CLAUDE KARNOOUH - "În Maramureș mi-am găsit sălașul meu spiritual!"

Corina Pavel
- Filosof și antropolog francez -

Într-un apartament dintr-un cartier vechi al Bucureștiului, înconjurat de trandafiri japonezi, și două pisici caline, trăiește antropologul și filosoful francez Claude Karnoouh. În prezent pro­fesor la Facultatea de Sociologie a Uni­versității Bucu­reștene, Karnoouh a ales să trăiască în România încă din primii ani de după 1989, când a fost invitat ca pro­fesor la Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj, unde a predat până în 2002, și apoi la Universitatea de Arte din București. Dar dragostea lui pen­tru România este cu mult mai veche. În anii '70 a făcut cercetări de teren în Mara­mu­reș și acolo, într-un sat de pe Valea Cosăului, la Breb, a pornit pe o cale inițiatică în cunoașterea spi­ri­tualității țăranului român, fă­cându-și prieteni pentru toată via­ța. Despre această iubire ce l-a prins în mrejele sale mai bine de 40 de ani și care durează și azi stăm acum de vorbă cu domnul pro­fesor Claude Karnoouh, care vor­bește ro­mânește într-un ado­ra­bil grai moro­șenesc cu accent fran­țuzesc.

Cu caprele, în Pirinei

- Domnule profesor, înainte de a vorbi despre "de­pendența" dvs. ro­mâ­nească, vă ru­găm să ne dezvăluiți partea franceză a biografiei dvs., ca să vă putem ur­mări mai bine par­cursul.

- Am copilărit în Pirinei, la poa­lele munților, la sud de Tou­louse și la est de Catalonia. Bunicii mei dinspre tată veniseră din Ru­sia, de la Odessa, un­de fuseseră mari proprietari de pă­mân­turi. Ma­ma, care se trăgea pe jumătate din­tr-o familie fran­ceză veche, avea la poa­lele Mun­ților Pirinei o fer­mă țără­nească, unde eu am co­pilărit până la opt ani, în de­plin acord cu natura, fără să știu alt­ce­va în afara lumii aceleia rurale semi-arhaice. Îmi amintesc că încă de pri­mă­vara, de pe la cinci ani, mer­geam la păscut cu boii, vacile, câ­teva capre și câteva oi. Îmi plă­cea să cutreier prin pădure și toam­na mergeam mereu la cules de afine. Am plecat din lumea aceea pașnică și liniștită la opt ani și m-am dus într-un oraș mare: Pa­risul. Vreo doi ani, m-am simțit foarte stin­gher acolo, eram la o școa­lă într-un cartier de mic-burghezi, iar obrăznicia co­pii­­lor mă făcea să nu mă simt foarte bine, dar m-am adaptat.
Încă de când am învățat să citesc, pa­siu­nea mea era dicționarul mamei "Micul Larousse ilus­trat". Puteam citi ore întregi din el. Mai de­grabă mă atrăgea partea a doua, de istorie. Între prima parte, care con­ținea cu­vintele, și cea de-a doua, de istorie, erau niște pagini ro­zalii, cu citate din latină și greacă, traduse în fran­ceză: acelea mi se păreau formi­dabile. Iar cealaltă carte de bază era Biblia calvinistă, din care îmi citea mama. Nu mă duceam la biserică în fiecare duminică, dar mă duceam la ceea se numește la pro­testanți "școa­la de du­minică", iar mama îmi făcea, destul de des, niș­te lecturi biblice din pasajele care i se păreau mai adec­vate pentru educația religioasă a unui băiat în creștere. Acestea mi-au definit ulterior ca­rac­terul, la fel și etica socială pe care am deprins-o și ca tânăr cer­cetaș. Cu cercetașii mergeam o lună pe munte, în va­canțe, pentru a sta cu cortul în condiții destul de aspre. În 1955, de pildă, am fost în munți, în Iu­gos­lavia. Pe de altă parte, îmi plăcea foarte mult să cânt, am studiat pianul zece ani, și după aceea, am trecut la percuție. În liceu am fost un elev mediu, nu-mi băteam prea tare capul, dar îmi plăceau istoria, franceza, știin­țele na­turale, chimia, un pic fizica. Aveam o viață de băiat de burghez, că tatăl meu, după câțiva ani de la venirea din prizonierat, după răz­boi, și-a re­pornit business-ul și își câștiga des­tul de bine traiul: ne permiteam ca în fiecare vară să mer­gem la mare, iar iarna la schi. Pe la 17 ani, am înființat cu niște prieteni o mică orchestră de jazz cu care cântam ici și colo, la zilele liceului. Vara cântam la niște cafenele și cluburi de jazz, la ma­re. După ce m-am îndrep­tat la început către o carieră în domeniul știin­țelor pozitiviste (am făcut Chimie-Fizică la Sorbona, inițial), am început o a do­ua facultate, la Universitatea Paris X-Nanterre, de științe umaniste, terminând cu o specializare multi­dis­ciplinară: antro­polo­gie socio-culturală, ling­vis­tică, sociologie gene­rală, psi­holo­gie socială și economie.

