TIFF, la aniversare

- Cel mai mare festival cultural din România împlineşte 15 ani -

- Artificii, adrenalină, spectacole şi proiecţii în aer liber, sute de filme minuţios alese, apariţii glamouroase pe covorul roşu şi zeci de întâlniri ale artiştilor cu publicul, petreceri spumoase, emoţii în seara de gală - ar trebui prea multe cuvinte să rezumi tot ce aduce cu sine cel mai mare festival cultural din România. Dedicat filmului şi aflat la ediţia aniversară cu numărul 15, Festivalul de Film Transilvania a generat o mare trepidaţie de entuziasm printre invitaţi şi locuitori, reuşind să îmbrace Clujul timp de zece zile în haine de sărbătoare. Am fost acolo şi am radiografiat pentru cititorii revistei câteva din zecile de întâmplări culturale care au pus Ardealul pe harta marilor festivaluri de film -

Invitaţi unul şi unul

Nu mai e o surpriză că în fiecare an, "Festivalul Transilvania" aduce la Cluj invitaţi de prima mână. Anul acesta au fost nenumăraţi, din foarte multe ţări, însă câţiva chiar n-au putut trece neobservaţi. E şi cazul lui Sion Sono - cel mai mare regizor al Ja­poniei, cu 40 de filme în palmares, căruia TIFF-ul i-a dedicat o amplă retrospectivă. Sion Sono le-a făcut organizatorilor bucuria de a veni cu soţia lui, Megumi Kagurazaka, una dintre cele mai cunoscute actriţe ale arhipelagului. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât se ştie că acceptă rar invitaţiile în festivaluri, iar la Cluj a venit pen­tru şase zile. Timp suficient ca să dea interviuri, să vadă filme, să viziteze salina de la Turda şi să facă o excursie de-o zi la Castelul Bran, de unde s-a întors peste poa­te de încântat.
Alt nume mare e Šar?nas Bar­tas, cel mai important regizor li­tua­nian, celebru pentru filmele lui cu tăceri nesfârşite, care a adunat în palmares premii de la Berlin, Ve­neţia şi Varşovia. TIFF-ul i-a de­di­cat secţiunea 3x3, un miniportret în trei filme, în cadrul unui Focus mai larg, de zece filme, dedicat Li­tua­niei. Aflat la Cluj pentru doar trei zile, înaintea unei călătorii mai lungi spre Peru, Šar?nas s-a dove­dit un om foarte deschis şi cald. Alături de el a sosit în ultima zi şi fiica lui, actriţă şi ea, şi protagonis­tă în cel mai recent film al său.
La fel de aşteptat s-a dovedit şi scoţianul Iain Smith, unul dintre cei mai influenţi şi prolifici producători de film actuali, omul din spatele unor blockbustere ca "Mad Max, Drumul Furiei", "Al cincilea element" sau "Şapte ani în Tibet", care la Gala de închidere de pe 4 iunie, desfăşurată la Tea­trul Naţional din Cluj, a fost onorat cu "Premiul spe­cial pentru contribuţia adusă cinematografiei mon­diale".
Însă vedeta incontestabilă a acestei ediţii de festival a fost marea actriţă italiană Sophia Loren, pent­ru a cărei venire tratativele se poartă de ani de zile. "Comoară a cinematografiei mondiale", cum a fost numită de Academia Americană de Film, Sophia s-a dovedit o prezenţă foarte iubită la Cluj. A durat doar o jumătate de zi, din momentul confirmării sosi­rii ei, ca toate biletele puse în vânzare pentru proiecţia filmului "Căsătorie în stil italian" (în regia lui Vitto­rio de Sica), pe care urma s-o prezinte personal, să se epuizeze. A venit însoţită de doi agenţi de pază şi de un om de încredere şi, deşi i s-au făcut mai multe propuneri de zboruri business class, a preferat să zboare cu o cursă low cost Wizz Air, care venea direct Roma-Cluj, ca să evite aşteptările din aeroporturi. Prezenţa ei a stârnit o micro-isterie pe plan local, unde restaurantele s-au întrecut să-şi perieze meniurile, une­le fiind dispuse să se închidă exclusiv pentru ma­rea actriţă. N-a fost însă cazul. În ciuda glam-ului cu care e înconjurată, Sophia Loren s-a dovedit o pre­zenţă modestă şi puţin pretenţioasă. Şi Hotelul Ra­mada, care a găzduit-o, a început, din dimi­neaţa veni­rii ei, pregătirile de covor roşu, încercând să distragă curioşii când spre o in­trare, când spre cealaltă. Dorinţa celebrei italience a fost ca sosirea şi ieşirea din hotel să se facă fără public şi fără fotografii.
Sophia Loren a fost, totuşi, destul de puţin accesibilă publicului. Dar în dimineaţa dina­intea ridicării "Premiu­lui pen­tru întreaga ca­rieră", la Gala de închi­dere, a ofe­rit o confe­rinţă de presă, în care a răspuns jurna­liştilor, bine dispusă şi cu multă căldură. A vorbit cu admiraţie despre fiul ei, Edoardo Ponti, regizor şi el, în al cărui film a jucat şi ea, a mărturisit că ar accepta un rol într-un film românesc, acum, că cinema-ul nos­tru e atât de pe val, dar că ar reflecta mult înainte şi ar avea grijă ca rolul să se po­trivească şi cu vârsta pe care o are (82 de ani) şi n-a ezitat să vorbească despre iubi­rea vieţii ei, pro­du­cătorul Carlo Ponti, cu care s-a căsătorit de două ori. O dată în Franţa, fiindcă el era căsătorit în Italia, unde divorţul era ilegal. Şi încă o dată, nouă ani mai târziu, fiindcă prima căsătorie le fusese anulată. "De când l-am întâlnit pe Carlo am ştiut că el va fi omul vieţii mele", a declarat ea. "Dar a fost cu atât mai tra­gic, fiindcă aveam doar 16 ani, iar el era căsă­torit. Pe atunci, aveam mai mult ne­voie de un tată. Am început să lu­crăm îm­preună, să facem filme, el era pro­ducător, şi încă unul foarte bun. Şi, încet, încet, feti­ţa care eram s-a transfor­mat într-o femeie şi nevoile mele s-au schim­bat. Tot ce pot să vă spun e că am fost foarte fericită cu soţul meu, mai mult de 40 de ani din viaţa mea."

