Într-un apartament dintr-un cartier vechi al Bucureștiului, înconjurat de trandafiri japonezi, și două pisici caline, trăiește antropologul și filosoful francez Claude Karnoouh. În prezent profesor la Facultatea de Sociologie a Universității Bucureștene, Karnoouh a ales să trăiască în România încă din primii ani de după 1989, când a fost invitat ca profesor la Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj, unde a predat până în 2002, și apoi la Universitatea de Arte din București. Dar dragostea lui pentru România este cu mult mai veche. În anii '70 a făcut cercetări de teren în Maramureș și acolo, într-un sat de pe Valea Cosăului, la Breb, a pornit pe o cale inițiatică în cunoașterea spiritualității țăranului român, făcându-și prieteni pentru toată viața. Despre această iubire ce l-a prins în mrejele sale mai bine de 40 de ani și care durează și azi stăm acum de vorbă cu domnul profesor Claude Karnoouh, care vorbește românește într-un adorabil grai moroșenesc cu accent franțuzesc.
Cu caprele, în Pirinei
- Domnule profesor, înainte de a vorbi despre "dependența" dvs. românească, vă rugăm să ne dezvăluiți partea franceză a biografiei dvs., ca să vă putem urmări mai bine parcursul.
- Am copilărit în Pirinei, la poalele munților, la sud de Toulouse și la est de Catalonia. Bunicii mei dinspre tată veniseră din Rusia, de la Odessa, unde fuseseră mari proprietari de pământuri. Mama, care se trăgea pe jumătate dintr-o familie franceză veche, avea la poalele Munților Pirinei o fermă țărănească, unde eu am copilărit până la opt ani, în deplin acord cu natura, fără să știu altceva în afara lumii aceleia rurale semi-arhaice. Îmi amintesc că încă de primăvara, de pe la cinci ani, mergeam la păscut cu boii, vacile, câteva capre și câteva oi. Îmi plăcea să cutreier prin pădure și toamna mergeam mereu la cules de afine. Am plecat din lumea aceea pașnică și liniștită la opt ani și m-am dus într-un oraș mare: Parisul. Vreo doi ani, m-am simțit foarte stingher acolo, eram la o școală într-un cartier de mic-burghezi, iar obrăznicia copiilor mă făcea să nu mă simt foarte bine, dar m-am adaptat.
Încă de când am învățat să citesc, pasiunea mea era dicționarul mamei "Micul Larousse ilustrat". Puteam citi ore întregi din el. Mai degrabă mă atrăgea partea a doua, de istorie. Între prima parte, care conținea cuvintele, și cea de-a doua, de istorie, erau niște pagini rozalii, cu citate din latină și greacă, traduse în franceză: acelea mi se păreau formidabile. Iar cealaltă carte de bază era Biblia calvinistă, din care îmi citea mama. Nu mă duceam la biserică în fiecare duminică, dar mă duceam la ceea se numește la protestanți "școala de duminică", iar mama îmi făcea, destul de des, niște lecturi biblice din pasajele care i se păreau mai adecvate pentru educația religioasă a unui băiat în creștere. Acestea mi-au definit ulterior caracterul, la fel și etica socială pe care am deprins-o și ca tânăr cercetaș. Cu cercetașii mergeam o lună pe munte, în vacanțe, pentru a sta cu cortul în condiții destul de aspre. În 1955, de pildă, am fost în munți, în Iugoslavia. Pe de altă parte, îmi plăcea foarte mult să cânt, am studiat pianul zece ani, și după aceea, am trecut la percuție. În liceu am fost un elev mediu, nu-mi băteam prea tare capul, dar îmi plăceau istoria, franceza, științele naturale, chimia, un pic fizica. Aveam o viață de băiat de burghez, că tatăl meu, după câțiva ani de la venirea din prizonierat, după război, și-a repornit business-ul și își câștiga destul de bine traiul: ne permiteam ca în fiecare vară să mergem la mare, iar iarna la schi. Pe la 17 ani, am înființat cu niște prieteni o mică orchestră de jazz cu care cântam ici și colo, la zilele liceului. Vara cântam la niște cafenele și cluburi de jazz, la mare. După ce m-am îndreptat la început către o carieră în domeniul științelor pozitiviste (am făcut Chimie-Fizică la Sorbona, inițial), am început o a doua facultate, la Universitatea Paris X-Nanterre, de științe umaniste, terminând cu o specializare multidisciplinară: antropologie socio-culturală, lingvistică, sociologie generală, psihologie socială și economie.