Cu "Volga" prin România comunistă

- Cum ați ajuns de la Sorbona în Ro­mânia? Cum de v-ați lăsat zălog inima tocmai în Ma­ra­mu­reș?

- Am fost invitat, în 1971, la un co­locviu in­ter­na­țional care avea loc la Bucu­­rești, lao­lal­tă cu alte nu­me im­por­tante ale so­ciologiei și antro­po­lo­giei fran­ceze din epo­că (Henri Mendras, Guy Barbichon și Jean Cuisenier - direc­to­rul Muzeului de Artă și Tradiție Popu­lară din Paris, și el devenit apoi un mare pri­eten al României). Co­loc­viul era des­pre diferite aspecte ale socio-antro­po­logiei în rura­litatea euro­pea­nă. Era în franceză, bineîn­țeles, toată lumea vorbea o franceză per­fectă, inclu­siv organizatorii români (cu această oca­zie se marca și reluarea re­lațiilor știin­țifice dintre cele două țări). Din rândul vorbitorilor, cel mai intere­sant, în stilul lui aparent diletant, dar extraordinar de cult, era profesorul Mihai Pop, lingvist și etnolog de referință, fost participant la "Școala monografică" a lui Gusti, în perioada interbelică. Mihai Pop avea un stil gestual rafinat, era, cum se zice la țară, un "domn de domn", așa cum l-am și descoperit mai târziu, când am devenit prie­teni. La încheierea lucrărilor co­loc­viului, a fost organizat pentru parti­cipanți un tur prin România. Dar nu cu autocarul, ci cu mașini de lux rusești, "Zim" și "Volga"! Vai de mine, stăteai în ele ca în burta unei corăbii! Erau mari, dar foarte confortabile, și treceau peste toate obsta­colele de pe drum!... Suspensii bune, oțel rusesc, deh! Și, mi-aduc aminte că mă mi­ram continuu, absolut în sensul naiv, de tot ceea ce vedeam. Adică, era o țară co­­mu­nistă, dar în orașe, la tot pasul, vedeam mo­dernitatea! Am vizitat fabrica de autoturisme "Dacia", unde am observat că deși se lucra cu mult mai puțină in­­ten­sitate ca la Renault, în Franța, mun­citorii erau, cum ni s-a spus, foarte bine plătiți. Apoi, am observat contrastul ului­tor din­tre zonele dezvoltate industrial, cen­trele orașelor cu blocuri și spații co­mer­ciale (era deja sis­tematizarea în­cepu­tă) și sta­rea de conservare din zona ru­rală. Ne-am întors la București și, în ultima zi, într-o ședință festivă, socio­lo­gul Miron Cons­tan­tinescu, organizatorul colocviu­lui, a mulțumit partidului și, de fapt, mun­ci­torilor români care au plătit prin munca lor excursia noastră!!! Cu aceas­tă ava­lanșă de impresii contra­dic­torii, am ple­cat în Franța, gândindu-mă că ar fi foarte bine să vin să fac cer­ce­tarea pentru teza mea de doctorat în Ro­mânia. Datorită proaspăt sem­na­telor acorduri de coo­pe­rare științifică dintre România și Franța, erau multiple su­­biecte de cercetare - și în sociologie, și în antro­po­logie. Am depus o cerere și, în anul 1972, m-am pre­zentat la Mihai Pop, la Institutul de Folclor, unde el era di­rector, iar acesta, extrem de amabil și de eficient, mi-a organizat o călătorie de documentare de patru-cinci zile în Maramureș. Mihai Pop era privit ca un semizeu în satele maramureșene, pentru că de acolo se trăgea și el, dintr-o familie de nobili maramureșeni. Era născut la Glod, ca fiu al unui preot greco-catolic ce slujise în Maramureșul istoric, la Apșa de Jos. În­dem­nat de el, am ales să merg la Breb, pe Valea Cosăului, unde Pop mai făcuse cercetări și unde îl știa bine pe preotul din sat, Mircea Antal.
Pe scurt, în iulie 1973, m-am instalat la gazdele din Breb, Mărie și Mihai Tiran, cu arme și bagaje - cu cele două cufere de pușcaș marin cu care fusesem în război în Algeria, plus încă două valize, în care aveam haine, cărți, aparat fotografic și filme și un magnetofon portabil pentru înregistrări.

