Formula AS în Munţii Făgăraşului: Patimile Doamnei Stanca

- Povestea prea puţin ştiutei vieţi a soţiei marelui domn MIHAI VITEAZUL, stăpână şi roabă în Cetatea Făgăraşului -

Scurtă visare istorică

Dacă nu l-ar fi frământat atât de tare dorul de copii, dorul de Florica lui cea cuminte, pe care o luase cu el prin Praga, de se minunase de frumuseţea ei Împăra­tul Rudolph, ori, poate, dacă nu ar fi simţit nevoia să-l aibă lângă el, om de în­credere, pe Nicolae, fiul său, pe care-l urcase, mai an, pe tronul Ţării Româneşti şi pe care-l vedea, într-o bună zi, domn peste toate cele trei principate unite, poate dacă nu l-ar fi muncit într-atât remuşcările faţă de Doamna Stanca, biata sa doamnă înnegurată, de câte a avut de pătimit în ultima vreme de pe urma lui, poate că altfel stăteau lucrurile, altfel se scria isto­ria noastră. Dar Mihai ştia mai bine ca oricine prin ce încercări treceau toţi ai lui, de când el era mai mult pe câmpul de bătălie. Şi ştia bine că duşmanii săi, mai mulţi şi mai înrăiţi pe zi ce trecea, îl şan­tajau cu siguranţa familiei sale, ca să-i zădărnicească ambiţiile. Mai degrabă re­nunţă la propria siguranţă, decât să-i ştie în peri­col pe ai lui! Iar atunci, în seara aceea, Mihai Vodă simţea toate astea mai fierbinte ca oricând, ca şi cum o pecete înroşită în foc i-ar fi topit inima. S-a ridicat pe dată în capul oaselor, şi-a trecut palmele prin barba răvăşită şi, trăgându-şi în grabă pelerina, şi-a luat sabia şi a ieşit în faţa cortului. Şi-a chemat căpitanii şi le-a dat instruc­ţiuni clare. 400 dintre cei mai buni călăreţi să pornească degrabă spre Făgăraş şi să i-i aducă pe ai săi în deplină siguranţă. Simţea că i se pregă­teşte ceva şi se simţea mai singur ca oricând. Loc de dat înapoi nu era, iar singurul sprijin - şi pe asta o ştia bine! - îi mai rămăsese doar în rugile către Cel de Sus ale maicii sale, bătrâna călugă­riţă Teofana de la Mânăstirea Cozia. Ajunsese la o răspântie de viaţă, şi gândurile negre se roteau deasupra lui ca un cârd de corbi. Unde-l dusese toată ambiţia asta nebună? Bătăliile nesfârşite şi despărţirea de-ai săi? Într-un cort rece, pe un câmp de lângă Turda, departe de toţi cei dragi, departe de familia sa, prizonieră la Făgăraş. Îm­bătrânise în trei ani cât în douăzeci. Pe câmpul de luptă, stânga nu-l trăda nici acum, dar parcă rănile pe care le ferea în bătălii ajungeau să-i sângereze în suflet. Avea coşmaruri cu asta!
Dar voievodul Mihai nu mai ajunge să-şi vadă familia. E ucis mişeleşte, la uneltirile generalului Basta, în cortul său de pe Câmpia Turzii. Unii spun că Basta şi-a făcut planul de atac, mizând pe lipsa oamenilor de încredere, trimişi de Mihai să-i recupereze familia, alţii spun că tocmai acest gest făţiş, de-a încerca să-i elibereze pe-ai săi, ar fi trădat planurile sale viitoare de răzvrătire şi i-ar fi convins pe aliaţii lui să-l uci­dă. Oricum vor fi stat lu­crurile, moartea lui Mihai nu e decât începutul calvaru­lui pe care îl are de îndurat soţia lui, Doamna Stanca.

