarte repede, am slăbit şi mi-am corectat mersul. Însă sportul a început să îmi placă atât de mult, încât am început să fac performanţă. Nu îmi era greu să renunţ la jocurile copilăriei, pentru că, pentru mine, antrenamentele erau tot o joacă, nu sim­ţeam că fac un efort. La zece ani, am ajuns la Ti­mişoara, cu lotul de gimnastică ritmică, şi acolo am fost văzută de maestrul coregraf Ştefan Gheorghe, care le-a propus părinţilor mei să mă lase să fac balet, prezicându-mi o frumoasă carieră sce­nică.Oricum, pe la 16-17 ani, aş fi termi­nat-o cu gimnastica, mai mult nu poţi rezista în competiţii, aşa că baletul a fost o idee bună pentru o profesie pe termen cu mult mai lung. Îmi aduc aminte că, atunci când mi-am pus pri­ma oară poantele, am început să mă învârt în vârfurile picioarelor, de nu mă mai opream, îmi plăcea la nebunie. Îmi plac şi acum turaţiile, săriturile. Am început, aşadar, din clasa a patra, stu­diul la secţia de coregrafie a liceului de artă din Timişoara. Am stat la internat câţiva ani în­vă­ţând să mă descurc singură: îmi spălam hai­nele la chiuveta din spălător, le întindeam să se usuce, le împătuream şi le puneam în dulap. Du­pă câţiva ani, s-au mutat şi părinţii mei la Ti­mişoara, special pentru mine, ca să fim îm­pre­ună. Tata e inginer, mama in­formatician, sora mea e politehnistă, aşadar, în afară de mine, nu sunt alte ta­lente artistice în familie. Mi-a plăcut enorm Timişoa­ra. E un oraş pe care îl iubesc nu doar pentru că părinţii mei au rămas în continuare aco­lo, ci şi pentru că e mai cu­­rat, mai liniştit, mai ae­risit, mai înflorit şi în­verzit, mai grozav decât Bucureştiul, în orice pri­vin­ţă. Oamenii sunt mai amabili şi mai toleranţi, asta, pentru că sunt mai mul­­te etnii - şi sârbi, şi un­guri, şi şvabi, ală­turi de români, iar convie­ţuirea lor este foarte ar­mo­­nioasă. Nu-i vor­bă, iubesc şi Bucu­reştiul, aici m-am în­dră­gostit, aici mi-am găsit ur­si­tul, aici m-am îm­plinit profe­sional, şi asta nu e puţin lucru, zic eu. Aici este prima scenă lirică a României şi asta mi-am do­rit de copil: să dan­sez pe scena operei bucureştene. Îmi alimentam acest vis lucrând din răsputeri, ca să fiu tot mai bună. Serile tăiam din ziare foto­grafiile şi articolele despre idolii mei - Corina Dumitrescu, Si­mona Şomă­cescu, Răzvan Mazilu, Sergiu Anghel (multe dintre ele decupate din revista "Formula AS", pe care mama o cumpără de la în­ceputurile apariţiei ei). Acela era "inter­netul" meu pe atunci. Şi mai era o emi­siune care se difuza o dată pe săptă­mână, mar­ţea, la miezul nopţii, şi care se numea "Lumea dan­sului", pe care o urmăream cu sufletul la gură, ca să aflu ce se mai întâmplă în baletul românesc şi inter­na­ţional. Pe urmă, când am venit la opera din Bucu­reşti, după ce am terminat liceul şi am apucat să văd şi să cunosc îndeaproape toate aces­te mari nume, mi s-a părut că l-am apucat pe Dum­nezeu de picior.

Ultima lebăduţă din linie

- Când ai debutat într-un rol im­portant?