Petreceri surpriză

Dincolo de filme, de întâlniri cu ac­tori şi regizori, de dezbaterile juriului şi de zecile de filme care au rulat zilnic în toate cinematografele oraşului, TIFF-ul şi-a fă­cut în ultimii ani un renume şi din petre­cerile organizate seară de seară, oferi­te generos de diverşi sponsori. Un adevărat fes­tival paralel, cu muzică şi bună dispo­zi­ţie, care adună la un loc cinefilii, mai mult sau mai puţin celebri. Nouă ne-au plăcut :

Seara Maghiară de la Castelul Gilău
Ascuns în mijlocul unei păduri de 15 hectare şi ridicat pe locul unei foste cetăţi medievale, castelul de la Gilău a fost pentru o peri­oadă locul preferat al prinţesei Isabella Zapolya, fiica regelui Sigismund al Poloniei. După ani şi ani în care a zăcut în stare de ruină, rătăcit printre bălării şi dărâ­mături, a fost restaurat recent şi afişează azi un aer de poveste. Seara maghiară desfăşurată pe pro­prietatea Castelului Gilău i-a avut protagonişti pe rockerii de la "Re­public", formaţie care a împlinit anul trecut 25 de ani de exis­tenţă şi care este recunoscută unanim ca fiind cea mai bună trupă a Ungariei. Dacă n-ar fi plouat, seara ar fi fost şi mai reuşită. Aerul rece şi umezeala strânsă în iar­bă nu i-au împiedicat însă pe invitaţi să se bucure de concert, de gulaşul servit în pită şi de berea rece.

Petrecerea HBO
E probabil cea mai celebră, cea mai aşteptată şi cea mai grandioasă petrecere din cadrul TIFF-ului, pentru care unii invitaţi au venit direct de la Bucureşti, cu avio­nul. Desfăşurată pe două nivele ale unei vile cu camere luminate palid, de candelabre de cristal, chiar pe un deal deasupra Clujului, de unde oraşul se vedea bătut în puzderie de lumini, party-ul HBO a adunat mai bine de 1000 de oameni. N-au lipsit actorii, regi­zo­rii, membrii juriului, jurnaliştii şi toată industria fil­mului, pe care îi puteai vedea risipiţi pe cele două terase, una la etaj şi una la nivelul gazonului.

Cocktailul Conceptual Lab
Oferit de "Conceptual Lab", un ONG care-şi pro­pune să sprijine actele de cultură independente, cocktailul de vineri s-a dovedit printre cele mai exclu­siviste. A avut loc într-una din cele mai frumoase case ale Clujului, casa decoratoarei Ioana Mezei. O splen­doare arhitecturală aşezată la buza pădurii, care-şi trimitea crengile până pe terasă, desenată pe mai mul­te nivele şi aranjată cu un gust desăvârşit, Casa Mezei a avut-o ca invitată specială pe superba actriţă Mădălina Ghenea. A plouat şi în ziua cocktailului Con­ceptual Lab, cum a plouat în multe din ultimele zile de festival, însă şemineul deschis pe patru părţi din living şi ferestrele uriaşe care dădeau spre pădure au făcut ca stropii grei şi reci să aibă mai mult farmec ca niciodată.

