DINU OLĂRAȘU - "Capitala lumii trece prin inima ta"

- Pare un copil rătăcit printre oamenii mari ai muzicii folk românești. Dar când ia chitara în mână și când începe să cânte, "Micul Prinț", te invită pe o planetă magică. Dorurile și tristețile și iubirile se întorc acasă, cuminți -

Minunăția de-a fi

- Ce mai faci, Dinu Olărașu?

- Dincolo de viața mea imediată, de ce înseamnă cum­părături, facturi, nelămuriri, încerc să supra­vie­țuiesc.

- Și reușești?

- Mă străduiesc cu deasupra de măsură să ajungă în lume, câte ceva din emoțiile și bucuriile care mă țin în viață de la începutul lumii mele, adică din 1962, februarie, 18. Să mă dăruiesc fiecăruia dintre ascultă­torii mei, precum și artiștilor care mă invită, uneori, în proiectele lor, adică Phoenix, = Asia, Mircea Baniciu, Ducu Bertzi, Nicu Alifantis, Mircea Vintilă, ProConsul, Kempes, Direcția 5 și alții...

- Cum arăta lumea ta la început?

- Erau nămeți mari, în acel februarie, mai mari decât bordeiul în care m-am năs­cut, la Vulpășești, lângă Roman. Nu exis­tau pe atunci nici SMURD, nici al­ternative de avarie. Bănuiesc că a fost o moașă pricepută, care a ajutat-o pe ma­ma să mă nască. Poate din ne­vinovăția lumii ăleia în care m-am născut vine copilăreala mea. Se întâmplă să spun, uneori, despre mine, lucruri care n-ar trebui spuse până la ca­păt... Mă simt dator s-o fac, pentru privi­le­giul, norocul și minunăția de a mă naște în lumea asta. Dacă nu spui totul, înseamnă că nu e în regulă ceva, minți în fața înge­rilor. Și, poate, mai mult decât oriunde, te minți in inima ta.

- Cum ai început să cânți? Cum a fost cu prima chitară?

- Prima mea chitară am cumpărat-o dintr-o bursă de liceu. Și-acum îmi sună în urechile minții, primele note, cele mai strălucitoare, cele mai duioase, cele mai fierbinți...

- Ce-și amintește copilul care încă ești, despre copilăria care-a fost?

- Îmi amintesc că a fost minunată, dulce, sa­vu­roasă. Am fost un copil neliniștit. Vedeam un copac și-mi venea să spun ceva despre el. Vedeam cum crește iarba și-mi venea să spun. Scriam la școală, la gazeta de perete. Profesorul de limba română, domnul Iosifoni, m-a învățat să pun cratimele, punctele și virgulele. Mi-a zis: "Ca să-nțeleagă lumea bine, în mesajele tale trebuie să ai grijă la punctuație, să nu se înțeleagă altceva! Bagă literele unde trebuie, scrie cu literă mare la început, când e ceva important în viața ta". La liceu, am făcut secția matematică-informatică. Trebuia să fiu IT-ist. Mi-a plăcut la școală. Cu toate astea, într-o vreme, am ales fotbalul. Am fost coleg de echipă cu Belodedici, la Reșița. Dar mi-am zis că, decât să-mi rup picioarele, mai bine să-mi rup mințile. Și am renunțat.

- Reșița? Cum ai ajuns din județul Neamț tocmai la Reșița?

- Tata lucra la mină, în adâncuri. Acolo lucrez și eu, sunt fiul tatălui meu, doar că eu sap în adâncurile limbii române, în lumină, în fru­mu­sețea care e de jur împrejur. Am fost și eu în mină, aveam vreo 13-14 ani. Am fost ui­mit. Așa arată în pământ? Așa arată întunericul? Mi-am zis să ies la lumină, că e mai bine. De-aia am scris, peste ani, "Canadiana", "2000 de ani", "N-ai ne­voie de foarte multe", "Sună-mă noaptea". Am văzut cum arată lumea și pe dinlăuntru, și pe dinafară. Doresc asta tuturora! Cu o condiție: după ce au văzut tot, să spună. Dacă pot...