Breb, "ma jeunesse perdue"

- Care a fost primul impact al unui parizian cu lu­mea aceea arhaică?

- La început a fost mai greu, până am învățat graiul de acolo, căci cu Mihai Pop vorbeam franțuzește, cu preotul Mircea Antal vorbeam nemțește (el fiind edu­cat la liceul german din București), iar cu fetele lui, pe atunci profesoare suplinitoare la școala din Breb, vor­beam tot franțuzește (preoteasa vorbea maghiara, am învățat-o și eu mai târziu). Așadar, în primele nouă luni, am învățat nu doar limba, ci și contextul vieții oamenilor din Breb, am văzut că trebuie să refaci multă istorie familială ca să știi ce se petrece în spatele lucrurilor. Țăranii erau scumpi la vorbă, la destăinuiri, dar încetul cu încetul, când au în­țeles că nu sunt nici omul Securității infiltrat în sat, că nici spion occidental nu sunt, și după ce m-au "ve­rificat" în stilul lor că-s om bun, au început să se des­chidă către mine. Di­mi­nețile stăteam pe lângă ei, îi ob­servam la treburile lor zilnice, banale, dar și în acti­vitățile rituale, îmi notam cum se salută când se în­tâlnesc, ce formule de adresare au, ce strigături aveau la joc, cum se ironizau unii pe alții, mai ales pe cei care tre­buiau readuși la ordinea satului. După ce-și ter­minau treburile, către seară, mă duceam la ei acasă, că­rând magnetofonul acela pe umăr, aparatul de foto­gra­fiat de gât, carnetul în bu­zu­nar, și stăteam mult de vor­bă. Serile, mai eram invitat la masă de preotul Antal, care era un observator foarte bun al vieții țăranilor. Și mai era și un bun jucător de cărți, avea un noroc in­credibil, așa că eu pierdeam mereu, dar măcar în timp ce jucam, îmi povestea o grămadă de istorii intere­sante. Învățam multe lucruri de la el, era un preot excepțional, de geniu, și un om de omenie, ex­trem generos. Am fost de 2-3 ori la spital, la Sighet, du­pă o gripă, eram foarte bolnav (Mă­ria, gazda mea, a fost convinsă că femeile invi­dioa­se din sat mi-or făcut bos­coane, farmece!) și pă­rintele Antal mi-a făcut in­jecții în timpul acela. Da, oamenii din Breb și-l amin­tesc și acum. Păcat că acea casă parohială splen­didă, făcută înainte de război, de Iurca, preotul greco-catolic din Breb și mare nemeș (nobil) în sat, e acum de­gradată și părăsită. (De altfel, viața tradițională e terminată la Breb - un englez a cumpărat de la țărani pământurile ca să facă el teren de golf... ridicol! Și casele vechi... oh, ce să mai spun?!...)
În total, dacă socotesc toate perioadele de cercetare făcute până în 1982 (urmărirea mea de către Securitate se intensificase după ce fusesem profesor la un centru de studii europene la București și avu­sesem statut de diplomat, și atunci mi s-a pus în vedere că ar trebui să părăsesc țara), am stat la Breb cinci ani bă­tuți pe muchie. După aceea, am revenit cât am fost pro­fesor la Cluj, după 1991, timp de 12 ani, în week­end-uri. Nu mai aveam neapărat interesul științific, ci aveam un interes profund uman să-i vizitez pe cei cunoscuți, pe Măria și Mihai, gazdele mele, și să-i mai ajut cu ceva bani, fiindcă viața începuse să fie foarte grea pentru ei, în tranziția primilor ani '90. Ce găseam acolo? "Ma jeunesse perdue!" Ce credeți? Sunt un simplu om și eu. Păstrez până astăzi toate aceste amin­tiri dragi - imagini nostalgice ale satului maramureșan de atunci, care se confundă cu cele ale tinereții mele și ale entuziasmului vârstei. Între aceste tablouri nos­talgice, îmi amintesc cum am asistat prima oară la slujba de Înviere, într-o atmosferă de freamăt interior, de o aș­tep­tare plină de răbdare și de pioșenie, în care zecile de ță­rani îmbrăcați în straie de sărbătoare și alcătuind un ta­blou viu colorat stăteau îngenuncheați. Lângă ei, co­șu­rile și desagile pline, pe care se ridica flacăra pâl­pâ­indă a unei lumânări, și din care urma să-și împartă ouă­­le înroșite și alte bucate. Fascinat, îi vedeam cum se risipesc apoi la pe casele lor, plini de o bucurie tă­cută, dar și cu grijă ca nu cumva să se în­tâl­nească pe drum sau pe potecile de prin grădini cu ci­neva care să îi deoache, să le facă farmece sau să le ia binecu­vân­ta­rea abia primită de la preot, în acea noap­te glo­rioasă a Învierii lui Hristos, Mântuitorul. Mă emoționa profund să înțeleg din aceste gesturi și din puține cuvinte uriașa forță vitală a credinței aceleia a lor, în care creștinismul și păgânismul se întrepătrun­deau într-un sistem coerent, ce le guverna existența.