"Curtea suspinelor"

"Aici a suferit toate umi­linţele şi toate ameninţările pentru dreptul neamului său, chinuita şi apoi veşnic ne­mângâiata soţie a lui Mihai Vodă Viteazul, Doamna Stan­ca". Sunt cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga, spuse în faţa femeilor Făgăraşului, cu prilejul unei conferinţe, în 1938, iar apoi dăltuite, pentru vecie, pe soclul bustului Doamnei Stanca pus chiar la intrarea în măreaţa Cetate a Făgăraşului. Mândră şi demnă, de o tărie interioară care-i luminează chipul, înconjurat de coroana de principesă, ca de-o aură de sfântă, aşa e Doamna Stanca în portretul sculp­tat la iniţiativa lui Nicolae Iorga. Captivat permanent de studierea vieţilor marilor bărbaţi ai neamului, Iorga a fost impresionat de drama­tica biografie a Stancăi şi a simţit nevoia să glo­rifice eroismul uneia dintre femeile fără de care istoria noastră nu ar fi fost aşa cum o ştim azi.
Intru în Cetatea Făgăraşului, în superba in­cintă pe care Doamna Stanca a stă­pânit-o vreme de aproape un an, în 1600. Aici, într-unul dintre balcoa­nele înalte, ce dau spre curtea interi­oară, largă şi pietruită, la lumina palidă a făcliilor, ce-i făceau ochii mai arzători ca oricând, Mihai îi va fi făgăduit, pentru ultima oară, liniş­tea, doamnei sale. I-a dăruit cetatea, de cum pusese mâna pe ea, văzând în ea un dar de împăcare şi-o oază de pace, departe de lumea dezlănţuită, în care el se avântase fără de întoar­cere.
În biblioteca din incinta cetăţii, într-o amiază schimbătoare de vară, găsesc şi recitesc cuvintele lui Con­stantin Gane, din celebrul său volum "Trecute vieţi de doamne şi dom­niţe", ca să intru şi mai bine în at­mo­sfera şederii Doamnei Stanca pe domeniul Făgăraşului.
"Nu se poate să fi fost o femee fericită. Căci, ori­cât am dori ca femeile acele să fi avut suflete de oţel şi inimi împietrite în dureri şi caractere modu­late după obiceiul pă­mân­tului, nu putem crede că jupânesele şi Doam­nele ro­mâne vedeau cu inimă bună pe bărbaţii lor, stând mai mult în lagăre, decât în iatacuri şi, când se în­torceau aca­să, mai mult în iatacurile ţiitoarelor decât în ale lor...". Literatură sau adevăr? În seara care coboară printre coloanele înalte, din piatră, aurul soa­relui, întins peste zi­durile cetăţii, mă îndeam­nă să cred că darul făcut de Mihai doamnei sale era mai presus de toate slăbiciunile omeneşti.

Cei mai frumoşi ani

Stanca fusese încercată de viaţă încă din tinereţe. Era o tânără olteancă de neam mare, când l-a cunoscut pe Mihai. Tocmai venea din­tr-un prelung doliu, după ce primul ei soţ, Du­mitru, postelnicul din Vâlcăneşti, răposase. "La pristă­venia sa, el singur a lăsat cu gura lui, satul Sal­cea să fie al jupâniţei sale, Stanca". Şi poate şi alte sate, care apoi ajunseră în stăpânirea lui Mi­hai, ne spun cronicile.
Stanca admira forţa şi ambiţia acestui tânăr, de nici 30 de ani. Tânără încă şi ea, avea o do­rinţă nebună de a o lua de la capăt şi de a-şi trăi viaţa, iar tânărul şi fălosul negustor, vorbitor de limbi străine şi şcolit la şcoala vieţii, cu relaţii şi în ţară, şi prin Stanbul, îi răpise inima. În ce-l priveşte pe Mihai, pe lângă farmecele care con­curau cu ale multor altor jupâniţe pe care el le va fi cunoscut în tumultuoasa lui tinereţe, de copil crescut fără tată, de o mamă cârciumăreasă, Stanca avea nu doar dorinţa, ci şi puterea de a-l ajuta să ajungă în vârful ambiţiilor sale omeneşti. Dincolo de o avere frumuşică, rămasă de la fos­tul soţ, Stanca mai avea un atu: era nepoata lui Dobromir banul, boier puternic şi bogat din Olte­nia, bine anturat în cercurile domneşti ale lui Mih­nea Turcitul. Deloc întâm­plă­tor, tocmai în vremea acestuia, Mihai începe să fie răsplătit cu slujbe şi moşii, ca un om de credin­ţă. La 1588, Mihnea întăreşte mo­şiile din Oltenia ale lui Mihai şi ale soţiei lui, apoi îl cheamă la curte şi-l numeşte mare stolnic. Mihai intră în partida boierilor olteni, cu care se înrudeşte prin căsătoria cu Stan­ca. Ei îl susţin la domnie şi tot ei au să-i devină, în timp, cei mai im­portanţi sfetnici.
Toate aceste nuanţe, greu şi mi­nuţios descoperite de istoricii noş­tri, îi fac pe răutăcioşi să con­sidere că Mihai s-ar fi însurat din interes cu văduva lui Dumitru postelnicul. E greu de crezut, şi încă şi mai greu de probat. "Eu cred că Mihai a ajuns să vizeze cu ade­vărat scaunul domnesc abia la 1593, când a intrat în conflict cu Ale­xandru Vodă. Se ajunsese la o fază de viaţă şi de moarte, fapt ce jus­tifică, de altfel, şi suma uriaşă plă­tită de Mihai pentru tron", afirmă istoricul Liviu Cîmpeanu din Cluj. Până atunci, Mihai şi Stan­ca duse­seră o viaţă liniştită, iar rodul iubi­rii lor sunt chiar cei doi copii, Flo­rica şi Nicolae, de care Stanca stă nedespărţită şi care sunt cel mai frumos dar pe care avea să îl primească de la viaţă. Anii aceia de paşnică boierie au fost anii cei mai luminoşi. Anii în care averile lor sporeau, iar copiii creş­teau văzând cu ochii. Câtă bucurie era în sufletul Stancăi, să-i vadă jucându-se prin grădina co­nacelor ei boiereşti, şi câtă fericire să-l ştie şi pe Mihai împlinit, boier de rang mare, cum îi măr­turisise chiar în seara când s-au cunoscut, că va ajunge cândva. Ce-şi putea dori mai mult?