Cu "Volga" prin România comunistă
- Cum ați ajuns de la Sorbona în România? Cum de v-ați lăsat zălog inima tocmai în Maramureș?
- Am fost invitat, în 1971, la un colocviu internațional care avea loc la București, laolaltă cu alte nume importante ale sociologiei și antropologiei franceze din epocă (Henri Mendras, Guy Barbichon și Jean Cuisenier - directorul Muzeului de Artă și Tradiție Populară din Paris, și el devenit apoi un mare prieten al României). Colocviul era despre diferite aspecte ale socio-antropologiei în ruralitatea europeană. Era în franceză, bineînțeles, toată lumea vorbea o franceză perfectă, inclusiv organizatorii români (cu această ocazie se marca și reluarea relațiilor științifice dintre cele două țări). Din rândul vorbitorilor, cel mai interesant, în stilul lui aparent diletant, dar extraordinar de cult, era profesorul Mihai Pop, lingvist și etnolog de referință, fost participant la "Școala monografică" a lui Gusti, în perioada interbelică. Mihai Pop avea un stil gestual rafinat, era, cum se zice la țară, un "domn de domn", așa cum l-am și descoperit mai târziu, când am devenit prieteni. La încheierea lucrărilor colocviului, a fost organizat pentru participanți un tur prin România. Dar nu cu autocarul, ci cu mașini de lux rusești, "Zim" și "Volga"! Vai de mine, stăteai în ele ca în burta unei corăbii! Erau mari, dar foarte confortabile, și treceau peste toate obstacolele de pe drum!... Suspensii bune, oțel rusesc, deh! Și, mi-aduc aminte că mă miram continuu, absolut în sensul naiv, de tot ceea ce vedeam. Adică, era o țară comunistă, dar în orașe, la tot pasul, vedeam modernitatea! Am vizitat fabrica de autoturisme "Dacia", unde am observat că deși se lucra cu mult mai puțină intensitate ca la Renault, în Franța, muncitorii erau, cum ni s-a spus, foarte bine plătiți. Apoi, am observat contrastul uluitor dintre zonele dezvoltate industrial, centrele orașelor cu blocuri și spații comerciale (era deja sistematizarea începută) și starea de conservare din zona rurală. Ne-am întors la București și, în ultima zi, într-o ședință festivă, sociologul Miron Constantinescu, organizatorul colocviului, a mulțumit partidului și, de fapt, muncitorilor români care au plătit prin munca lor excursia noastră!!! Cu această avalanșă de impresii contradictorii, am plecat în Franța, gândindu-mă că ar fi foarte bine să vin să fac cercetarea pentru teza mea de doctorat în România. Datorită proaspăt semnatelor acorduri de cooperare științifică dintre România și Franța, erau multiple subiecte de cercetare - și în sociologie, și în antropologie. Am depus o cerere și, în anul 1972, m-am prezentat la Mihai Pop, la Institutul de Folclor, unde el era director, iar acesta, extrem de amabil și de eficient, mi-a organizat o călătorie de documentare de patru-cinci zile în Maramureș. Mihai Pop era privit ca un semizeu în satele maramureșene, pentru că de acolo se trăgea și el, dintr-o familie de nobili maramureșeni. Era născut la Glod, ca fiu al unui preot greco-catolic ce slujise în Maramureșul istoric, la Apșa de Jos. Îndemnat de el, am ales să merg la Breb, pe Valea Cosăului, unde Pop mai făcuse cercetări și unde îl știa bine pe preotul din sat, Mircea Antal.
