Scurtă visare istorică
Dacă nu l-ar fi frământat atât de tare dorul de copii, dorul de Florica lui cea cuminte, pe care o luase cu el prin Praga, de se minunase de frumusețea ei Împăratul Rudolph, ori, poate, dacă nu ar fi simțit nevoia să-l aibă lângă el, om de încredere, pe Nicolae, fiul său, pe care-l urcase, mai an, pe tronul Țării Românești și pe care-l vedea, într-o bună zi, domn peste toate cele trei principate unite, poate dacă nu l-ar fi muncit într-atât remușcările față de Doamna Stanca, biata sa doamnă înnegurată, de câte a avut de pătimit în ultima vreme de pe urma lui, poate că altfel stăteau lucrurile, altfel se scria istoria noastră. Dar Mihai știa mai bine ca oricine prin ce încercări treceau toți ai lui, de când el era mai mult pe câmpul de bătălie. Și știa bine că dușmanii săi, mai mulți și mai înrăiți pe zi ce trecea, îl șantajau cu siguranța familiei sale, ca să-i zădărnicească ambițiile. Mai degrabă renunță la propria siguranță, decât să-i știe în pericol pe ai lui! Iar atunci, în seara aceea, Mihai Vodă simțea toate astea mai fierbinte ca oricând, ca și cum o pecete înroșită în foc i-ar fi topit inima. S-a ridicat pe dată în capul oaselor, și-a trecut palmele prin barba răvășită și, trăgându-și în grabă pelerina, și-a luat sabia și a ieșit în fața cortului. Și-a chemat căpitanii și le-a dat instrucțiuni clare. 400 dintre cei mai buni călăreți să pornească degrabă spre Făgăraș și să i-i aducă pe ai săi în deplină siguranță. Simțea că i se pregătește ceva și se simțea mai singur ca oricând. Loc de dat înapoi nu era, iar singurul sprijin - și pe asta o știa bine! - îi mai rămăsese doar în rugile către Cel de Sus ale maicii sale, bătrâna călugăriță Teofana de la Mânăstirea Cozia. Ajunsese la o răspântie de viață, și gândurile negre se roteau deasupra lui ca un cârd de corbi. Unde-l dusese toată ambiția asta nebună? Bătăliile nesfârșite și despărțirea de-ai săi? Într-un cort rece, pe un câmp de lângă Turda, departe de toți cei dragi, departe de familia sa, prizonieră la Făgăraș. Îmbătrânise în trei ani cât în douăzeci. Pe câmpul de luptă, stânga nu-l trăda nici acum, dar parcă rănile pe care le ferea în bătălii ajungeau să-i sângereze în suflet. Avea coșmaruri cu asta!
Dar voievodul Mihai nu mai ajunge să-și vadă familia. E ucis mișelește, la uneltirile generalului Basta, în cortul său de pe Câmpia Turzii. Unii spun că Basta și-a făcut planul de atac, mizând pe lipsa oamenilor de încredere, trimiși de Mihai să-i recupereze familia, alții spun că tocmai acest gest fățiș, de-a încerca să-i elibereze pe-ai săi, ar fi trădat planurile sale viitoare de răzvrătire și i-ar fi convins pe aliații lui să-l ucidă. Oricum vor fi stat lucrurile, moartea lui Mihai nu e decât începutul calvarului pe care îl are de îndurat soția lui, Doamna Stanca.
"Curtea suspinelor"
"Aici a suferit toate umilințele și toate amenințările pentru dreptul neamului său, chinuita și apoi veșnic nemângâiata soție a lui Mihai Vodă Viteazul, Doamna Stanca". Sunt cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga, spuse în fața femeilor Făgărașului, cu prilejul unei conferințe, în 1938, iar apoi dăltuite, pentru vecie, pe soclul bustului Doamnei Stanca pus chiar la intrarea în măreața Cetate a Făgărașului. Mândră și demnă, de o tărie interioară care-i luminează chipul, înconjurat de coroana de principesă, ca de-o aură de sfântă, așa e Doamna Stanca în portretul sculptat la inițiativa lui Nicolae Iorga. Captivat permanent de studierea vieților marilor bărbați ai neamului, Iorga a fost impresionat de dramatica biografie a Stancăi și a simțit nevoia să glorifice eroismul uneia dintre femeile fără de care istoria noastră nu ar fi fost așa cum o știm azi.