- Eram în clasa a unsprezecea, aveam 17 ani, când am debutat pe scena Operei din Timişoara, în rolul Clarei, din "Spărgătorul de nuci" şi apoi, în ul­ti­mul an de liceu, am făcut Kitri, în "Don Quijote", în coregrafia lui Francisc Valkay, un mare maestru, dar şi un om cu un suflet extraordinar, care mi-a dat o şansă, invitându-mă în distribuţia mai multor bale­te de-ale sale. Nu am avut deloc emoţii la debut. Im­petuozitatea şi inconştienţa vârstei îmi dădeau pe a­tunci această stare de neţărmurită încredere şi mă îm­pingea să cred că mi se cuvin toate rolurile grozave. Probabil că aveam ceva deosebit şi o sămânţă de talent, de vreme ce m-a ales maestrul Valkay, dar acum mă uit în urmă şi îmi spun cât de "perfectibilă" eram din punct de vedere teh­nic... Doar entuziasmul acela nu-l mai pot "recupera" la aceeaşi dimensiune şi intensitate, pentru că el a lăsat loc, treptat, serio­zi­tăţii şi tenacităţii în studiu. Când eşti mic, ai voie să gre­şeşti, dar când eşti pe cel mai înalt ni­vel, nu mai ai voie să greşeşti: res­ponsa­bi­litatea faţă de public şi faţă de colegii de sce­nă este uriaşă. La 19 ani, după ce am terminat liceul de coregrafie de la Ti­mi­şoara, am venit prin concurs la Opera Naţională din Bucureşti. La început, de­sigur, am avut un post în ansamblu, eram ultima le­băduţă din linie în "Lacul le­be­delor". Am trecut apoi prin toate pos­tu­ri­le, de la ansamblu la solistă, prim-solistă, apoi prim-balerină, ultimul nivel. Mi-am completat studiile teoretice absolvind şi facultatea de coregrafie la Universitatea de Arte "Gheorghe Cris­tea", o facultate în­fiinţată şi condusă de maestrul Ion Tu­gea­ru. Din 2003 şi până acum, am făcut rolu­rile cele mai mari ale baletului clasic, dar am făcut şi mult balet contemporan, pentru că unui balerin cu for­maţie clasică îi este foarte uşor să abordeze toate ge­nu­rile de dans. Am avut maeştri minunaţi, de la care am învăţat enorm - Mi­hai Babuşka, Corina Du­mi­trescu, Florin Mateescu sunt cei care mi-au rămas la suflet.

- Din gloria balerinelor fac parte şi partenerii lor de dans. Cât din succes li se datorează?

- Relaţia cu partenerul de dans este, în balet, de­cisivă. În timpul spectacolului, trebuie să ai încredere deplină în el, să mizezi pe el, pe capacitatea lui de reacţie, pe concursul pe care ţi-l dă în construirea scenei. Chiar şi un singur gând se vede în felul în care te mişti. Dacă dansezi cu partenerul tău şi te gândeşti doar la mişcarea pe care o faci, atunci obţii doar o execuţie corectă, dar dacă vrei ca şi spectatorii să vadă şi să înţeleagă că personajul tău îl iubeşte pe cel al lui şi îl priveşti în felul acesta, atunci deja toată coregrafia s-a transformat. Între partenerii de scenă e un raport de prietenie profundă, foarte personală, ca între camarazii de front. Am avut câteva accidentări, şi când n-am putut participa la spectacole, am venit în sală, la premiere, doar ca să fiu alături de ei, de co­legii şi partenerii mei. Privind din public, prima oară m-a frapat să văd cât de mult se vede sufletul celui care dansează, cât de tare transpar în dans trăsăturile lui sufleteşti şi chiar urmele întâmplărilor prin care a trecut în viaţă. Baletul e o artă în care nu te poţi pre­face: nu ai la îndemână cuvintele, care pot spune şi altceva decât gândeşti. Să interpretezi un rol prin dans e un demers tainic: să cauţi personajul, să îl cu­noşti până în străfundurile lui, să ţi-l asumi astfel complet, să te "umpli" de el.

Stăpâna oglinzilor

- Timpul transformă, adesea, bucuriile în ru­tină. După 13 ani petrecuţi aici, ce mai simţi când intri, dimineaţa, pe poarta operei?

