CARMEN AVRAM - "Întotdeauna m-am gândit la mine ca la un cal de cursă lungă"

E atât de ocupată și de pasionată de ceea ce face, încât și-a cumpărat o ca­­napea, ca să poată dormi la birou. Ați citit bine. Carmen Avram, unul dintre cei mai ta­len­tați și serioși realizatori TV, nu face niciun compromis când vine vorba de munca ei. Încă­pă­țânată, ca orice ardeleancă, tenace și per­fec­ționistă, a reușit să transforme emisiunea În premieră, difuzată pe Antena 3, într-o insulă de normalitate, bun simț și profesionalism. În cele 11 sezoane de difuzare, a primit 5 medalii de aur, 3 de argint și 2 de bronz, la New York Festivals World's Best TV&Films, a adus aca­să Premiul Special al Juriului de la fai­moasa gală AIB de la Londra, unde a con­curat alături de BBC și CNN, și a fost no­minalizată la ce­lebrele și mult râvnitele Pre­mii Emmy.

Căi ferate, drumuri și poduri

- Carmen, de la pri­me­le tale replici, m-a iz­bit accentul mara­mu­re­șean. N-aș fi zis că toc­mai de acolo îți tragi rădăcinile. E adevărat?

- Da, deși n-aș putea spune că mă trag din ma­ramureșeni get-beget. Ta­ta e născut în Vâlcea, dar provine dintr-o familie de bulgari și greci, iar mama e născută în Iași, din fa­milie de macedoneni și austrieci. S-au întâlnit în Vișeul de Sus, unde ne-au făcut pe noi trei, două fete și-un băiat. Prea mult n-am stat pe-acolo, la 14 ani am vrut să plec la școală la Cluj, fiindcă iubeam un băiat, dar am picat treapta și am ajuns la Iași, unde erau niște rude care puteau avea grijă de mine. Așa am ajuns la un liceu de hidrotehnică, care avea un singur avantaj, că era în Copou, lângă parc. Mai departe, m-am dus în mod natural la Politehnică. Și apoi, la fel de natural, m-am lăsat. (râde) De fapt, eu mi-am dorit să fac filologie, dar tata, care era pro­fesor de română, a zis că nu mă lasă. Avea experiențe foarte triste de pe vremea când era el profesor și veneau tot felul de părinți de pe dealuri și de prin sate și-l certau că le dădea note mici elevilor. Profesorii erau plătiți și foarte prost. Eu visam să mă fac critic literar. Mi-a zis să-mi iau gândul, să pun mâna să dau la Medicină. Am încercat să învăț anatomie și chimie, dar nu mi-a prea ieșit. Și am aterizat la Politehnică, unde am dat cu banul să aleg o secție. Mi-a picat "Căi ferate, dru­muri și poduri".

- Și când te-ai trezit din toată aventura asta?

- După facultate, am fost timp de un an pro­fesor de matematică la Iași. Până într-o zi când am zis gata și am venit la București. Vreun an de zile am stat fără job, nu aveam încredere în mine, aveam complexul ardeleanului care coboară la Ca­pitală. Glumeam într-o zi cu fratele meu, îi spu­neam: "Băi, tu ai observat că dacă noi stăm la o masă și scrumiera e pe cealaltă parte, o să ne în­tindem de o mie de ori să scrumăm, în niciun caz n-o s-o tragem spre noi?" (râde cu poftă) Așa sun­tem noi, ardelenii, nu ne cerem drepturile! Doam­ne feri!, să deranjăm lucrurile! Ei, și în timp ce făceam corectură la "Expres Magazin", a venit unul și a întrebat: "Știe cineva germană?" Am zis: "Da, eu știu!". Făcusem școala germană din Vișeu, fi­indcă acolo sunt și nemți, se pare, de origine aus­triacă. Și m-au chemat să traduc ceva urgent de pe TV, murise fotbalistul Michael Klein pe teren. Era un breaking news. După întâmplarea asta, m-am fră­mântat câteva zile și, până la urmă, mi-am luat inima în dinți și m-am dus, le-am bătut la ușă și le-am spus că vreau să lucrez la ei.

"Pot să mă pun în pielea oricui și să nu judec"

- Ce te-a cucerit așa de tare în atmosfera aceea de redacție?