"Domnu' nost' îi domn de domn!"

- Ce le spuneați oamenilor din sat care vă între­bau ce căutați acolo, de ce ați venit?

- "Obiceiuri vechi de-ale voastre caut!", ce puteam să le spun? Doar nu era să le spun "eu caut să văd exact cum articulați metafizica sau relațiile cu supra­na­turalul", că nu era cazul să fiu fudul în fața lor! Fudul, ba chiar un dandy cinic eram cu intelectualii de la oraș! După ceva vreme, m-au considerat de-al lor, ba chiar puțin mai mult, pentru că Măria și Mihai mă vedeau ca pe un fiu adoptiv, țineau foarte mult la mine și ei nu aveau copii. Datorită lor nu aveam un statut total de străin în sat, oa­menii îmi zi­ceau "domnu' nost'! Secu­ris­tului venit anume de la Sighet ca să vadă ce-i cu mi­ne pe-acolo, și care mă tot hărțuia, Măria i-a spus într-o zi ceva care m-a lăsat trăsnit: "Domnule colonel, lăsați-l pe domnu' nost'! Domnul nost' nu e ca și dum­neata! Dumneata ești un domn de opinci, domnu' nost' e un domn de domn, e făcut cu o p...ă de domn!". Mai bine de atât nu a putut nimeni să mă definească: "rien ne va plus"! Și cu asta, colonelul Bob a plecat! Și n-a pă­țit nimic Maria. Cu atât mai mult, cu cât ea a adă­ugat, după ce el s-a îndepărtat: "Dacă o să vă mai bată la cap, eu mă duc la Sighet, la nevasta lui, și îi spun că el se ține cu Măria Dobii din jos și știe tot satul!" Eram foarte legat de ei, de Mărie și Mihai, cu adevărat legat prin profunde sentimente de respect și afecțiune. Pe vremea aceea, eu purtam barbă și mus­tăți, și aveam o claie mare de păr cârlionțat, ceea ce mă făcea, cred, o apariție neobișnuită pe ulițele satului și pe la porțile țăranilor. "Clo' Flocosu'", ori "Băr­bosu'", ori "Pipaș" (fumam pipă), mă porecliseră, dar mi se adresau cu "domnule profesor". Ca să sun la Pa­ris, la familia mea, trebuia să merg la telefon, care era la primăria de la Ocna Șugatag, de acolo prelua ope­ratoarea cu voce naza­lizată de la Sighet, de acolo la Baia Mare, în sfârșit la București și de la București la Paris și, "allez, retour"! Și chiar mergea! Era un telefon portabil, din acela cu manivelă, din primul război mon­dial, fabricat la Budapesta, era scris ceva în maghiară pe o plăcuță, pe spatele lui. Când și când, se auzeau niș­te zgomote suspecte, scârțâituri, pocnituri și pârâ­ituri, ca și când cineva ar face fofoloc o hârtie sau ar zgâria o tablă cu un cui - ah, Securitatea era vigi­lentă! Era foar­te amuzant! Îmi amintesc că așa am sunat-o pe fosta mea nevastă, care urma să vină de Cră­ciunul din 1973 la mine, la Breb, și i-am spus să cumpere de la un ma­gazin en-gros vreo cinci kile de mărgele de sticlă de toate culorile. Le "făceam distri­buție" zilnic fetelor din Breb. Vai de mine! Erau foar­te bucuroase, pentru că nu se găseau mărgele în România și lor le tre­bu­iau ca să-și brodeze "zgărdanele" de la gât. Dar