- Simt că acolo e locul meu, lumea mea de basm, în care pot să devin oricare din personajele mele. E ce­va magic, dar în spatele magiei stă o muncă sisi­fică. Ador când intru în sala de studiu. Mă aşez la bară, şi de la opt la zece, când vin ceilalţi balerini, sunt singura stăpână a oglinzilor: fac exerciţii de în­călzire şi de stretching pentru diferite grupe de muşchi, îmi întind tendoanele şi ligamentele, pentru că la 32 de ani, se înţelege, te încălzeşti mai greu de­cât la 20. După care, încep studiile cu maestrul-co­regraf şi cu toată grupa de lucru, iar după studii, avem repetiţii toată ziua, până la 18.00. În zilele în care am spectacol, îmi trebuie trei-patru ore mini­mum ca să mă pregătesc, pentru că sunt foarte multe de făcut înaintea intrării în scenă: trebuie să-ţi aran­jezi părul, să-ţi prinzi diademele - dacă rolul o cere, să-ţi faci ma­chiajul adecvat, să-ţi verifici costumul, să îl re­tu­şezi, dacă e nevoie, să nu cadă vreo bretea, să îţi vop­seşti cu o pastă albă poantele... Eu îmi pun costumul cu două ore înainte de spectacol şi merg pe scenă, un­de verific fiecare centimetru pătrat de pe co­vorul de balet, la fel şi elementele de recuzită printre care îmi fac amplasamentul şi traseele. "Foto­grafiez" fie­care cadru, memorez totul, fiecare detaliu, ca nimic să nu mă perturbe sau să mă ia prin surprindere atunci când îmi interpretez rolul. Ca prim-balerin, ai responsabilitatea de a-i "învârti" pe toţi în jurul tău, tu eşti motorul care îi angrenează pe toţi ceilalţi, so­lişti, ansamblu, în dinamica spectacolului. Îţi trebuie o mare putere pentru asta, fermitate şi un anu­me fel de impetuozitate, de intrare în forţă. E o ati­tu­dine care se deprinde. Dacă tu eşti convins, atunci toţi te vor urma şi vor intra în poveste cu tine. Îţi dai seama la aplauze cât ai reuşit să faci din toate acestea, cât de mult ai convins, sau, dimpotrivă, îţi poţi da seama şi într-un moment de linişte, când lumea e pur şi simplu copleşită de emoţie şi aşteaptă cu sufletul la gură să vadă ce faci mai departe. Dar dacă magia dispare şi auzi un foşnet de pungă, e semn că trebuie să încerci şi mai tare să convingi!

Energia obârşiei

- Îţi imaginezi ce vei face când nu vei mai dan­sa? Cu ce vei suplini mirajul dispărut al baletului şi al scenei?

- Mai am câţiva ani buni înainte pe scenă, iar când cariera mea se va sfârşi, după 40 de ani, voi de­veni maestru-coregraf. Şi chiar îmi doresc acest lucru, să predau celor tineri cunoştinţele pe care eu le-am acumulat şi să le împărtăşesc experienţa mea, aşa cum şi eu am învăţat de la maeştrii mei: arta evo­luează şi poţi să-i ajuţi pe cei care vin după tine să facă în trei paşi ceea ce tu ai făcut odinioară în zece.

- Nu te bate gândul străinătăţii?

- Sunt mulţumită de viaţa mea de până acum şi mă simt împlinită. Nu mi-am dorit să fac o carieră în străinătate, deşi am fost în numeroase turnee şi am dansat pe mari scene lirice din lume, dar mie chiar îmi place ţara asta, îmi place să trăiesc aici. E o ener­gie în locurile acestea la care mă raportez şi fără de care aş simţi că sunt goală pe dinăuntru. Nu sunt foar­te ambiţioasă în privinţa acumulărilor materiale sau a poziţiei în societate. Planurile noastre, adică ale me­le şi ale soţului meu, sunt modeste şi fireşti: ne stră­duim să ne cumpărăm o casă, ca apoi să avem un copil. Cariera de balerin nu ţine cât în alte profesii şi e bine ca. atunci când se termină, să ai şi alte puncte de sprijin în viaţă. Am văzut o mulţime de balerini care au trăit doar pentru carieră şi care, după ce ea s-a terminat, s-au trezit singuri. Oricât au strălucit pe scenă, pe chipul lor se aşterne tristeţea pe care ţi-o dă singurătatea.