Poveşti de iatac

Dar ambiţiile lui Mihai erau mai mari decât se amăgise Stanca. Mi­hai îşi dorea tro­nul Ţării Ro­mâ­neşti, care avea să se dovedească prea strâmt pentru ambiţiile sale. Din clipa în care l-a dobândit, Doam­na Stanca n-a mai avut o zi pace! La început a fost doar frica războa­ielor. Cu câtă strân­gere de ini­mă îl aştepta, cu lunile de zile, să se întoarcă din cam­pa­niile sale îm­potriva turci­lor! Îi era teamă de viaţa lui şi îi era teamă de viaţa copilaşilor lor. Ce s-o alege de ei, de toţi, dacă-l vor tăia turcii? Cu timpul, pe lângă veştile glorioase de pe câmpurile de bătălie, doam­na olteancă avea să afle şi zvonuri dureroase şi nedorite despre cuce­ri­rile amoroase ale dom­nului ei. În 1599, în plină perioadă de glorie, pe când se pre­gătea să cucerească Ardea­lul, lui Mihai Viteazul i se naşte o fiică, Ma­rula, dintr-o relaţie cu Tudora din Târşor. În stilul său avântat, lip­sit de scrupule, dar şi de ipo­crizii, Mihai nu face niciun secret din naş­terea fiicei sale ne­legitime. Îşi vizitează ţiitoarea şi fiica şi le dăruieşte o frumoasă moştenire aflată în posesia mamei sale, Doamna Teodora. Şi dacă ar fi fost doar atât... Dar odată ajuns în Ardeal, du­pă ce o instalează pe Doamna Stanca la Ceta­tea din Făgăraş, el stă mai mult la curtea de la Alba Iulia, acolo unde, cu câţiva ani înainte, se îndrăgostise nebuneşte de Velica, soţia unui aven­turier italian, şi fiică a unui cunoscut boier mun­tean.
"Fiind acum singur, cuceritor, glorios, atot­puter­nic, nu se mai sfii a-şi ascunde dragostea; dimpotrivă, voì ca toată lumea să ştie că Velica era a lui - un omagiu adus fru­mu­seţei ei. O afişa, o impunea, cerea să i se închine lumea ca unei fete de domniţă ce era şi ca unei Doamne ce ar fi putut fi", scrie acelaşi Constantin Gane. Curios să afle astfel de de­talii - de unde şi compasiu­nea sa pen­tru destinul Doamnei Stanca - Nicolae Iorga o nu­meş­te pe fru­moasa Velica "stă­­pâna prin iu­bire a Ardea­lu­lui". Raportul unui diplomat im­pe­rial, datat 15 martie 1600, spu­ne că "toate afacerile ţării le are în mână o jupâneasă ro­mân­că, măritată cu Fabio Gen­ga, cu care Domnul se ţine în ştiinţa tutu­rora". Toate astea, la 100 de kilo­metri de Fă­găraş, unde Stanca îşi plânge sin­gură­tatea, umilită de com­pă­ti­mirea slujbaşilor şi a slu­gilor de la castel.