le spu­neam: "Pu­teți să faceți câte barșoane ("zgăr­dane") vreți voi, dar vă rog să-mi dați și mie unul!" Și după câteva zile îmi aduceau. Așa m-am pricopsit cu câteva fru­moase barșoane, pe care le-am dă­ruit ne­vestei și fiicelor mele, anu­mitor prie­tene din Paris, unora chiar și din Bucu­rești, și am păs­trat și de amintire... E ade­vărat că plă­team toate acestea, ca și cele și trei rânduri de haine țărănești, pe care mi le-a țesut și cu­sut gazda mea, Mărie, - cămăși, pieptar, gu­­bă cu bătătură și urzitură din lână, că "doară suntem bogotani, nu suntem colduși", spunea ea. Și a mai făcut două cămăși, cu zadie, cu opinci, cu tot ce trebuie, pentru fa­ta mea cea mică, care a stat cu mine o vară întreagă. Am dat-o acolo la grădiniță, cu copiii din sat, și la sfâr­șitul verii, vorbea în grai maramureșean mai bine ca mine (acum ea locuiește în Mexic, cu fiica ei, nepoata mea, dar păstrează niște amin­tiri extraor­di­nare din Breb). Dădeam pe găz­duire o mie și cinci sute de lei pe lună, cam cât sa­lariul unui profesor la vremea aceea și îi plă­team și pe interlocutorii mei, oamenii din sat, pentru că eu sunt marxist, din punctul acesta de ve­dere: "travail" făcut, salariu dat! Sau când nu luau bani, le făceam un cadou, de drag. De pil­dă, bătrânului nemeș și prim-cu­rator al bisericii, Lorinț Pop, i-am cumpărat un ceas de buzunar cu lanț. El stătea mai sus de noi și îmi aduc aminte cum cobora duminica la bi­serică, înalt, des­tul de subțire, cu o alură absolut de aris­tocrat, cu gubă albă, cușmă albă de miel, pieptar alb, cămașă albă, cioa­reci albi de lână groasă iarna, și opinci negre - credeai că era un prinț, nu alta! La pieptar avea un jeb mic (bu­zunar) și acolo își ținea ceasul de la mine, iar nevasta lui i-a făcut un nasture mai sus, de care să poată agăța lanțul. A fost unul din marii mei prieteni de acolo, ca și Ion al lui Gheorghe, diacul bă­trân. Când am fost la el, odată, și i-am spus că americanii au trimis pe cineva pe Lună, el m-o-ntrebat: "Și s-o-ntâlnit cu Dum­niedzău?" "Ah, non!", i-am zis. Iar răs­­­pun­sul lui a fost absolut: "Atunci, n-are haz­­­nă!" Adică, nu era interesant, ce mare pricopseală?!... Era splen­did, avea dis­cu­ții teolo­gice bizantine cu vecinul lui pocăit, cu care era și prieten, un pic mai tânăr ca el. Toți acești buni prieteni s-au dus în "ceea lume", ca și părintele Antal, ca și Mihai Pop... Foarte tare l-am iu­bit și pe Mihai Pop, cel care m-a adus acolo și mi-a des­chis această lume în față și fără de care viața mea ar fi fost mult, mult mai săracă.

"Țăranii din Maramureș au un simț impresionant al prezenței Divinului în viața lor"

- Deși întrebarea mea are răspuns "ser­vit", v-aș ruga, pentru un final sintetic al po­veștii, să ne spuneți unde v-ați găsit sălașul spiritual de care vorbiți în cărțile dvs.