Pe scurt, în iulie 1973, m-am instalat la gazdele din Breb, Mărie și Mihai Tiran, cu arme și bagaje - cu cele două cufere de pușcaș marin cu care fusesem în război în Algeria, plus încă două valize, în care aveam haine, cărți, aparat fotografic și filme și un magnetofon portabil pentru înregistrări.
Breb, "ma jeunesse perdue"
- Care a fost primul impact al unui parizian cu lumea aceea arhaică?
- La început a fost mai greu, până am învățat graiul de acolo, căci cu Mihai Pop vorbeam franțuzește, cu preotul Mircea Antal vorbeam nemțește (el fiind educat la liceul german din București), iar cu fetele lui, pe atunci profesoare suplinitoare la școala din Breb, vorbeam tot franțuzește (preoteasa vorbea maghiara, am învățat-o și eu mai târziu). Așadar, în primele nouă luni, am învățat nu doar limba, ci și contextul vieții oamenilor din Breb, am văzut că trebuie să refaci multă istorie familială ca să știi ce se petrece în spatele lucrurilor. Țăranii erau scumpi la vorbă, la destăinuiri, dar încetul cu încetul, când au înțeles că nu sunt nici omul Securității infiltrat în sat, că nici spion occidental nu sunt, și după ce m-au "verificat" în stilul lor că-s om bun, au început să se deschidă către mine. Diminețile stăteam pe lângă ei, îi observam la treburile lor zilnice, banale, dar și în activitățile rituale, îmi notam cum se salută când se întâlnesc, ce formule de adresare au, ce strigături aveau la joc, cum se ironizau unii pe alții, mai ales pe cei care trebuiau readuși la ordinea satului. După ce-și terminau treburile, către seară, mă duceam la ei acasă, cărând magnetofonul acela pe umăr, aparatul de fotografiat de gât, carnetul în buzunar, și stăteam mult de vorbă. Serile, mai eram invitat la masă de preotul Antal, care era un observator foarte bun al vieții țăranilor. Și mai era și un bun jucător de cărți, avea un noroc incredibil, așa că eu pierdeam mereu, dar măcar în timp ce jucam, îmi povestea o grămadă de istorii interesante. Învățam multe lucruri de la el, era un preot excepțional, de geniu, și un om de omenie, extrem generos. Am fost de 2-3 ori la spital, la Sighet, după o gripă, eram foarte bolnav (Măria, gazda mea, a fost convinsă că femeile invidioase din sat mi-or făcut boscoane, farmece!) și părintele Antal mi-a făcut injecții în timpul acela. Da, oamenii din Breb și-l amintesc și acum. Păcat că acea casă parohială splendidă, făcută înainte de război, de Iurca, preotul greco-catolic din Breb și mare nemeș (nobil) în sat, e acum degradată și părăsită. (De altfel, viața tradițională e terminată la Breb - un englez a cumpărat de la țărani pământurile ca să facă el teren de golf... ridicol! Și casele vechi... oh, ce să mai spun?!...)
