PUTEREA RUGĂCIUNII

- Întâmplări relatate de cititori -

Despre Sfântul Nectarie şi alte minuni

Sunt o pensionară care nu am beneficiat de educa­ţie creştină. Ştiam trei rugăciuni simple, şi maică-mea mă ducea la împărtăşit de marile sărbători, deşi atunci nu prea aveam voie de la şcoală. Dar tot mergeam pe ascuns, în haine noi, la sfânta biserică, de fiecare mare sărbătoare.
Mi s-a spus, mai târziu, că, până la vârsta de un an, am fost foarte bolnavă: aveam convulsii neîncetat. Am fost dusă la sfânta mânăstire Bistriţa, unde se află moaş­tele Sfântului Grigorie De­ca­politul (în comuna noastră) şi m-am vindecat. Cu toate acestea, nu m-am apropiat de bunul Dum­nezeu şi practicam orânduielile creş­tine mecanic, când şi când, când eram la vreun necaz. Au tre­cut anii, m-am căsătorit, am făcut copii, şi din grija şi dragostea pen­tru ei am început să mă apropii de Dumnezeu. În ce fel? Nu mergeam la bise­rică decât foarte rar, dar mergând singură pe drum, repe­tam la nesfârşit rugăciunile ştiute şi discutam cu bunul Dumnezeu, spunându-i necazurile mele. Ar fi multe de spus despre viaţa mea pă­cătoasă, despre pro­misiunile pe care i le-am făcut lui Dumnezeu şi pe care, din păcate, nu le-am respectat. Bunul Dumnezeu să mă ierte! Acum voi încerca să arăt cum l-am cunos­cut pe Dumnezeu cu adevărat.