- Ai moștenit vreunul din cele două daruri ale tale, cel de a scrie și cel de a compune, de la părinții tăi?

- Mama cânta și scria poezii. La Dognecea, în Ba­nat, acolo cred că s-au de­clanșat primele energii frumoase, aco­lo, pe o saltea din pănuși, prin­tre dealurile abrupte, căutând cu mâna pește sub malurile pâ­râ­u­lui. Acolo, probabil... Cântam la serbările școlare "Trandafir de la Moldova" sau "M-am suit în dealul Clujului"... Mai târziu au venit și "Andri Popa" și "Un om pe niște scări". Și Florin, fratele meu, cânta. Acum, am lângă mine o armată, o rapsodie din care fac parte Dorin Liviu Zaharia, Horia Stoicanu, Nicu Vladimir, Dan Andrei Aldea, Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Marius Bațu, Adi Ordean, Cristi Enache, Marian Ionescu, Adrian Ivanițchi și alții. E nesfârșită lista bunilor mei însoțitori în viața asta. Sora mea, Lucia Maria, a rămas în zonă. Ea e mai mică de­cât mine cu 11 ani. Fratele meu, Florin, trebuia să îm­pli­nească zilele astea 53 de ani, dar s-a grăbit. A plecat, are o trea­­bă "dincolo". Eu sunt sin­gu­rul ca­re a făcut moștenitori, doi feciori: Dinu Alexandru, (29 de ani) care trăiește la Bruxelles, și Vladimir, (14 ani) la Sighișoara. Ei sunt cei ce vor trebui să ducă numele de Olărașu mai departe, până la stele.

"Sighișoara? O nebuneală faină"

- Cum se întâmplă că ai ales să trăiești în Sighișoara, în Ar­deal?

- Dintr-o nebuneală faină! În sud, de unde e Simona, soția mea, și unde s-a născut Vladimir, nu era deal, nu era pădure, nici o formă de relief. Era doar o linie la orizont. Ne-am zis să mergem în Imperiu, că Ardealul arată și acum ca un Imperiu, cel puțin la suprafață. E aici un aer special, poate lumina cade altfel după Carpați, poate vibrează altfel în noapte luna, când neliniștiții n-au somn... E frumoasă Si­ghișoara, ca în­tr-o carte pe care am citit-o în copilărie. Și nu ne pare rău că am ales să trăim aici.

- Crezi că există un provincialism în muzica românească?

- Nu! Există altceva: există afecțiuni provinciale. Baia Mare, Calafat, Giurgiu, Târgoviște, Reșița, Si­ghi­șoara chiar, sunt egale cu Timișoara, Iași, Bucu­rești. Pretutindeni sunt creatori adevărați, geniali, până la ultima silabă, până la ultima vocală, dar care, mar­ginali fiind geografic, se simt marginalizați. Nu! Bu­ri­cul lumii, centrul lumii, Dumnezeu e exact în inima ta, în sufletul și-n mintea ta. Pe-acolo trece capitala lumii tale. Dacă tu crezi în ea...

- În România anului 2016, poate trăi un artist din muzică? Doar din muzică?

- Desigur că se poate trăi din muzică! Important e cât de bine sau cât de rău. Piața românească de muzică îngăduie de toate, de la cele mai sofisticate muzichii până la cele mai jenante. Fiecare n-are decât să aleagă ce vrea. Și să trăiască din asta.

- Cum de n-ai plecat? Cum de n-ai ales să trăiești într-o altă țară?

- Bună întrebarea ta! Niciodată n-am fost invitat să susțin concerte în străinătate. Multă lume mi-a promis, dar nimic nu s-a concretizat. Nu știu de ce. Mie să-mi dați nimicul din toate!, le-am spus. Poate am cerut prea mult...
Iar din țară nu am plecat, pentru că sunt un vicios...

- Viciul tău e țara?