În total, dacă socotesc toate perioadele de cercetare făcute până în 1982 (urmărirea mea de către Securitate se intensificase după ce fusesem profesor la un centru de studii europene la București și avusesem statut de diplomat, și atunci mi s-a pus în vedere că ar trebui să părăsesc țara), am stat la Breb cinci ani bătuți pe muchie. După aceea, am revenit cât am fost profesor la Cluj, după 1991, timp de 12 ani, în weekend-uri. Nu mai aveam neapărat interesul științific, ci aveam un interes profund uman să-i vizitez pe cei cunoscuți, pe Măria și Mihai, gazdele mele, și să-i mai ajut cu ceva bani, fiindcă viața începuse să fie foarte grea pentru ei, în tranziția primilor ani '90. Ce găseam acolo? "Ma jeunesse perdue!" Ce credeți? Sunt un simplu om și eu. Păstrez până astăzi toate aceste amintiri dragi - imagini nostalgice ale satului maramureșan de atunci, care se confundă cu cele ale tinereții mele și ale entuziasmului vârstei. Între aceste tablouri nostalgice, îmi amintesc cum am asistat prima oară la slujba de Înviere, într-o atmosferă de freamăt interior, de o așteptare plină de răbdare și de pioșenie, în care zecile de țărani îmbrăcați în straie de sărbătoare și alcătuind un tablou viu colorat stăteau îngenuncheați. Lângă ei, coșurile și desagile pline, pe care se ridica flacăra pâlpâindă a unei lumânări, și din care urma să-și împartă ouăle înroșite și alte bucate. Fascinat, îi vedeam cum se risipesc apoi la pe casele lor, plini de o bucurie tăcută, dar și cu grijă ca nu cumva să se întâlnească pe drum sau pe potecile de prin grădini cu cineva care să îi deoache, să le facă farmece sau să le ia binecuvântarea abia primită de la preot, în acea noapte glorioasă a Învierii lui Hristos, Mântuitorul. Mă emoționa profund să înțeleg din aceste gesturi și din puține cuvinte uriașa forță vitală a credinței aceleia a lor, în care creștinismul și păgânismul se întrepătrundeau într-un sistem coerent, ce le guverna existența.
"Domnu' nost' îi domn de domn!"
- Ce le spuneați oamenilor din sat care vă întrebau ce căutați acolo, de ce ați venit?
- "Obiceiuri vechi de-ale voastre caut!", ce puteam să le spun? Doar nu era să le spun "eu caut să văd exact cum articulați metafizica sau relațiile cu supranaturalul", că nu era cazul să fiu fudul în fața lor! Fudul, ba chiar un dandy cinic eram cu intelectualii de la oraș! După ceva vreme, m-au considerat de-al lor, ba chiar puțin mai mult, pentru că Măria și Mihai mă vedeau ca pe un fiu adoptiv, țineau foarte mult la mine și ei nu aveau copii. Datorită lor nu aveam un statut total de străin în sat, oamenii îmi ziceau "domnu' nost'! Securistului venit anume de la Sighet ca să vadă ce-i cu mine pe-acolo, și care mă tot hărțuia, Măria i-a spus într-o zi ceva care m-a lăsat trăsnit: "Domnule colonel, lăsați-l pe domnu' nost'! Domnul nost' nu e ca și dumneata! Dumneata ești un domn de opinci, domnu' nost' e un domn de domn, e făcut cu o p...ă de domn!". Mai bine de atât nu a putut nimeni să mă definească: "rien ne va plus"! Și cu asta, colonelul Bob a plecat! Și n-a pățit nimic Maria. Cu atât mai mult, cu cât ea a adăugat, după ce el s-a îndepărtat: "Dacă o să vă mai bată la cap, eu mă duc la Sighet, la nevasta lui, și îi spun că el se ține cu Măria Dobii din jos și știe tot satul!" Eram foarte legat de ei, de Mărie și Mihai, cu adevărat legat prin profunde sentimente de respect și afecțiune. Pe vremea aceea, eu purtam barbă și mustăți, și aveam o claie mare de păr cârlionțat, ceea ce mă făcea, cred, o apariție neobișnuită pe ulițele satului și pe la porțile țăranilor. "Clo' Flocosu'", ori "Bărbosu'", ori "Pipaș" (fumam pipă), mă porecliseră, dar mi se adresau cu "domnule profesor". Ca să sun la Paris, la familia mea, trebuia să merg la telefon, care