Puntea din vis

În acea vreme, urmăream emisiunea lui Teo la Pro TV şi, într-o zi, a fost invitată Ionela Prodan, care a po­vestit cum a stat în comă 6 luni, după un accident, şi Domnul Iisus a salvat-o. M-a impresionat foarte mult, şi tot timpul mă gândeam la minunea care i s-a întâmplat. Eu lucram în comuna vecină, şi pe timp frumos, treceam dealul pe jos până acasă. Mă simţeam foarte bine şi îmi spuneam rugăciunile în linişte. Într-o zi, ajungând în vârful dealului, mi-a venit să-L rog pe Dumnezeu să-mi arate şi mie dacă mă iubeşte, dacă e alături de mine, aşa păcă­toa­să cum sunt. I-am vorbit cu glas tare pentru că nu era absolut nimeni pe acolo. Rareori se întâmpla să întâlnesc pe cineva. Ei bine, chiar în acea noapte, de miercuri spre joi, am avut un vis foarte clar. Se făcea că sunt în faţa unei punţi late de 4-5 degete, foarte înaltă, care se găsea deasupra unui întuneric sau hău întunecat. Urma să trec puntea. Am zis că nu voi putea să o trec, dar am făcut primii paşi, pentru că aşa trebuia. Am alunecat pe loc şi am început să mă prăbuşesc în hăul acela nesfârşit. Atunci am zărit în stânga, printre mai mulţi oameni, un bărbat îmbrăcat într-un surtuc negru (haine de pe vremuri) cu barbă, faţa luminoasă şi nişte ochi mari, negri, strălu­citori. Faţa-i era aproape încruntată, dar ochii săi m-au fixat şi, uşor, uşor, m-a luat ca pe un fulg şi m-a adus printre oamenii aceia. Fericită că am scăpat, am încercat să-l găsesc cu privirea, dar dispăruse. Nu ştiam cine era cel care mă salvase. Sfântul Grigorie Deca­politul nu era, iar pe Domnul Iisus îl ştiam altfel din icoane, nu l-am recunoscut, deşi Lui mă rugasem. Joi şi vineri mă tot întrebam cine, cine să fi fost.Sâmbătă sau duminică se sfinţea bise­rica din satul meu natal şi aflasem că este bine să merg şi să trec prin sfântul altar. L-am rugat pe soţul meu să mergem împreună şi a fost de acord, dar am ajuns cam pe la sfârşitul slujbei. Era o mulţime de lume, care te purta pe sus atunci când intrai în sfânta biserică. Şi acum, mi­nune mare! Când mă apropiam de sfântul altar, din icoana din dreapta lui îmi zâmbea chi­pul cel din vis, exact cum îl văzusem. Sincer, spun, că nu numai că mi-a zâmbit, dar mi-a spus din priviri: "Eu sunt". M-am simţit aşa de su­res­citată, încât par­că aş fi zburat. Am încercat să-i spun soţului meu, dar nu prea m-a ascultat. Am întâlnit o fos­tă colegă de şcoală, i-am spus, dar nu cred că a înţeles prea bine, că eram foarte emo­ţionată. Am mai întâlnit o mătuşă căreia i-am povestit. Nu ştiu cât a înţeles şi ea. Aşa de mult mi-a plăcut icoa­­na Domnului Iisus (acum ştiam că în faţa alta­ru­lui, în dreapta, este icoana Sa) încât am vrut să o re­văd. Cu o altă ocazie, am reuşit să ajung la sfânta biserică şi m-am dus întins să o admir, să mă închin şi să o sărut. Mare mi-a fost deza­măgirea. Din icoană mă privea tot Domnul Iisus, dar cu totul altă înfăţişare, o diferenţă foarte mare. Nici nu ştiu dacă m-am mai închinat, aşa eram de deza­mă­gită. Apoi mi-am dat sea­ma că bunul Iisus mi se arătase atunci aşa cum îl văzusem, ca să îl recunosc, şi că făcuse o mare mi­nune cu mi­ne. Slavă Ţie Doam­ne, slavă Ţie, care îi iubeşti pe toţi păcătoşii şi ai răbdare cu ei! Am promis că o să scriu cele întâmplate şi o să le tri­mit spre publicare la revista "For­mu­la AS", pe care o iu­besc şi o ci­tesc. Spre ruşinea mea, nu m-am ţi­nut de cuvânt şi anii au trecut. Acum, fiind bolnavă, m-am gândit că poate Mântuitorul s-a supă­­rat pe mine că nu m-am ţinut de cuvânt. Şi aş vrea să ştie toată lumea că Dumnezeu există, că ne iubeşte pe toţi, aşa păcătoşi cum suntem, că este mereu alături de noi, dacă îl chemăm. El nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce, şi când nu mai putem, vine în ajutorul nos­tru. Dacă avem credin­ţă şi răb­dare, trecem mai uşor prin orice greutate, că ştim că-l avem alături pe Domnul, care nu ne lasă nicio­­dată. Noi, doar să încercăm să fim mai buni, mai înţelegători, mai iubitori. Să-i vedem şi pe cei mai ne­că­jiţi decât noi. Dacă nu putem să-i aju­tăm altfel, mă­car cu o privire blândă, cu o vorbă bună, cum putem.
Şi acum nu pot să nu amintesc aici o întâmplare de acum două dimineţi. Mergeam cu taxiul la spi­tal, şi din cauza aglomeraţiei, ma­şina s-a oprit puţin. Atunci şofe­rul mi-a zis: "O vedeţi cum scurmă?". N-am înţe­les imediat ce se întâmplă. Era o femeie îm­bră­cată decent, aplecată spre ceva. Am crezut că bea vreo bău­tură. Dar când a pornit maşina, am văzut că ea căuta în tom­beron ceva resturi de mâncare. Am rămas încre­me­nită. Nu arăta ca un om al străzii. Mai târziu m-am gândit - ce bine ar fi fost să înţeleg ce se întâmplă, să opresc şi să-i dau să-şi cumpere o pâine. Viaţa e foarte grea, şi mulţi semeni ai noştri suferă, fără să fie văzuţi sau ajutaţi. Să fim mai buni şi să-i observăm şi pe aceşti năpăstuiţi ai soartei, cei care putem să-i aju­tăm. Eu cred că asta vrea bunul Dumnezeu de la noi. Poate lumea ar fi mai bună, dacă am înţelege. Primiţi-l pe Dumnezeu în inimile voastre.
Sper ca prin cele relatate de mine să ajut pe cineva, să-i dau încredere, speranţă. Să nu dispere niciodată, că Dumnezeu este cu noi şi ne iubeşte pe toţi aşa cum suntem, bogaţi, săraci şi păcătoşi. Doamne ajută!