- Orice femeie visează să aibă un corp şi un mers de balerină, dar care e preţul plătit pentru a te menţine într-o asemenea formă?

- Preţul e o disciplină de fier şi un volum de mun­că uriaş. Ca balerină, trăieşti zi de zi uitându-te în oglindă şi încercând să îmbunătăţeşti continuu con­diţia ta fizică. Iar când timpul începe să o afecteze, lu­crezi foarte mult să te menţii la acelaşi nivel. E po­sibil să nu te naşti cu toate calităţile necesare ba­le­tului. Poate că ai un genunchi uşor mai mare, mai gros, şi atunci toată viaţa vei lucra ca să întinzi mai mult tendoanele din spatele genunchiului, să încor­dezi foarte bine genunchiul şi să tragi musculatura în sus, astfel ca piciorul tău să capete altă alură şi să nu se mai vadă acea "imperfecţiune". Fiecare părticică a corpului tău trebuie modelată şi remodelată con­tinuu, iar lu­crul a­cesta e în­so­ţit de du­rere, cel mai ade­­­sea. La noi, ba­lerinii, e chiar o satisfacţie ma­so­chistă atunci când te doare un muşchi sau un ten­don, pen­­tru că asta în­seam­nă că pro­gre­­sezi. E o ano­malie a pro­­fe­siei: când faci febră mus­cu­lară în­seam­nă că ai mun­cit cu spor, că ai avansat, şi asta e minunat! În ziua de astăzi, baletul clasic e foarte per­formant pe partea fizică şi de exe­cu­ţie tehnică, faţă de acum 40 de ani, când accentul se punea mai mult pe interpretarea ar­­­tis­tică. Sigur că trebuie să îţi iubeşti corpul: el este ins­trumentul tău de lucru. Dar iubirea de sine are o li­mită foarte subtilă la artişti. Adică, dacă te placi foar­te mult, intervine autosuficienţa şi orgoliul, iar din­colo de asta nu mai există progres. Dar şi dacă eşti me­reu nemulţumit de tine şi nu te iubeşti îndeajuns, nu eşti convingător pe scenă, nu te impui ca artist. Ar trebui să fii cam aşa: în sala de studiu să te iubeşti mai puţin, ca să te îmbunătăţeşti continuu; iar când intri pe scenă, să te iubeşti la nebunie, ca să-i faci şi pe cei care te privesc să te admire şi să îţi dăruiască pre­ţuirea lor! Dacă eu îmi iubesc corpul? Da, dar cel mai mult îmi iu­besc sufletul!

- Îţi mai ră­mâne loc, în el, şi pentru dragoste? Meseria pe care o faci nu cere o jertfă de tot?