era la primăria de la Ocna Șugatag, de acolo prelua operatoarea cu voce nazalizată de la Sighet, de acolo la Baia Mare, în sfârșit la București și de la București la Paris și, "allez, retour"! Și chiar mergea! Era un telefon portabil, din acela cu manivelă, din primul război mondial, fabricat la Budapesta, era scris ceva în maghiară pe o plăcuță, pe spatele lui. Când și când, se auzeau niște zgomote suspecte, scârțâituri, pocnituri și pârâituri, ca și când cineva ar face fofoloc o hârtie sau ar zgâria o tablă cu un cui - ah, Securitatea era vigilentă! Era foarte amuzant! Îmi amintesc că așa am sunat-o pe fosta mea nevastă, care urma să vină de Crăciunul din 1973 la mine, la Breb, și i-am spus să cumpere de la un magazin en-gros vreo cinci kile de mărgele de sticlă de toate culorile. Le "făceam distribuție" zilnic fetelor din Breb. Vai de mine! Erau foarte bucuroase, pentru că nu se găseau mărgele în România și lor le trebuiau ca să-și brodeze "zgărdanele" de la gât. Dar le spuneam: "Puteți să faceți câte barșoane ("zgărdane") vreți voi, dar vă rog să-mi dați și mie unul!" Și după câteva zile îmi aduceau. Așa m-am pricopsit cu câteva frumoase barșoane, pe care le-am dăruit nevestei și fiicelor mele, anumitor prietene din Paris, unora chiar și din București, și am păstrat și de amintire... E adevărat că plăteam toate acestea, ca și cele și trei rânduri de haine țărănești, pe care mi le-a țesut și cusut gazda mea, Mărie, - cămăși, pieptar, gubă cu bătătură și urzitură din lână, că "doară suntem bogotani, nu suntem colduși", spunea ea. Și a mai făcut două cămăși, cu zadie, cu opinci, cu tot ce trebuie, pentru fata mea cea mică, care a stat cu mine o vară întreagă. Am dat-o acolo la grădiniță, cu copiii din sat, și la sfârșitul verii, vorbea în grai maramureșean mai bine ca mine (acum ea locuiește în Mexic, cu fiica ei, nepoata mea, dar păstrează niște amintiri extraordinare din Breb). Dădeam pe găzduire o mie și cinci sute de lei pe lună, cam cât salariul unui profesor la vremea aceea și îi plăteam și pe interlocutorii mei, oamenii din sat, pentru că eu sunt marxist, din punctul acesta de vedere: "travail" făcut, salariu dat! Sau când nu luau bani, le făceam un cadou, de drag. De pildă, bătrânului nemeș și prim-curator al bisericii, Lorinț Pop, i-am cumpărat un ceas de buzunar cu lanț. El stătea mai sus de noi și îmi aduc aminte cum cobora duminica la biserică, înalt, destul de subțire, cu o alură absolut de aristocrat, cu gubă albă, cușmă albă de miel, pieptar alb, cămașă albă, cioareci albi de lână groasă iarna, și opinci negre - credeai că era un prinț, nu alta! La pieptar avea un jeb mic (buzunar) și acolo își ținea ceasul de la mine, iar nevasta lui i-a făcut un nasture mai sus, de care să poată agăța lanțul. A fost unul din marii mei prieteni de acolo, ca și Ion al lui Gheorghe, diacul bătrân. Când am fost la el, odată, și i-am spus că americanii au trimis pe cineva pe Lună, el m-o-ntrebat: "Și s-o-ntâlnit cu Dumniedzău?" "Ah, non!", i-am zis. Iar răspunsul lui a fost absolut: "Atunci, n-are haznă!" Adică, nu era interesant, ce mare pricopseală?!... Era splendid, avea discuții teologice bizantine cu vecinul lui pocăit, cu care era și prieten, un pic mai tânăr ca el. Toți acești buni prieteni s-au dus în "ceea lume", ca și părintele Antal, ca și Mihai Pop... Foarte tare l-am iubit și pe Mihai Pop, cel care m-a adus acolo și mi-a deschis această lume în față și fără de care viața mea ar fi fost mult, mult mai săracă.
"Țăranii din Maramureș au un simț impresionant al prezenței Divinului în viața lor"
- Deși întrebarea mea are răspuns "servit", v-aș ruga, pentru un final sintetic al poveștii, să ne spuneți unde v-ați găsit sălașul spiritual de care vorbiți în cărțile dvs.