- Nu!... Am stat în Belgia vreo trei ani. Am spălat vase, am zugrăvit, am cărat roaba, am făcut de toate, am adunat niște bani și m-am întors. Am plecat și-am venit, crezând că tărâmul acesta românesc va reintra în Europa, unde era, de fapt. Dar au venit prădătorii, mercenarii, cei care fără milă au luat și au dat aproape pe nimic toată țara, pământurile, tărâmurile, ținuturile, pentru niște conturi te miri pe un­de. Așa arată patrioții care as­tăzi, încă, cu tupeu, vin să-i vo­tăm. Așa arată patria mea, țara mea, bucuria mea. Credeam că o să schimb ceva cu un cântec, că o să fie fain, că pot fac să fie mai frumos cu o poezie, cu o mărturisire, credeam că o să fie mai bine de jur împrejurul meu. Nu e așa. E aproape blestem. Mă uit la bunii, marii gânditori ai României de azi, mirați, cru­ciți de câte mizerii, câte ne­fă­cute, cât dezastru se întâmplă-n fiecare zi... E vorba, totuși, des­pre o țară. România e o țară care se omoară singură, cu mâna ei.

- Își omoară și valorile?

- Nu. Valorile trec peste toate, traversează tim­pu­rile, valorile rămân. Alege Dumnezeu ce trebuie să rămână, și câțiva îngeri din preajma Lui. Valorile sunt, de fapt, singurele care, adaugă ceva din ce au primit, lu­mii în care au venit. Ca lumea să meargă, cumva, pâ­nă în soare.

Desculț, prin rouă

- Ai publicat recent cea de-a douăsprezecea carte de poezii, "Prund".

- Cărțile sunt jurnalul meu de bord. Pe corabia mea fac însemnări, să las o mireasmă că a trecut cineva pe aici. Cine vrea să citească, bine, cine nu, să nu. Am editat această carte la Editura Eikon. S-ar putea să fie prea multe. O să aleagă timpul...

- Mai are lumea nevoie de poezie? Mai există cititori de poezie, într-o lume mai degrabă a emo­ti­coanelor, decât a emoțiilor?

- Oricum ar fi, eu am nevoie de poezie. Și cred că e nevoie în lume de poeți. Cititori sunt atâția câți vor domniile lor.

- E o stare aceea de a scrie? La fel ca și muzica?

- Mai mult decât a fi fiecare o stare, sunt un fel de a fi. Când scrii ceva sau când cânți... La început fiind cuvântul, în clipa în care ai îndrăzneala să scrii, mă gândesc așa: cum arată prima literă, cum arată a doua, cum arată urmă­toa­rele, cum arată sfâr­șitul scrierii mele. Nu vreau să fac decât bi­ne, să aduc puțin fru­mos în jurul meu, asta vreau eu. Să spun des­pre ce e vorba. Vor­ba, care e dea­su­pra cu­vân­tului. Alții vor alt­ceva: bani, ma­șini, faimă. Nu mă încântă astea.

- E greu atunci când binele pe care vrei să-l faci e per­ceput altfel?

- E groaznic! Dar am învățat să nu le iau în seamă. Trec prin mi­ne, nostalgiile, temerile... Am înțeles, unii vor alt­ceva. Nu trebuie să mă înjuri, dacă nu-ți place, treci pe lângă! O poezie, un cântec sunt un sens giratoriu. Da­că nu-ți place, lasă-i pe alții să treacă prin el, tu oco­lește-l. Nu fii urât, lasă-i pe ceilalți să-și vadă de bucu­ria lor.

- Când te ajunge tristețea și oboseala, cum îți încarci bateriile? Unde pleci în vacanță?

- Citesc, ascult, mă plimb îndelung în pădure, mă uit la copiii mei, la fotografii, la poeziile pe care le-am scris, mă plimb desculț prin rouă, dimineața... Îmi amintesc de toate, de toate... Iar vacanță e atunci când mă ia marea în brațe, e atunci când stau întins în iarbă și mă uit în soare. Vacanță e atunci când mă plimb pe stradele la miezul nopții și nu mă întâlnesc cu nimeni. Poate asta-i vacanță, încă nu sunt sigur. Vara care deja a venit, am să ajung prin Moldova, la Vama Veche, la Gărâna, la Târgu Jiu.