Baluri şi serbări

Dar în ciuda tuturor gândurilor negre, cărora nici măcar zidurile inexpugnabile ale Făgăraşului nu li se puteau îm­potrivi, sângele oltenesc al Stancăi biruie melan­colia, şi ea stăpâneşte cetatea, ca o adevărată doamnă. Îi are aproape pe copiii ei, Florica şi Nicolae, şi o mână de oşteni credincioşi, cu care Doamna Stanca transformă cetatea într-o cita­delă inexpug­nabilă, în planurile strategice ale lui Mihai Viteazul. "Mărturiile epocii o prezintă pe Doamna Stanca vizitând satele româneşti ale domeniului, apropiată de locuitorii cu care vor­bea aceeaşi limbă", îmi povesteşte Elena Băje­naru, directorul Muzeului Ţării Făgăraşului, în timp ce îmi prezintă fostul apartament al Doam­nei Stanca, superb reconstituit, din detalii de epocă. Alte mărturii vorbesc despre frumoasele baluri şi serbări demne de o curte imperială, pe care Doamna Stanca le-ar fi dat în cetate, pentru a nu fi cu nimic mai prejos decât ilustrele ei predecesoare. Dar vremea bancheturilor avea să dureze foarte puţin, pentru că adversarii din Ar­deal ai lui Mihai îl vor ataca pe domn, exact acolo unde îl durea cel mai mult: în siguranţa familiei sale.

O doamnă adevărată

În vâltoarea luptelor pentru putere în Europa de Est, în care Mihai Vi­tea­­zul se implicase, cu barda în mâ­nă, familia sa a fost, pe durata celor 8 ani de domnie, în permanenţă în vizorul adversarilor săi. Moda era, pe vremea aceea, să laşi garanţie fami­lia, cu tot cu mamă, nevastă şi copii, în cetăţile controlate de cei care te creditau ca să le aperi interesele. Cum imprevizi­bilitatea lui Mihai devenise de noto­rietate în epocă, domnul muntean a fost constrâns să facă de zeci de ori apel la abilitatea sa politică extraor­dinară pentru a nu-şi pune familia în pericol. Nu o dată le-a promis, ba ardelenilor, ba polo­nilor, ba Porţii Oto­mane, că îşi va trimite numaidecât familia gaj, dacă îl vor ajuta, dar nu a făcut-o niciodată cât a fost domn. Abia după înfrân­gerea de la Mirăslău (sep­tembrie 1600), lipsit de armată şi de tezaurul care îi asigura o oarecare inde­pen­denţă financiară, domnitorul e obligat să-şi pună efectiv familia la dispoziţia inamicului. Nu mai avea unde să o trimită - tocmai pierduse şi Ţara Românească - era mai înţelept aşa, pentru moment. Obligat la "cu­min­ţenie", Mihai Viteazul se va în­drepta spre Viena şi Praga, pentru a-i recâştiga încrederea Împăratului Rudolph. Între timp, însă, începe adevăratul calvar pentru Doamna Stanca. Umi­lită în dragoste, hăituită de combinaţiile politice şi militare ale soţului ei, Stanca se vede obligată de statutul şi de firea ei de mare doam­nă, să înfrunte acum trufia şi josnicia cruzilor adversari ai soţului ei. Şi nu doar ea, căci ea era atât de trecută prin focul suferinţelor, dar şi cei doi copii ai săi! Că nu s-a lăsat o clipă prejos, umilită sau înjosită, stau dovadă însemnările care con­semnează, cu uimire, apariţia ei în "arestul" din tabăra oamenilor lui Giorgio Basta. Deşi obo­sită după un lung drum, Stanca îşi face o intrare imperială. "E îmbrăcată într-o blană de samur cu damaschin roşu, însoţită de nouă ca­leşti şi mai multe care, alături de 18 cai mi­nu­naţi". "O adevărată doamnă!", exclamă un­gu­rii, care sunt de faţă la impresionanta scenă.