***

Aş vrea acum să vă povestesc despre un mare sfânt, tare drag şi apropiat inimii mele, Sfântul Necta­rie Taumaturgul din Eghina. Am aflat de el şi de minu­nile sale din "Formula AS", şi-mi doream din suflet să ajung şi eu odată la Mânăstirea "Radu Vodă" din Bucureşti, să mă rog la sfintele sale moaşte. S-a în­tâm­­plat să ajung în Capitală, ca să fac nişte ana­lize. Cu o zi înainte de externare, am rugat-o pe doamna doc­tor să-mi completeze foaia mai din timp, că vreau să ajung şi eu la Sfântul Nectarie, până la plecarea autobuzului, de la ora 13.30. Nu cunosc Bu­cu­reştiul şi mă orientez numai după indicaţii precise. Ştiam că trebuie să cobor la staţia de metrou Unirea. Pe la orele 10 şi ceva, m-am externat, mi-am luat ba­gajele şi, puţin dezorientată, am mers la metrou. Pe drum l-am rugat pe Sfântul Nectarie să mă ajute să mă descurc. Am întrebat vreo două persoane, care n-au ştiut să mă îndrume. M-au auzit două fete şi mi-au spus că îmi arată ele. Aveau examen a doua zi şi mer­geau să se roage de ajutor. Am ajuns foarte uşor şi am mers întins la sfintele moaşte, am îngenuncheat şi, cu lacrimi liniş­tite picurându-mi pe obraji, l-am rugat pe sfânt pentru toţi ai mei, pentru familie, cunoscuţi, ca să ne aibă în grija sa. Am avut timp să mă reculeg, să plătesc pomelnic şi să aprind lumânări. Am plecat liniştită şi împăcată de acolo, am avut timp pentru toate. Sfântul Nectarie m-a călăuzit. Îţi mulţumesc Sfinte Nectarie!
Am uitat să spun că îl visasem şi pe el, mai înainte. I-am citit sfântul acatist şi, într-o noapte, am visat un bărbat cu un toiag (era mai tânăr decât îl ştiam eu din icoane) că vine la mine şi-mi spune că vrea să stea şi el într-o cameră. N-am zis nimic şi mă gândeam unde să stea, că era fiecare cu camera lui. Sfântul voia, de fapt, să-i pun icoana în camera mea. Am reuşit să fac rost de una micuţă şi am pus-o în perete. De atunci, e mereu alături de mine. Fiica-mea a rugat o prietenă care a fost la Eghina să-mi aducă ceva mic, mic, de la sfântul, pentru că îl iubesc mult. Mi-a adus o iconiţă din lemn, pentru care m-am bucurat foarte mult. Acum, ori de câte ori plec de acasă, iconiţa e în buzu­na­rul de la piept, dându-mi curaj şi încrederea că sfân­tul mă ajută şi mă ocroteşte. L-am rugat pe bunul sfânt să o ajute pe fiică-mea să-şi găsească serviciu, că nu reu­şea deloc şi-i era greu. Găsea câte ceva pe peri­oade scurte şi era foarte necăjită. Sfântul a ajutat-o să gă­sească ceva în specialitatea ei, cu salariu potrivit. Mul­ţumesc din su­flet, sfinte Nectarie, prieten drag!
Aş vrea să-l cunoască toată lu­mea pe sfântul Nec­tarie. Este grab­nic ajutător şi nu lasă pe nimeni, cât de păcătos ar fi acela, fără să-l aju­te. Îndrăzniţi, cunoaş­teţi-l şi nu veţi regreta! Pe toţi vă va ajuta la timpul potrivit.