- Despre vară se spune că ar ascunde și elixirul iubirii. Tu l-ai descoperit?

- Asta e ceva ce mi-au transmis foarte clar părinții mei, bunicii: iubirea face totul, ține lumea întreagă. Ea duce universul mai departe. Mașinăria trăirilor noas­tre, a călătoriei noastre, are la bază ceva din adânc, un petrol, un combustibil fără de care nu se poate. Depinde de fiecare ce mașină are!... Câți cai putere are, cu ce viteză vrei să mergi, unde vrei să ajungi și de unde ai plecat.

- Și cei care merg pe jos?

- Acolo primești altfel de combustibil. Unul care nu e procesat. Roua e, de fapt, viitorul combustibil al lumii.

"România vie există!"

- N-ai fost plecat cu spectacole în străinătate, dar ai bătut, în schimb, țara în lung și-n lat. La concertele și lansările tale de carte te-ai întâlnit, și cu România frumoasă, România adevărată, România cea vie? Mai există, oare?

- Există! O văd, o aștept, cum merg la o lansare de carte, un spectacol, văd că există atâtea Românii fru­moase, mici... E aproape un clișeu acesta cu "Ro­mânia mea", dar există chirpici, bârne, iarba, piatra din România, nisipul cu care au clădit Cioran, Eliade, Țuțea, Tzara, Brâncuși, Ionesco... Există regi! Trăiesc regii noștri încă. Bine-ar fi să-i luăm în brațe, iar!

- Unul din cele mai recente cântece scrise pe versurile tale este interpretat de Direcția 5, "Rămâne din noi dragostea". Multora li s-a părut un cântec trist...

- Nu e trist. E adevărat. O poezie pe care Marian Ionescu și Cristi Enache au considerat de cuviință s-o exprime în cântec.

- O întrebare de 1000 de puncte: din țările pla­netei fermecate pe care trăiești, unde te simți cu adevărat, acasă?

- Grea întrebare! Acasă e acolo unde..., aici un­de... în preajmă, împreună, alături, laolaltă cu lumea, cu cei care mă știu sau nu mă știu încă. Acasă e în tine, în inima ta. Unde, dacă e bine - e foarte bine, dacă e rău - n-a fost așa de rău, dacă e nu știu cum - a fost perfect! Acasă e în tine.

Ce spun colegii și prietenii despre Dinu Olărașu

Mircea Ba­ni­ciu: Pentru mine, Dinu rămâne, după atâția ani, același pri­eten adevărat, cu toate calitățile și de­fec­tele ce se adună într-un per­sonaj prin care poezia călătorește-n lu­me.
Mircea Vin­tilă: Do­lărelu, po­et, trăitor, pri­eten-prieten și coleg de scenă adevărat, ală­­turi de care am pe­trecut nenu­mă­rate clipe muzicale de excepție, memo­rabile.
Ducu Bertzi: Di­nu se încadrează per­fect in cetatea pli­nă de povești, de mistere a Si­ghi­șoa­rei. El este mereu o poveste, mereu un mister.
Florin Chi­li­an: Dinu Olărașu chiar stăpânește ploa­ia. Mână ploaia asta nebună și ne apără de toate furtunile, ura­ga­nele, minciunile, lașitățile noas­tre. Ne apără Dinu, cu muzica lui, de tot nefirescul din noi înșine. Ne apără de noi pe noi, Olărașul asta rotitor prin nori. Ar trebui să facem liniște acum... Cântă Dinu.
Vali Ră­ci­lă: Dinu e o po­ezie. Și îmi este drag, pentru că este firesc și spon­tan, pentru că e prietenos, gene­ros și gata ori­când să bucure pe alții.

Foto: Arhiva personală Dinu Olărașu