Intru în Cetatea Făgărașului, în superba incintă pe care Doamna Stanca a stăpânit-o vreme de aproape un an, în 1600. Aici, într-unul dintre balcoanele înalte, ce dau spre curtea interioară, largă și pietruită, la lumina palidă a făcliilor, ce-i făceau ochii mai arzători ca oricând, Mihai îi va fi făgăduit, pentru ultima oară, liniștea, doamnei sale. I-a dăruit cetatea, de cum pusese mâna pe ea, văzând în ea un dar de împăcare și-o oază de pace, departe de lumea dezlănțuită, în care el se avântase fără de întoarcere.
În biblioteca din incinta cetății, într-o amiază schimbătoare de vară, găsesc și recitesc cuvintele lui Constantin Gane, din celebrul său volum "Trecute vieți de doamne și domnițe", ca să intru și mai bine în atmosfera șederii Doamnei Stanca pe domeniul Făgărașului.
"Nu se poate să fi fost o femee fericită. Căci, oricât am dori ca femeile acele să fi avut suflete de oțel și inimi împietrite în dureri și caractere modulate după obiceiul pământului, nu putem crede că jupânesele și Doamnele române vedeau cu inimă bună pe bărbații lor, stând mai mult în lagăre, decât în iatacuri și, când se întorceau acasă, mai mult în iatacurile țiitoarelor decât în ale lor...". Literatură sau adevăr? În seara care coboară printre coloanele înalte, din piatră, aurul soarelui, întins peste zidurile cetății, mă îndeamnă să cred că darul făcut de Mihai doamnei sale era mai presus de toate slăbiciunile omenești.
Cei mai frumoși ani
Stanca fusese încercată de viață încă din tinerețe. Era o tânără olteancă de neam mare, când l-a cunoscut pe Mihai. Tocmai venea dintr-un prelung doliu, după ce primul ei soț, Dumitru, postelnicul din Vâlcănești, răposase. "La pristăvenia sa, el singur a lăsat cu gura lui, satul Salcea să fie al jupâniței sale, Stanca". Și poate și alte sate, care apoi ajunseră în stăpânirea lui Mihai, ne spun cronicile.
Stanca admira forța și ambiția acestui tânăr, de nici 30 de ani. Tânără încă și ea, avea o dorință nebună de a o lua de la capăt și de a-și trăi viața, iar tânărul și fălosul negustor, vorbitor de limbi străine și școlit la școala vieții, cu relații și în țară, și prin Stanbul, îi răpise inima. În ce-l privește pe Mihai, pe lângă farmecele care concurau cu ale multor altor jupânițe pe care el le va fi cunoscut în tumultuoasa lui tinerețe, de copil crescut fără tată, de o mamă cârciumăreasă, Stanca avea nu doar dorința, ci și puterea de a-l ajuta să ajungă în vârful ambițiilor sale omenești. Dincolo de o avere frumușică, rămasă de la fostul soț, Stanca mai avea un atu: era nepoata lui Dobromir banul, boier puternic și bogat din Oltenia, bine anturat în cercurile domnești ale lui Mihnea Turcitul. Deloc întâmplător, tocmai în vremea acestuia, Mihai începe să fie răsplătit cu slujbe și moșii, ca un om de credință. La 1588, Mihnea întărește moșiile din Oltenia ale lui Mihai și ale soției lui, apoi îl cheamă la curte și-l numește mare stolnic. Mihai intră în partida boierilor olteni, cu care se înrudește prin căsătoria cu Stanca. Ei îl susțin la domnie și tot ei au să-i devină, în timp, cei mai importanți sfetnici.