***

Acum urmez un tratament foarte im­portant pentru sănătatea mea şi greu de su­portat. Ei bine, niciodată nu intru în cabinet fără iconiţa Sfân­tului Nectarie. O ţin strâns în mână şi acolo o pun lângă inima mea. Mă întăreşte şi ştiu că e cu mine ca să mă ajute. După toate aces­te tratamente prin care o să trec cu ajutorul Maicii Domnului, grab­nic ajutătoa­re, al domnului Iisus şi al Sfântului Nectarie, voi aduce mul­ţumire şi voi spune şi altora ca să-i aducem cu toţii slavă Dom­nului Dum­ne­zeului Nostru. Doamne ajută!

Aceste rânduri au fost scrise acum aproa­pe cinci ani de zile. Mama mea a mu­rit. Pe patul de spital de la Colţea, m-a ru­gat să trimit tot ceea ce a scris la "For­mula AS", revista pe care o citea perma­nent. Poate o să mă ajutaţi să mă ţin de pro­misiune şi să publicaţi gândurile ei des­pre Dumnezeu. Mama mea se numea Feli­cia Lăzărescu.
Cu respect,
BOGDANA BACIU - Bucureşti

Braţ la braţ cu Dumnezeu

Frica de moarte este dincolo de puterea raţiunii. Asta am simţit-o nu demult, când vestea unui nodul mi-a paralizat gândirea. Gheara morţii o simţeam scri­jelindu-mi spatele şi aşteptam doar confirmarea. Aş­tep­ta­rea este însă şi mai grea, mai ales pentru cei dragi, care te înconjoară şi pe care, văzându-i cum suferă, te fac să te simţi vinovat de necazul care te-a dărâmat.
Amalgam de gânduri, amintiri, rugi, lacrimi se amestecă şi te înconjoară ca un fum. Nu te lasă să res­piri, ci numai să visezi. Întoarcerea în timp este inevi­tabilă, când ştii că următorul pas poate fi ultimul. Privind în urmă, am realizat că toată viaţa mea a fost plină de minuni. Rămasă fără tată, la o vârstă la care adolescenţii visează la prima iubire, am crezut că totul s-a sfârşit, dar tocmai atunci am cunoscut puterea Dumnezeiască, care nu lasă pe orfani şi pe văduve fără ajutor. Am reuşit să termin facultatea printre pri­mii, am luat repartiţie într-unul din cele mai mari ora­şe ale ţării, care a fost declarat închis pe timpul lui Ceau­şescu. Paşii mi-au fost îndrumaţi şi purtaţi spre o căsnicie fericită şi am avut parte de primul copil. Am primit locuinţă, în cele mai crunte vremuri, când totul se cumpăra pe bani şi se baza pe relaţii. După ani în care am avut suişuri şi coborâşuri, braţ la braţ cu Dum­nezeu, am trecut peste toate. Am trecut şi Ocea­nul şi acum sunt în Canada. Ajunşi aici, cu întreaga fami­lie, plini de speranţe şi de încredere, am înfrânt ruşinea şi umilirea emigrării. Aici, în Ţara Făgăduin­ţei, poţi pierde totul într-un timp foarte scurt şi de pe o zi pe alta: banii, demnitatea, dar nu şi credinţa. Sin­gurul care te ajută e Dumnezeu. Nu ai pe nimeni altci­neva. Tu, familia şi Puterea Cerească. Dar aici, în Ca­na­da, s-au întâmplat alte minuni: am obţinut un servi­ciu de­cent, după ani de muncă necalificată. Apoi a venit al doilea copil, care ne-a dus pe culmea fericirii. O nouă mi­nune nu m-a lăsat să uit că acolo, Sus, Cineva mă iu­beşte. Cum aş putea uita primele lucruri pe care nu ţi le-ai permis o viaţă: o bicicletă nouă, apoi o maşină nouă, o casă nouă. Totul e nou. Şi viaţa aici e nouă. După teama că voi pierde totul, Dumnezeu mi-a dat din nou speranţă şi o altă viziune asupra vieţii. Mi-a deschis ochii şi sufletul, m-a făcut mai răbdătoare şi mai iertătoare cu tot ce e în jur. Iert şi iubesc totul. Până la urmă, viaţa se rezumă la a ierta şi a iubi.
Să fiţi iubiţi de Dumnezeu, şi voi să-L iubiţi la rân­dul vostru. Asta e tot ce vă doresc şi îmi doresc.
AIDA PĂDURARIU - Canada