Petrecerea Mastercard
S-a desfăşurat în incinta fostei fabrici Libertatea, într-o încăpere decorată ca un salon de bal. Mulţimea a preferat, totuşi, să stea mai mult afară, pe peluză. Marea surpriză oferită de Mastercard a fost concertul Carla's Dream, secret care s-a păstrat cu sfinţenie până în seara cocktailului (umblă vorba că, pentru a se asi­gura de confidenţialitate absolută, membrii trupei au semnat o clauză prin care se obligau să plătească 20.000 de euro în cazul nefericit în care secretul ră­suflă).

Şi, desigur, filme...
"Sieranevada"

După controversata şi recenta prezenţă în cadrul Festivalului de la Cannes, filmul lui Cristi Puiu s-a întors acasă doar cu aprecierile publicului. Pe ultima sută de metri, deşi criticii îl dădeau printre câştigători, juriul internaţional a cotit-o brusc, favorizând celălalt film românesc aflat în competiţie, semnat de Cristian Mungiu ("Bacalaureat"). Prilej suficient ca "Siera­ne­vada" să suscite nenumărate discuţii printre cinefili. A fost sau nu mai bun Cristian Mungiu? Cât de subiectiv e, de fapt, juriul de la Cannes? Ar fi meritat Cristi Puiu premiul pentru regie la Cannes? Un lucru e cert, Casa de Cultură a Studenţilor a fost plină-ochi în ziua pre­mierei naţionale a filmului "Sieranevada", iar biletele s-au epuizat cu multe zile înainte. Înscris doar ca pro­iecţie specială, în afara competiţiei, "Sierane­vada" a fost cu siguranţă filmul cel mai aşteptat şi mai co­mentat, dar şi filmul care şi-a atras, pentru durata lui excesivă, cele mai multe critici şi ironii.

Şi trofeul merge la...

Proaspăt întors de la Cannes, unde a câştigat anul acesta premiul Un Certain Re­gard, filmul "Câini" al tânărului regizor român Bog­dan Mirică a plecat acasă şi cu Trofeul TIFF. Ironic, ten­sionat, sumbru şi vio­lent pe alocuri, "Câini" amin­teşte mai degrabă de Tarantino, decât de noul val românesc, de a cărui recuzită scena­ristică se dezice în cea mai mare parte. Bogdan Mirică a cochetat mulţi ani cu publi­citatea şi a scris o se­rie de sce­narii TV ("Hohoho", "Las Fierbinţi", "Umbre"). "Câini", ale cărui partituri sunt admirabil interpretate de Dragoş Bucur, Raluca Apro­du, Vlad Iva­nov şi Gheorghe Visu, s-a do­vedit un thriller excepţional, "un anti­western dobrogean", cum a fost numit de critici, care şi-a meritat pe deplin reuşita.

MIHAI CHIRILOV
Critic de film şi selecţioner
"Filmele cu animale au fost secţiunea cea mai spumoasă"

- Care a fost provocarea acestei ediţii a festi­valului, a 15-a, în viziunea ta, ca selecţioner?

- Provocarea cea mai mare, în fiecare an, nu doar acum, e să găsesc acea secţiune tematică reprezen­tativă pentru anumite obsesii contemporane sau ale momentului, care se regăsesc sublimate în film. Ştim cu toţii că anumite teme sau curente din actualitate îşi găsesc, mai devreme sau mai târziu, o replică în artă. Aşa se face că în anii trecuţi, am avut la TIFF secţiuni tematice despre religie, despre răzbunare, am avut secţiuni dedicate doar filmelor în două personaje sau filmelor în care nu se vorbeşte deloc. Anul ăsta, secţiunea tematică cea mai spumoasă, pe care mă bate gândul să o permanentizez, e cea a fil­melor cu ani­male. Povestea asta cu animale, la care mă gândesc de mai bine de jumătate de an, i-a an­tre­nat pe mulţi selecţioneri internaţionali, de la festi­valurile de la Veneţia, Karlovy Vary, Chicago etc., cu care sunt bun prieten, într-o căutare generală de filme cu animale.

- Dar cum ţi-a venit tocmai ideea asta?