Regina din temniţă

"După ce Mihai Viteazul este înfrânt la Mi­răslău, familia sa - soţia Stanca şi cei doi copii - sunt con­duşi la Gilău. În februarie 1601, Stanca este readusă la cetatea Făgăraş", îşi continuă relatarea direc­toarea Cetăţii Făgăraş, istoricul Elena Băjenaru. "Pu­teţi să vă imaginaţi cum e să fii închis şi tratat ca un rob, în cetatea pe care odinioară o stăpâniseşi?". Sunt, la rân­du-mi, şocat de detaliile atât de puţin cunoscute ale istoriei. Ele explică, de-abia acum, cu îndrep­tăţire, cuvintele lui Nicolae Iorga. "Aici a sufe­rit toate umilinţele şi toate ameninţările, pentru drep­tul neamului său, chinuita şi apoi veşnic nemângâiata soţie a lui Mihai Vodă Viteazul, Doamna Stanca". Nu sunt metafore, ci adevăr-adevărat! O confirmă şi studiile recente despre familia lui Mihai Viteazul, realizate de Radu Mârza: "În ceea ce priveşte pre­zenţa familiei lui Mihai Viteazul în Transilvania, ca ostatici, tre­buie făcută o diferenţiere clară între epi­so­dul «Gilău», în care d-na Stanca a suportat un regim permisiv, de «domiciliu obligatoriu», din partea generalului Basta, şi episodul «Făgăraş», când ea a suportat un regim sever, de detenţie, de data aceasta, ca prizonieră a «Stărilor ardelene» şi a principelui Sigismund Bathory". Docu­mente contemporane de limbă germană vorbesc şi ele, în termeni gravi, despre situaţia Stancăi şi a copiilor ei, la Făgăraş: "arestare" şi "temniţă". Când află de la iscoade despre cum e tratată fa­mi­lia sa la Făgăraş, Mi­hai izbucneşte într-un plâns de copil ("hat geweint wie ein Kind"), spun cronicile vremii. Atunci se deci­de să-i tri­mi­tă pe cei 400 de oameni de încredere (du­pă alte surse, 1.000 de husari) ca să-i elibereze fa­mi­lia. Mihai este ucis, însă, pe Câmpia Turzii, în august 1601, iar familia sa rămâne, mai departe, până în 1602, în robie, în Cetatea Făgăraş...

"De plângere şi de suspine"

Într-o dimineaţă din anul 1602, de-abia scă­paţi din temniţele ungureşti, cei trei au venit în­tr-un suflet la Maica Teofana, în chilia frumoasei mânăstiri de pe Olt, să-i plângă în poală. De la bătrâna maică a lui Mihai a rămas o emoţionantă scrisoare, în care evocă, în cea mai dulce limbă română, ziua revederii cu Doamna Stanca şi pruncii ei.
"Aici (la Cozia, n.r.) mă ajunse şi vestea de săvârşirea zilelor drag fiului meu Mihai Voevod, şi de sărăcia Doam­nă-sa şi a cuconilor lui, prin ţările strei­ne. Fui de plângere şi de suspine ziua şi noaptea. După aceia, cu vremea şi cu ajutorul Domnului din Cer şi cu rugă­ciu­nea cinstiţilor părinţi şi cu plânge­rea mea, Sfinţia lui din Naltul Cerului au auzit şi s-au milostivit de i-a scos din ţă­rile streine în ţara noastră de moşte­nire şi, mai vârtos, i-a adus la Sfânta Mâ­năs­tire în Cozia, pentru bă­trâna şi jalnica lor maică. Şi dacă se adunară unii cu alţii, mare plângere şi suspin fu între ei, de jalea lui Mihai Vodă şi pentru patima lor ce-au păţit prin toate ţările streine Doamna Stanca şi fiu-său Ioan Nicolae Vodă şi Doamna Flo­rica".
"Cum a fost, draga mea, printre stră­ini?", a între­bat lăcrimând Maica Teo­fana. "Grăi Doamna Stanca: «Cum am păţit noi, maică, să nu paţe ni­meni!»".
Vestea morţii lui Mihai se răspândeşte în lume ca fulgerul, ajungând şi la biata lui mamă, ce vieţuia la Cozia, în călu­gărie, sub numele Teofana. Şi, ca şi când moartea fiului n-ar fi fost de ajuns, biata bătrână e chinuită şi de soarta Stan­căi şi a copiilor ei, aflaţi în robie, la Fă­găraş. Se roagă Lui Dumnezeu să îi mai vadă o dată în viaţă şi să-i strângă la piept, îna­inte de a muri. Şi bunul Dum­nezeu îi împlineşte dorinţa.

P.S. Tragedia Doamnei Stanca nu se opreşte aici. După abia câteva luni de şedere în ţară, soţia lui Mihai Viteazu se îmbolnăveşte de ciumă şi, după câteva zile de chin, îşi dă duhul.

Foto: Dreamstime - 3