"Iată, Hristoase al meu, că banii îmi lipsesc!"

Prima dată când am auzit despre Sfântul Nectarie a fost în revista "Formula AS". Acolo am citit despre nenumă­ratele minuni pe care sfântul le-a făcut şi le face şi în prezent. Deşi sunt sănătoasă, mul­ţumesc lui Dumnezeu, aveam o altă mare frică: datorită reducerii înca­să­rilor, se zvo­nea că firma la care lu­crez se va închi­de, şi această perspec­tivă mă în­fri­coşa, mai ales în prag de iarnă, fiind şi singurul întreţinător al fami­liei, soţul meu fiind decedat. Aşa am ajuns să mă gândesc că poate dacă am să-l rog mult, Sfântul Nectarie mă va aju­ta. Am cumpărat Acatistul şi am înce­put să-l citesc în fiecare zi. Se apropia sfârşitul lunii şi eram îngri­jorată... dar, minunea s-a întâm­plat! În mai puţin de o săptămână, am avut încasări prin care am recu­perat lipsu­rile din acea lună. Nu-mi venea să cred că se în­tâmplă aşa ceva, încasă­rile mergeau greu, acum veniseră, pur şi simplu, din cer. Citind într-o carte despre Sfântul Nectarie, am găsit undeva reprodusă o întâmplare din viaţa sa: pe vremea când administra mânăstirea din insula Eghina, când rămânea fără bani, se ducea la una din icoanele Mân­tuitorului sau a Maicii Domnului, îşi deschidea porto­felul gol şi spunea: "Iată, Hristoase al meu, că banii îmi lipsesc. Dar tu cunoşti nevoile noas­tre...". Fără să ştiu despre aceasta înainte, am simţit că am făcut cam la fel. Sfântul Nectarie este foarte cunoscut pentru vindecă­rile sale, mai ales pentru bol­navii de cancer, dar, după cum se vede, el ne ajută la orice necaz am avea, dacă îl chemăm în ajutor. Vă mulţumesc că m-aţi ascultat.
Cu stimă şi respect, pentru revista care ne îndrumă şi ne luminează viaţa, o cititoare fidelă,
STRATU ANTONELA

"Cu inima ca un soare"