Toate aceste nuanțe, greu și minuțios descoperite de istoricii noștri, îi fac pe răutăcioși să considere că Mihai s-ar fi însurat din interes cu văduva lui Dumitru postelnicul. E greu de crezut, și încă și mai greu de probat. "Eu cred că Mihai a ajuns să vizeze cu adevărat scaunul domnesc abia la 1593, când a intrat în conflict cu Alexandru Vodă. Se ajunsese la o fază de viață și de moarte, fapt ce justifică, de altfel, și suma uriașă plătită de Mihai pentru tron", afirmă istoricul Liviu Cîmpeanu din Cluj. Până atunci, Mihai și Stanca duseseră o viață liniștită, iar rodul iubirii lor sunt chiar cei doi copii, Florica și Nicolae, de care Stanca stă nedespărțită și care sunt cel mai frumos dar pe care avea să îl primească de la viață. Anii aceia de pașnică boierie au fost anii cei mai luminoși. Anii în care averile lor sporeau, iar copiii creșteau văzând cu ochii. Câtă bucurie era în sufletul Stancăi, să-i vadă jucându-se prin grădina conacelor ei boierești, și câtă fericire să-l știe și pe Mihai împlinit, boier de rang mare, cum îi mărturisise chiar în seara când s-au cunoscut, că va ajunge cândva. Ce-și putea dori mai mult?
Povești de iatac
Dar ambițiile lui Mihai erau mai mari decât se amăgise Stanca. Mihai își dorea tronul Țării Românești, care avea să se dovedească prea strâmt pentru ambițiile sale. Din clipa în care l-a dobândit, Doamna Stanca n-a mai avut o zi pace! La început a fost doar frica războaielor. Cu câtă strângere de inimă îl aștepta, cu lunile de zile, să se întoarcă din campaniile sale împotriva turcilor! Îi era teamă de viața lui și îi era teamă de viața copilașilor lor. Ce s-o alege de ei, de toți, dacă-l vor tăia turcii? Cu timpul, pe lângă veștile glorioase de pe câmpurile de bătălie, doamna olteancă avea să afle și zvonuri dureroase și nedorite despre cuceririle amoroase ale domnului ei. În 1599, în plină perioadă de glorie, pe când se pregătea să cucerească Ardealul, lui Mihai Viteazul i se naște o fiică, Marula, dintr-o relație cu Tudora din Târșor. În stilul său avântat, lipsit de scrupule, dar și de ipocrizii, Mihai nu face niciun secret din nașterea fiicei sale nelegitime. Își vizitează țiitoarea și fiica și le dăruiește o frumoasă moștenire aflată în posesia mamei sale, Doamna Teodora. Și dacă ar fi fost doar atât... Dar odată ajuns în Ardeal, după ce o instalează pe Doamna Stanca la Cetatea din Făgăraș, el stă mai mult la curtea de la Alba Iulia, acolo unde, cu câțiva ani înainte, se îndrăgostise nebunește de Velica, soția unui aventurier italian, și fiică a unui cunoscut boier muntean.
"Fiind acum singur, cuceritor, glorios, atotputernic, nu se mai sfii a-și ascunde dragostea; dimpotrivă, voì ca toată lumea să știe că Velica era a lui - un omagiu adus frumuseței ei. O afișa, o impunea, cerea să i se închine lumea ca unei fete de domniță ce era și ca unei Doamne ce ar fi putut fi", scrie același Constantin Gane. Curios să afle astfel de detalii - de unde și compasiunea sa pentru destinul Doamnei Stanca - Nicolae Iorga o numește pe frumoasa Velica "stăpâna prin iubire a Ardealului". Raportul unui diplomat imperial, datat 15 martie 1600, spune că "toate afacerile țării le are în mână o jupâneasă româncă, măritată cu Fabio Genga, cu care Domnul se ține în știința tuturora". Toate astea, la 100 de kilometri de Făgăraș, unde Stanca își plânge singurătatea, umilită de compătimirea slujbașilor și a slugilor de la castel.