- Din fericire, so­ţul meu este, şi el, artist. Este ac­torul Ştefan Ru­xan­da, de la Com­pania de Teatru "Passepartout" a lui Dan Puric. L-am cunoscut când am participat şi eu la un spec­tacol al lor, "Ro­yal Fashion", ca­re are şi o parte de balet, în afara ce­lei de actorie. A­şa­dar, Ştefan în­ţelege ce înseam­nă să ai un spec­tacol şi să ajungi târ­ziu acasă, ce în­seam­nă să ai un turneu de o lună sau mai mult în stră­inătate, ce în­seamnă să lu­crezi în plus faţă de pro­­gram pentru că tu consideri că nu e su­ficient ce ai fă­cut pentru rolul pe care îl pre­gă­teşti. Din punctul acesta de vedere, suntem norocoşi că suntem artişti amândoi, dar din alt punct de vedere, nu e prea gro­zav, pentru că ne petrecem o bună parte din timp aş­teptându-ne unul pe celălalt şi preţuind puţinul timp pe care-l "furăm", ca să-l petrecem împreună. Când ajung acasă, după orele de studiu, nu apuc să fac mare lucru: în primul rând, fac o baie caldă, ca să-mi de­tensionez muşchii. Apoi, mai citesc, mă mai uit la un film cu soţul meu sau vorbim des­pre rolurile pe ca­re le facem fiecare din noi. Lu­nea, când am o zi li­beră, îmi place să fac pâine acasă din făină integrală şi să gătesc. Mănânc, în general, destul de consistent (peşte, paste de orez, salate), dar nu fast-food. Efortul fizic susţinut de zi cu zi nu te lasă să te mai în­graşi. Nu poţi să-ţi permiţi măcar o ieşire în club sau să ai o viaţă dezordonată, pentru că fiecare gram de alcool sau de mâncare proas­­tă se simt în plus a doua zi, la exer­ciţiile de în­căl­zire şi de studiu. Îmi place să ple­căm din oraş şi să stăm cât mai mult în natură, să ne plimbăm prin pă­dure cu căţelul nostru. Mergem destul de des la mâ­năstirea de la Valea Plopului, unde părintele Tă­nase a făcut un aşezământ pentru copiii aban­donaţi. Ştefan e un om foarte credincios, e un în­ger de om, face nu­mai fapte bune şi merge tot tim­pul la biserică. Îl înso­ţesc şi eu, când avem liber de la Operă, de săr­bători, ori vara, în timpul vacanţei. Îmi iau un scăunel şi stau cuminte toată slujba. Pen­tru un balerin e foarte greu statul în picioare, pe loc. Dar mă rog lui Dum­nezeu tot timpul, nu numai la biserică, mă rog pentru sănătatea mea şi a familiei mele, ca Dumnezeu să ne aibă în grija Sa, ca şi până acum. Şi să poarte de grijă întregii lumi!Pentru asta mă rog me­reu: pentru sănă­ta­tea tutu­ror ce­lor su­fe­rinzi din lu­mea asta! Mă gân­desc la cei ca­re au du­reri, pentru că eu ştiu ce în­seam­nă du­­rerea fi­zică - pro­fe­sia de balerin te ex­pune la multe acci­den­tări. Tră­ieşti me­reu cu o du­rere fizică, mai mi­c­ă sau mai mare, pen­tru că da­că nu e glez­na, e ge­nun­chiul, ori şol­dul, sau spa­te­le. Dar veci­nă­tatea as­ta constantă cu du­rerea te face mai puternic. De altfel, toate bale­ri­nele sunt femei foar­te puternice, pentru că de la vârs­te fragede mun­cesc fără în­cetare, cu o dis­ci­pli­nă de fier.

- Nu pot să nu te întreb despre "răz­me­riţa" de la Ope­ra din Bucu­reşti, care a fă­cut înconjurul pre­sei. Te afectează?

- Sper ca noua di­rectoare, Beatrice Ran­cea, să dezlege iţele încâlcite ale relaţiei dintre manageriat şi artiştii operei şi să pună capăt acestor războaie, pen­tru că, în general, e pace în operă.
- Ce ai acum în agenda artistică?

- Nou-nouţul spectacol "In the night. The middle..." care a avut premiera în 10 iunie - un triptic de balet clasic şi contemporan, cu trei coregrafii post­mo­­­derne, de George Balan­chines, Jerome Robbins şi William Forsythe, pe muzica lui Ceai­kovski, res­pec­tiv, Frederic Chopin şi Thom Willems. Ultima dintre ele a fost realizată la comanda lui Rudolf Nureev, pentru a o dansa cu celebra stea a baletului francez din anii '80, Sylvie Guillem, şi sper că va încânta şi publicul bucureştean.

Foto: EGYED UFO ZOLTAN (3), CHRISTIAN KOSTYAK (2), VALI STOICA