2010. Un an care se anunţă ca şi ceilalţi din viaţa mea: liniştit, plin de lumină şi de culoare. Martie. Prima lună a primăverii, luna femeii, când totul revine la viaţă. "La vie en rose", asta până în ziua când mama a primit un diagnostic care ne îngrozeşte pe toţi. În acele momente, peste noi s-a prăbuşit cerul. Nici cea mai puternică tornadă, cel mai puternic cutremur, uragan, nu ar fi fost mai înspăimântătoare ca acel diagnostic. Ne-am întrebat: de ce noi? Cu ce am gre­­şit? A urmat o perioadă de 2-3 zile, în care ni­meni, aproape, nu scotea nici o vorbă. Era liniştea de dina­in­tea furtunii. Apoi, încet, încet am început să ne reve­nim şi am început să luptăm pe toate fron­turile. În pri­mul rând, am început să ne rugăm. Nu ştiu dacă sunt o persoană religioasă sau credincioasă în ade­văratul sens al cuvântului, dar mă duceam aproape săptămâ­nal la biserică. Dacă nu ajungeam, mă închi­nam în gând şi îmi închipuiam că sunt la biserică. Am început să mă rog mult mai asiduu, să citesc acatistul sfân­tului Nectarie, acatiste ale Maicii Dom­nului. Cumpăr şi citesc "Formula AS" de când a apă­rut. În ea am descoperit multe lucruri pe care le ştiam sau le fă­ceam, fără a fi conştientă că erau lucruri mi­nunate. Am descoperit rubrica "Puterea rugăciunii", unde oameni ca şi mine au fost în dife­rite impasuri. Am realizat, atunci, că într-adevăr ru­gă­ciunea sin­ceră şi intensă, spusă cu toată inima, cu toată sim­ţirea şi smerenia, face minuni. Perioadele de spita­lizare, de tratament, de teste, au fost depăşite mult mai uşor. Timpul a trecut, iar mama s-a însă­nătoşit.
Cu gândul la Dumnezeu, la Maica Domnului, la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la Sfântul Necta­rie, la Sfântul Ardealului - Arsenie Boca, m-am întrebat: oare voi putea vreodată să ajung să calc pe tărâmul unde ei au trăit şi au înfăptuit minuni? Şi Divinitatea m-a ajutat încă o dată. Am ajuns în Ţara Sfântă, la Ierusalim, în Insula Eghina, la Sfântul Nectarie, la Pris­lop, la Sfântul Arsenie şi în multe alte locuri unde au trăit sfinţii noştri, ai ortodoxiei. Îmi fac timp să citesc în fiecare zi acatistul Sfântului Nectarie. Cel mai aproape mă simt de Divinitate atunci când citesc din acatistele Maicii Domnului. Poate şi pen­tru faptul că unul din numele mele este Maria. Mă simt ocrotită şi, de fiecare dată când am avut de trecut un impas sau, pur şi simplu, o dorinţă, Măicuţa Dom­nului nu m-a lăsat. Cu zâmbetul ei mi­nu­nat de blajin şi cu inima ca un soare, a pus o "vorbă bună", a mij­locit pentru mine la Dumnezeu şi la fiul său, Iisus.
V-am scris aceste rânduri, în speranţa că mă voi înscrie şi eu în rândul celor ajutaţi de Maica Domnu­lui, Iisus Hristos, Sfântul Nectarie şi al celorlalţi Sfinţi. Trecând şi biruind furtunile vieţii cu rugăciune şi smerenie, vă îndemn să nu renunţaţi niciodată să urmaţi calea lui Dumnezeu.
MARIA - Ploieşti