Baluri și serbări
Dar în ciuda tuturor gândurilor negre, cărora nici măcar zidurile inexpugnabile ale Făgărașului nu li se puteau împotrivi, sângele oltenesc al Stancăi biruie melancolia, și ea stăpânește cetatea, ca o adevărată doamnă. Îi are aproape pe copiii ei, Florica și Nicolae, și o mână de oșteni credincioși, cu care Doamna Stanca transformă cetatea într-o citadelă inexpugnabilă, în planurile strategice ale lui Mihai Viteazul. "Mărturiile epocii o prezintă pe Doamna Stanca vizitând satele românești ale domeniului, apropiată de locuitorii cu care vorbea aceeași limbă", îmi povestește Elena Băjenaru, directorul Muzeului Țării Făgărașului, în timp ce îmi prezintă fostul apartament al Doamnei Stanca, superb reconstituit, din detalii de epocă. Alte mărturii vorbesc despre frumoasele baluri și serbări demne de o curte imperială, pe care Doamna Stanca le-ar fi dat în cetate, pentru a nu fi cu nimic mai prejos decât ilustrele ei predecesoare. Dar vremea bancheturilor avea să dureze foarte puțin, pentru că adversarii din Ardeal ai lui Mihai îl vor ataca pe domn, exact acolo unde îl durea cel mai mult: în siguranța familiei sale.
O doamnă adevărată
În vâltoarea luptelor pentru putere în Europa de Est, în care Mihai Viteazul se implicase, cu barda în mână, familia sa a fost, pe durata celor 8 ani de domnie, în permanență în vizorul adversarilor săi. Moda era, pe vremea aceea, să lași garanție familia, cu tot cu mamă, nevastă și copii, în cetățile controlate de cei care te creditau ca să le aperi interesele. Cum imprevizibilitatea lui Mihai devenise de notorietate în epocă, domnul muntean a fost constrâns să facă de zeci de ori apel la abilitatea sa politică extraordinară pentru a nu-și pune familia în pericol. Nu o dată le-a promis, ba ardelenilor, ba polonilor, ba Porții Otomane, că își va trimite numaidecât familia gaj, dacă îl vor ajuta, dar nu a făcut-o niciodată cât a fost domn. Abia după înfrângerea de la Mirăslău (septembrie 1600), lipsit de armată și de tezaurul care îi asigura o oarecare independență financiară, domnitorul e obligat să-și pună efectiv familia la dispoziția inamicului. Nu mai avea unde să o trimită - tocmai pierduse și Țara Românească - era mai înțelept așa, pentru moment. Obligat la "cumințenie", Mihai Viteazul se va îndrepta spre Viena și Praga, pentru a-i recâștiga încrederea Împăratului Rudolph. Între timp, însă, începe adevăratul calvar pentru Doamna Stanca. Umilită în dragoste, hăituită de combinațiile politice și militare ale soțului ei, Stanca se vede obligată de statutul și de firea ei de mare doamnă, să înfrunte acum trufia și josnicia cruzilor adversari ai soțului ei. Și nu doar ea, căci ea era atât de trecută prin focul suferințelor, dar și cei doi copii ai săi! Că nu s-a lăsat o clipă prejos, umilită sau înjosită, stau dovadă însemnările care consemnează, cu uimire, apariția ei în "arestul" din tabăra oamenilor lui Giorgio Basta. Deși obosită după un lung drum, Stanca își face o intrare imperială. "E îmbrăcată într-o blană de samur cu damaschin roșu, însoțită de nouă calești și mai multe care, alături de 18 cai minunați". "O adevărată doamnă!", exclamă ungurii, care sunt de față la impresionanta scenă.