- L-am găsit acolo, la poalele munților, într-un fel de viață care era parțial asemănătoare cu copilăria mea idilică, petrecută în Pirinei. De fapt, privind acum în urmă, la vârsta mea, cred că acolo, în satul acela din Carpați, dincolo de satisfacția muncii mele de cercetător, am avut o mare întâlnire umană, o uriașă intensitate a relațiilor cu oamenii de acolo. Și asta, pentru că ei aveau un simț al prezenței imediate a Divinului în viața lor de zi cu zi. Era foarte impresionant, era magic, și când spun asta nu vorbesc ca un protestant deloc. Chiar și când spuneau că "nu-i bai!", aveau această prezență a Sacrului - păgân sau nepăgân, creștin sau precreștin, pentru mine nu conta: eram copleșit de forța lor interioară pe care le-o dădea această credință. Acum, și lumea aceasta e pe cale să se secularizeze. Cum spunea prietenul meu Gheorghe al lui Ion al lui Gheorghe din Breb, "acum numai dolarul contează!".
- Am văzut din postările dvs. recente că militați împotriva tăierii copacilor, împotriva distrugerii arhitecturii rurale, pentru conservarea monumentelor istorice și pentru protecția animalelor. Cu ce altceva vă mai umpleți timpul, domnule profesor?
- Mă uit la filme documentare despre animale și sunt uimit și întristat să văd câte specii de animale dispar: asta mă revoltă cumplit. Pot să vă spun că știu toate numele leilor din parcul natural din Zimbabwe, Africa de Sud. Mă gândesc cu tristețe că vor dispărea, și elefanții la fel, să nu vorbim de leoparzi și de gheparzi. Niciodată planeta nu a fost în situația de a pierde atâtea specii. Apoi, îmi mai petrec timpul cu mâțele mele, Nina și Mishu: e atât de plăcut să le iau în brațe, să le mângâi și, cum zice antropologul Lévi-Strauss, să mă uit în "ochii semănați cu stele de aur ai pisicilor". Citesc, recitesc cărți, îmi scriu memoriile, scriu articole. Din toată documentarea mea de teren am folosit, cred, mai puțin de jumătate și aș vrea să fac cadou unui muzeu toate fotografiile mele pe care le-am făcut în Maramureș, în anii '70 - în jur de cinci-șase mii, la fel ca și biblioteca mea de antropologie, pe care o am în apartamentul meu de la Paris. În rest, ies din când în când la o lansare, la expoziții merg din ce în ce mai puțin, fiindcă arta contemporană nu mă încântă deloc. Vorbesc pe skype cu prieteni din Franța sau din Ungaria, mă plimb prin parc cu tovarășa mea de viață, care e româncă, sau vizităm locuri mai îndepărtate (de curând am fost în Sicilia). Îmi place și să predau, chiar mai mult aici în România, decât în Franța, pentru că acolo studenții sunt apatici, nu se implică, iar mie îmi place să am studenți deștepți, care-ți pun întrebări bune și te silesc să te autodepășești, să fii de fiecare dată mai bun, mai precis, mai imaginativ. Așa trec zilele, am o viață modestă, dar sunt mulțumit de ea și prefer să trăiesc aici și nu în Franța pentru că, oricum ar fi în România, tot e mai bine decât în Franța, cu ceea se petrece acolo acum.
- Nu știu cum a trecut timpul, vorbind cu dvs., domnule profesor...
- Madame, asta este... Hmmm, știți filmul lui Luis Bunuel, "Le charme discret de la bourgeoisie"? Da, vedeți, acesta este "farmecul discret al burgheziei"!...
Claude Karnoouh s-a născut în 1940 la Paris unde a urmat studii de fizică și chimie la Sorbona și ulterior studii de antropologie socială și filosofie la Universitatea Paris X Nanterre. A fost cercetător principal la Centre National de Recherche Scientifique - CNRS din 1968 și până în 2005, când s-a pensionat, și a predat cursuri de antropologie și filosofie la mai multe universități din Franța, Belgia, Italia, SUA, Ungaria și România, a publicat numeroase studii, cărți și articole.