- Am știut, de când am intrat în birourile lor, că am găsit ceva pentru mine. Îmi plăcea for­fota oamenilor, agi­ta­ția. Îmi plăceau nou­tatea și faptul că noi știam mai multe decât toți ceilalți. Scoteam un ziar cu 200 de știri, dar mai știam pe lân­gă asta încă 3000, cu­lese proaspăt, de pe agen­ții. Știam tot ce se întâmplă în lume, de la capitale, la re­gi­muri politice și nu­me de președinți. Aveam multe po­vești de spus și-mi plă­cea să le spun și altora, care erau fas­cinați că pot desco­peri știrea din spa­tele știrii. Toate as­tea îmi aduceau o cu to­tul altă înțele­gere a lucrurilor. Cel mai frumos com­pli­ment pe care mi l-a făcut cineva vreodată a ve­nit de la un domn din Israel, mult mai în vârstă, care mi-a zis: "Ce-mi place mie la tine e că ai o minte deschisă, poți să ac­cepți și să înțelegi orice." Asta e cea mai bună moș­te­nire pe care mi-a lăsat-o presa de actualitate ex­ter­nă. Pot să mă pun în pielea oricui și să nu judec. Lu­cru­rile nu sunt niciodată perfect albe sau perfect ne­gre. Ele sunt mereu gri. Până și dictatorii aveau niș­te slăbiciuni care îi făceau oameni. Empatia asta e ca­li­tatea principală pe care ar trebui s-o aibă orice jur­na­list.

- Asta e ceea ce cauți, în mod primordial, în reportajele tale?

- Da, caut conflictul care îți dă imaginea ade­vărată despre un om sau despre un subiect. Caut zona în care binele se întâlnește cu răul, albul cu negrul. Caut zona de gri, acea zonă care îți arată ce anume l-a făcut pe un om să lovească, să greșească, să mintă. Caut mecanismele din spatele oricărei întâmplări. Sunt un om curios, am fost de mică un copil curios, stricam păpușile să văd ce e înăuntru. Cred în nuanțe, nu în fundamentalism.

- În mod paradoxal, ai lucrat enorm de mult exact în zonele de conflict din Orientul Mijlociu, unde fundamentalismul e la el acasă. Ți-a fost vreo­dată teamă?

- Am simțit teamă în mijlocul mulțimilor agre­sive. În 2011, în timpul revoltelor din Cairo, care au dus la căderea lui Mubarak, cameramanul Cristian Ta­maș și cu mine am avut permanent senzația că sun­tem vânați. Și de la un punct încolo, chiar am fost. Nu doar noi, ci toți jurnaliștii. Am crezut că o să murim tăiați de macete când taxiul în care ne aflam a fost oprit de zeci de bărbați înarmați, cu sete de sânge, care aveau undă verde să atace jurnaliști. Mi-a fost frică și în Japonia, o lună sau două mai târziu, după cutremur și tsunami, când circula o informație că o centrală nucleară de lângă Tokyo stă să explo­de­ze. Erau cutremure încontinuu, lumea alerga spre ae­roport, să prindă o cursă acasă, avioanele erau tot tim­pul pline și aveai sentimentul că ești prins în cap­cană. Mi-e teamă în toate situațiile în care sunt lipsită de control și nu știu de unde ar putea veni pericolul.

"Sufăr că trăiesc emoția la mâna a doua"

- Ai început cu știri, dar ai ajuns să te dedici re­portajului. Ce te-a împins spre genul ăsta de jur­nalism?

- Mie nu-mi place să scriu lucrurile rapid. Am ne­voie de timp. Istoria se ascunde uneori într-un de­ta­liu. Îl găsești, și în jurul lui începi să construiești po­vestea, iar în background ai povestea cea mare. Când povestești cu detalii, ești uman. Reportajul exact asta îmi permite, să fiu subiectivă, să spun ce simt, ce cred, cum miroase orașul, ce zgomote se aud, la ce mă gândesc. Și-apoi, n-am putut niciodată să scriu puțin. Mi-a plăcut să descriu lucrurile, iar șefii mei m-au lăsat să fac asta, fiindcă puneam tot su­fletul. Dar eu, pe vremea aceea, nu știam că ce fac eu e re­portaj, nu ne școlea nimeni în genuri de jurnalism. Făceam ce simțeam. Cred că felul ăsta de a povesti lumea era în mine de multă vreme.

- De când realizezi emisiunea "În premieră", ieși mult mai rar pe teren. Nu ți-e dor să iei pulsul evenimentelor la cald?

- Ba da, foarte, foarte tare. Sufăr că nu mai am po­veștile mele personale, că trăiesc emoția la mâna a doua, numai prin poveștile pe care le aduc cei din echi­pă. Dar, din păcate, nu am cum schimba lucru­rile, nu e timp. Sunt legată de redacție, de ședințe, de editarea materialelor. Eu sunt primul și ultimul tele­spec­tator, de obicei revăd totul, fiecare detaliu, am mare grijă la construcție, la tonul general al emi­siu­nii, care trebuie să fie unitar, la felul în care o poveste crește. E foarte mult de muncă și mă simt foarte aproape de colaps, de burn-out. Nu e doar emisiunea în sine, sunt atâtea alte lucruri care îmi mănâncă tim­pul, frecușuri de producție, goana după subiecte. Țara e mică, unele subiecte sunt fumate, dar emisiunea nu poate fi oprită când ai tu chef, că suntem sub con­tract, și publicul și-a creat o obișnuință! Ca să nu mai spun că emisiunea e duminică și se realizează foarte greu, tehnic. Ceea ce face ca de foarte multă vreme să nu mai avem weekend-uri și să nu prea dormim. Când am văzut cum merg lucrurile, am cumpărat niște canapele, să le avem în redacție, când ne apucă som­nul la miezul nopții. Bioritmul meu e complet dat peste cap.