Regina din temniță
"După ce Mihai Viteazul este înfrânt la Mirăslău, familia sa - soția Stanca și cei doi copii - sunt conduși la Gilău. În februarie 1601, Stanca este readusă la cetatea Făgăraș", își continuă relatarea directoarea Cetății Făgăraș, istoricul Elena Băjenaru. "Puteți să vă imaginați cum e să fii închis și tratat ca un rob, în cetatea pe care odinioară o stăpâniseși?". Sunt, la rându-mi, șocat de detaliile atât de puțin cunoscute ale istoriei. Ele explică, de-abia acum, cu îndreptățire, cuvintele lui Nicolae Iorga. "Aici a suferit toate umilințele și toate amenințările, pentru dreptul neamului său, chinuita și apoi veșnic nemângâiata soție a lui Mihai Vodă Viteazul, Doamna Stanca". Nu sunt metafore, ci adevăr-adevărat! O confirmă și studiile recente despre familia lui Mihai Viteazul, realizate de Radu Mârza: "În ceea ce privește prezența familiei lui Mihai Viteazul în Transilvania, ca ostatici, trebuie făcută o diferențiere clară între episodul «Gilău», în care d-na Stanca a suportat un regim permisiv, de «domiciliu obligatoriu», din partea generalului Basta, și episodul «Făgăraș», când ea a suportat un regim sever, de detenție, de data aceasta, ca prizonieră a «Stărilor ardelene» și a principelui Sigismund Bathory". Documente contemporane de limbă germană vorbesc și ele, în termeni gravi, despre situația Stancăi și a copiilor ei, la Făgăraș: "arestare" și "temniță". Când află de la iscoade despre cum e tratată familia sa la Făgăraș, Mihai izbucnește într-un plâns de copil ("hat geweint wie ein Kind"), spun cronicile vremii. Atunci se decide să-i trimită pe cei 400 de oameni de încredere (după alte surse, 1.000 de husari) ca să-i elibereze familia. Mihai este ucis, însă, pe Câmpia Turzii, în august 1601, iar familia sa rămâne, mai departe, până în 1602, în robie, în Cetatea Făgăraș...
"De plângere și de suspine"
Într-o dimineață din anul 1602, de-abia scăpați din temnițele ungurești, cei trei au venit într-un suflet la Maica Teofana, în chilia frumoasei mânăstiri de pe Olt, să-i plângă în poală. De la bătrâna maică a lui Mihai a rămas o emoționantă scrisoare, în care evocă, în cea mai dulce limbă română, ziua revederii cu Doamna Stanca și pruncii ei.
"Aici (la Cozia, n.r.) mă ajunse și vestea de săvârșirea zilelor drag fiului meu Mihai Voevod, și de sărăcia Doamnă-sa și a cuconilor lui, prin țările streine. Fui de plângere și de suspine ziua și noaptea. După aceia, cu vremea și cu ajutorul Domnului din Cer și cu rugăciunea cinstiților părinți și cu plângerea mea, Sfinția lui din Naltul Cerului au auzit și s-au milostivit de i-a scos din țările streine în țara noastră de moștenire și, mai vârtos, i-a adus la Sfânta Mânăstire în Cozia, pentru bătrâna și jalnica lor maică. Și dacă se adunară unii cu alții, mare plângere și suspin fu între ei, de jalea lui Mihai Vodă și pentru patima lor ce-au pățit prin toate țările streine Doamna Stanca și fiu-său Ioan Nicolae Vodă și Doamna Florica".
"Cum a fost, draga mea, printre străini?", a întrebat lăcrimând Maica Teofana. "Grăi Doamna Stanca: «Cum am pățit noi, maică, să nu pațe nimeni!»".
Vestea morții lui Mihai se răspândește în lume ca fulgerul, ajungând și la biata lui mamă, ce viețuia la Cozia, în călugărie, sub numele Teofana. Și, ca și când moartea fiului n-ar fi fost de ajuns, biata bătrână e chinuită și de soarta Stancăi și a copiilor ei, aflați în robie, la Făgăraș. Se roagă Lui Dumnezeu să îi mai vadă o dată în viață și să-i strângă la piept, înainte de a muri. Și bunul Dumnezeu îi împlinește dorința.
P.S. Tragedia Doamnei Stanca nu se oprește aici. După abia câteva luni de ședere în țară, soția lui Mihai Viteazu se îmbolnăvește de ciumă și, după câteva zile de chin, își dă duhul.
Foto: Dreamstime - 3