- Anumite teme te găsesc singure, în timp. De pildă, am avut la TIFF, mai demult, un film absolut senzaţional, islandez, care se numea "Despre oa­meni şi cai". Anul trecut am avut altul, venit direct de la Cannes, care la Cluj a intrat în competiţie, "Despre oameni şi oi". În 2014, am avut filmul ira­nian "Câine", o panoramă a societăţii iraniene de azi văzută prin ochii unui câine fără stăpân, care deambulează pe străzile Teheranului. A mai fost şi fil­mul maghiar "White Goat", despre toată nebunia cu câinii scăpaţi pe străzile Budapestei. Pe undeva, mi-au amintit filmele astea şi de filmele copilăriei noas­tre: de "Fram, ur­sul polar", de "Lessie", de "Free Willy". Dar departe de mine gândul de a adu­ce filme cu animale care fac giumbuşlucuri sau cascadorii. Din contră, unul din filmele incluse în sec­ţiune, "Ele­fantul răzvră­tit", a deschis o întreagă dis­­cuţie despre ce în­seam­nă exploa­tarea şi nevoia oame­nilor de circ. Este povestea tra­gică a unui elefant ca­re, înainte de repre­zen­taţie, s-a răzvrătit îm­po­triva dresoru­lui, l-a călcat în picioare sub ochii unei au­dienţe în­grozite, apoi a eva­dat din arenă, a mai lovit câţiva oa­meni pe parcurs, a ieşit pe străzi şi a făcut ravagii şi a sfârşit împuşcat, într-o baltă de sânge. E un semnal de alarmă, un comentariu al unei extreme, în care lumea oame­nilor şi lumea animale­lor inter­acţio­nează în ziua de azi. Ce m-a interesat în filmele astea e cum se oglin­deşte comportamentul animal prin prisma com­portamentului uman şi vice­versa. E şi cazul filmului sloven "Family". O treime din film e po­vestită din perspectiva unui câine care se pierde şi rămâne singur pe o insulă - un pariu extraordinar al regizorului de a intra în mintea unui animal care se trezeşte brusc fără stăpân.

Cinema-ul în oglindă

- Înţeleg că asta îţi e şi cea mai dragă secţiune?

- Nu neapărat. Dar în termeni de facebook, aş spune că e hashtag-ul acestui an, secţiunea cea mai pe val. Pe locul doi, ca noutate, este secţiunea de do­cumentare despre cinema. Noi aveam deja o secţiu­ne de film documentar, gestionată foarte bine de Ana Maria Sandu, dar anul acesta, fiind şi an aniversar, ne-am gândit că nu ne-ar strica să ne uităm puţin în oglindă. Am sfârşit prin a avea un grupaj de aproape 15 filme despre lumea cinema-ului, docu­men­tare trase la temă despre actori şi cineaşti monştri sacri, cum sunt cele despre Ingrid Bergman sau Helmut Ber­ger, actorul-fetiş al lui Vis­conti, cum e cel "Hitch­cock-Truf­faut", până la poveşti des­pre lumi conexe ale cinemato­grafiei, cum e lumea figu­ranţilor de film. Am adus, de pildă, un documen­tar foarte sim­patic, despre un sat din Spania, unde s-a filmat "Oda­tă în vestul sălbatic", despre gloria şi decă­derea acelui sat în care locuitorii încă mai trăiesc cu nos­talgia vremurilor în care au apărut, fugitiv, în fil­mul lui Sergio Leone, cu Claudia Cardinale.

- Profit de interviul acesta despre filme, ca să-ţi pun şi o întrebare de culise. Cum sunt zilele tale din timpul festivalului? Apuci să te bucuri de toată această atmosferă extraordinară?

- Pentru mine, momentele cele mai plăcute de la TIFF sunt când reuşesc să nu am niciun interviu, să nu trebuiască să prezint niciun film, să nu fac muncă de socializare sau să nu fug dintr-o parte în alta, şi să-mi găsesc două ore ca să intru şi eu în sala de cinema. 80% din filmele pe care le aduc la Cluj sunt văzute pe computer sau pe link-uri video. Nu e cel mai bun format în care poţi vedea un film. Anumite filme îmi doresc să le pot vedea şi pe marele ecran. Godard spunea: "Filmul e un vis pe care toată lumea îl visează la fel". Îmi place să am această experienţă în intimi­tatea şi în întunericul unei săli de cinema, să visez aceeaşi poveste cu 50 de oameni, cu 200 de oameni sau cu 2000 de oameni, cum se întâmplă când se proiectează filme în Piaţa Unirii. Aşa m-am bucurat de "Mr. Gaga", documentarul extraordinar despre fotograful israelian, sau de "Taxi Driver", pe care l-am văzut prima oară pe o casetă alb negru, în anii adolescenţei mele, şi pe care l-am revăzut acum color, pe un ecran gigantic. A fost o atmosferă de so­lem­nitate cinefilă, mai pioasă decât dacă aş fi intrat în catedrala de alături.

Foto: TIFF.ro, Vlad Cupşa (6), Nicu Cherciu (2)