- L-am găsit acolo, la poalele munților, într-un fel de viață care era parțial ase­mă­nătoare cu copilăria mea idilică, petrecută în Pirinei. De fapt, privind acum în urmă, la vârsta mea, cred că acolo, în satul acela din Car­pați, dincolo de satisfacția muncii mele de cerce­tă­tor, am avut o mare întâlnire umană, o uriașă inten­sitate a relațiilor cu oamenii de acolo. Și asta, pentru că ei aveau un simț al prezenței imediate a Divinului în viața lor de zi cu zi. Era foarte impresionant, era magic, și când spun asta nu vorbesc ca un protestant deloc. Chiar și când spu­neau că "nu-i bai!", aveau această pre­zență a Sacrului - păgân sau nepăgân, creș­tin sau pre­creștin, pentru mine nu con­ta: eram copleșit de forța lor inte­rioa­ră pe care le-o dădea această credință. Acum, și lumea aceasta e pe cale să se secularizeze. Cum spunea prie­tenul meu Gheorghe al lui Ion al lui Gheorghe din Breb, "acum numai do­larul contează!".

- Am văzut din postările dvs. re­cen­te că militați împotriva tăierii copacilor, împo­triva distrugerii ar­hitecturii rurale, pen­tru conservarea monumentelor isto­rice și pentru protecția animalelor. Cu ce altceva vă mai umpleți timpul, dom­nule profesor?

- Mă uit la filme documentare despre animale și sunt uimit și întristat să văd câte specii de animale dispar: asta mă revoltă cumplit. Pot să vă spun că știu toate nu­me­le leilor din parcul natural din Zim­babwe, Africa de Sud. Mă gândesc cu tristețe că vor dis­părea, și elefanții la fel, să nu vorbim de leo­parzi și de ghe­parzi. Niciodată planeta nu a fost în si­tuația de a pierde atâtea specii. Apoi, îmi mai petrec timpul cu mâțele mele, Nina și Mishu: e atât de plăcut să le iau în brațe, să le mângâi și, cum zice antropo­lo­gul Lévi-Strauss, să mă uit în "ochii se­mănați cu stele de aur ai pisi­ci­lor". Ci­tesc, recitesc cărți, îmi scriu me­moriile, scriu ar­ticole. Din toată documentarea mea de teren am folosit, cred, mai puțin de jumătate și aș vrea să fac ca­dou unui muzeu toate fotografiile mele pe care le-am fă­cut în Maramureș, în anii '70 - în jur de cinci-șase mii, la fel ca și biblioteca mea de antropologie, pe care o am în apar­tamentul meu de la Paris. În rest, ies din când în când la o lansare, la expoziții merg din ce în ce mai pu­țin, fiindcă arta contemporană nu mă încântă deloc. Vorbesc pe skype cu prieteni din Franța sau din Un­garia, mă plimb prin parc cu tovarășa mea de viață, care e româncă, sau vizităm locuri mai înde­păr­tate (de curând am fost în Sicilia). Îmi place și să pre­dau, chiar mai mult aici în România, decât în Fran­ța, pentru că acolo studenții sunt apatici, nu se implică, iar mie îmi place să am studenți deștepți, care-ți pun întrebări bune și te silesc să te autodepășești, să fii de fiecare dată mai bun, mai precis, mai imaginativ. Așa trec zilele, am o viață modestă, dar sunt mulțumit de ea și prefer să trăiesc aici și nu în Franța pentru că, oricum ar fi în Ro­­mânia, tot e mai bine decât în Franța, cu ceea se pe­­tre­ce acolo acum.

- Nu știu cum a trecut timpul, vorbind cu dvs., domnule profesor...

- Madame, asta este... Hmmm, știți filmul lui Luis Bunuel, "Le charme discret de la bourgeoisie"? Da, vedeți, acesta este "farmecul discret al burgheziei"!...

Claude Karnoouh s-a născut în 1940 la Paris unde a ur­mat studii de fizică și chimie la Sorbona și ulterior studii de antropologie socială și filosofie la Univer­sitatea Paris X Nanterre. A fost cercetător principal la Centre National de Recherche Scientifique - CNRS din 1968 și până în 2005, când s-a pensionat, și a predat cursuri de antro­po­logie și filosofie la mai multe universități din Franța, Bel­gia, Italia, SUA, Ungaria și Ro­mânia, a publicat nu­meroase studii, cărți și articole.