Darul suprem

Vă mulţumesc, din suflet, că existaţi, că printre paginile revistei dumneavoastră, chiar şi pentru cei aflaţi "pe culmile disperării", într-o lume în care banii guvernează pretutindeni, lăsaţi să licărească speranţa. Speranţa, care pentru mine, de o vreme încoace, poartă alt nume - DUMNEZEU.
Spun "de o vreme", deoarece, cu mult timp în urmă, îl pierdusem pe Dumnezeu, pe Dumnezeul copi­lăriei mele, pe care mi-l dăruiseră părinţii, în dra­gostea şi înţelepciunea lor de oameni simpli şi curaţi. Îl pierdusem undeva, îl abandonasem, la sfârşitul ado­lescenţei, ca pe o haină zdrenţuită, cu o inconştienţă teribilă. Uneori îmi e teamă să privesc în urmă, la toţi anii mei în care am rătăcit aiurea, pentru că nu mă recunosc. E ca şi cum altcineva străin ar fi şchiopătat, ar fi mers în genunchi, s-ar fi târât, până când a alune­cat definitiv în apa Styxului, în mocirla păcatelor, atât de adâncă şi murdară, dar atât de ademenitoare. O viaţă fără Dumnezeu, sfâşiată între idealuri fără noi­mă şi iluzii sfărâmate. Cuvintele sunt sărace şi goale, pentru a descrie cât zbucium, câtă suferinţă, câtă nelinişte, câte nopţi de nesomn, câte dureri ascunse, câte lacrimi m-au zdrelit, până l-am regăsit, în pragul fiinţei mele, cu trupul schingiuit şi plin de rănile păcatelor pe care le făcusem (cu o dezinvoltură greu de egalat), dar zâmbind şi cu braţele întinse, gata să mă ajute din nou, să-mi stea alături şi să-mi vegheze paşii ca să nu mai alunec.
M-am trezit, în acel moment, din somnul adânc şi putred al existenţei fără Dumnezeu, dar nu definitiv. Nu! Deşi, de când l-am regăsit, viaţa mea e plină de miracole. Acum trei ani, tatăl meu a paralizat, şi când nici unul dintre medicii specialişti nu-i mai acorda nici o şansă, Dumnezeu, în nemărginita Lui bunătate, l-a făcut sănătos, încât, acum lucrează mereu în ate­lier, deşi are 78 de ani. În anul următor, s-a îmbolnăvit brusc mama. Nu răspundea la nici un fel de tratament, eram îngrozită, pentru că se presupunea că are menin­gită virală, dar bunul Dumnezeu s-a îndurat de mine şi de data asta, iar acum e perfect sănătoasă. A venit, bineînţeles, şi rândul meu. În primăvara anului 2008, un diagnostic eronat a spart liniştea mea, şi aşa şubre­dă, în mii de cioburi. A urmat un an de coşmar, cu bani aruncaţi aiurea pe medicamente, cu vizite la me­dici specialişti, cu analize repetate la nesfârşit, şi toate astea pe fundalul unei spaime ciudate, că micoza scal­pului netratată corespunzător poate provoca alopecia totală şi definitivă. Calvarul a durat până când Dum­nezeu a intervenit iar, şi unul din­tre medici a ajuns la concluzia că nu e vorba de nici o micoză, ci de o dis­funcţie a glandei tiroide. Îl regăsisem pe Dumnezeu, dar zbu­ciumul a con­tinuat, până în mo­mentul în care, prin intermediul revistei dumneavoastră, Dumnezeu mi l-a dăruit pe Sfântul Nectarie, realizând, astfel, cel mai mare mi­ra­col din viaţa mea. Deşi la înce­put fusesem un alt "Toma Necre­dinciosul", Sfântul Nectarie mi-a de­monstrat că pot avea încredere de­plină în ajutorul lui. L-am rugat, su­perficial, desigur, să-mi stea alături, şi din septembrie 2008, nu m-a pără­sit nici măcar o secundă. De atunci, oricare ar fi problemele mele, e sufi­cient să mă rog cu toată încrederea Sfântului Nectarie şi totul se rezolvă ca prin minune. E greu de crezut că există miracole şi în zilele noastre, dar, cu toată convingerea pe care mi-au oferit-o fap­tele împlinite, ştiu că Sfântul Nectarie este mereu alături de mine, lucru pe care l-au constatat şi cei din jurul meu.
E uluitor cum Dumnezeu ne iubeşte atât de mult, încât e suficient ca noi, sclavii păcatelor, să facem un pas mic şi şovăielnic către El, iar El să ne ajute necon­diţionat.
Nimic, nici o bucurie umană nu se compară cu aceea de a-l fi redescoperit pe Dumnezeu şi de a-l regăsi pretutindeni în jurul tău, în razele blânde ale soarelui de primăvară, în splendoarea copacilor înfloriţi, în verdele crud al ierbii, în elegia multicoloră a florilor. El, Dumnezeu e peste tot, aşteptându-ne să-L descoperim în fiecare clipă.
Cu profundă consideraţie pentru tot ceea ce faceţi,
MARIA HANGU


(Reproduceri după icoane pe lemn basarabene)