- Și merită? Nu simți niciodată că e un sacri­fi­ciu prea mare?

- Poate de vină e și zodia mea, Taur, întotdeauna m-am gândit la mine ca la un cal de cursă lungă. Mă pui pe un traseu și mă duc până la capăt. Acum vreo lună, am ajuns acasă duminică dimineață. Am dormit până pe la 6 seara și, când m-am trezit, am zis "Gata, nu mai pot!". În loc să mă uit la emisiune, să văd cum a ieșit, am plecat frumușel și m-am plimbat singură cu mașina prin oraș, prin ploaie, cu muzica dată tare. Prietenii mei, câți îi mai am, erau toți plecați din oraș, n-am avut cu cine bea un pahar, așa că m-am oprit la un restaurant și am mâncat singură o salată. Toată lumea îmi spune: "Învață să delegi!". Dar nu pot, nu-i așa simplu, oamenii ca mine, obsedați de con­trol, le cam taie oamenilor inițiativa și res­pon­­sa­bilitatea.

"Și senzaționalul are locul lui, dacă e făcut cu decență"

- E remarcabil, totuși, că ai reușit ca prin tonul general al emisiunii, să o trans­formi într-o oază de bun simț și profe­sio­nalism, într-un moment când televiziunile pun preț doar pe rating.

- Eu nu cred că a face ceva pentru rating e greșit. Noi toți lucrăm pentru rating. E ca și cum ai sta două săptămâni să pregătești un tort pentru ziua ta și să freci paharele să lu­cească, și în seara cu pricina, nu sună nimeni la ușă. Nu ești frustrat? Sigur că lucrezi și pentru rating! Ratingul ne plătește. Dar poți face rating cu bun simț. Chiar și senzaționalul are locul lui, dacă e făcut cu eleganță și decență, dacă știi să trasezi limita și să faci balet pe ea. Cred însă că reportajul în sine e o oază în pei­sajul presei de azi. Începe să fie din ce în ce mai rar. Mi-e foarte teamă că, la un mo­ment dat, noi, cei puțini care îl facem, ne vom opri, constrânși de tot felul de lucruri. Că într-o bună zi, unii șefi vor consta­ta că reportajul nu mai e așa rentabil și-l vor aban­dona, oricât de multă reputație le-ar aduce.

- E adevărat că reportajul e un gen foarte cos­tisitor. Voi cum vă descurcați financiar cu emi­siu­nea?

- Da, reportajul e scump, presupune călătorii, diurnă, cazări, nu doar în țară, ci și în străinătate. Nu am întrebat niciodată cât e bugetul emisiunii, fiindcă nu mă pricep la bani și nici nu știu să economisesc. Avem un producător care are grijă de asta, să nu depășim ce ne e alocat. Bafta noastră e că de câțiva ani ne sponsorizează și Petrom-ul, și asta mai scade din cheltuieli. În plus, în timpul liber, mai producem filmulețe de corporație, pentru mari companii. Și ceea ce câștigăm, folosim în deplasările externe sau ca să ne cumpărăm scule video de ultimă generație, fiindcă ne place să lucrăm cu ce e mai bun.

"E o mare dorință de acasă în mine"

- Să ne întoarcem puțin la Ma­ramureșul tău. Cât din el mai există azi, după atâția ani de trai în Capitală?

- Nu prea mai există mare lucru. La Vișeul de Sus nu mai e ni­meni. Frații mei nu mai sunt în țară, au plecat amândoi în Austria. După școala germană, ei au făcut și liceul german. Fratele meu e inginer și a fost angajat de o com­panie foarte mare din Austria, iar sora mea și-a dat un master în Kafka în Austria, s-a iubit cu soțul ei și a rămas aco­lo. Eu sunt ultimul mohican. Și cu cât trece timpul, cu atât mă întoarce gândul mai tare în Maramureș. E o mare dorință de acasă în mine. Acum doi ani, în vară, am fost in­vitată la întâlnirea mara­mu­re­șe­ni­lor de la Vișeu. Am zis "Hai, să mă duc!". Mult tare îmi pla­ce să conduc și să fiu sin­gură în ma­șină. Am ajuns la Vișeul de Sus și m-am așezat pe un po­deț, cu un senti­ment uri­aș de ușurare că sunt aca­să. Și exact a­tunci a trecut o mașină, cu un domn care și-a dat oche­larii jos și a zis: "No, io nu pot să cred așa ceva, amu ni, ia, am vorbit cu mama de dum­nea­voastră și acuma sun­teți pe podeț aciia la mi­ne". (râde) Da, mi-e tare dor de Ma­ra­mureș. Mi-e dor să-mi zâmbească oa­me­nii, să nu mă urască. Mi-e dor de umorul ăla al lor, de felul în care se uită la tine și știi că nu te mint. Mara­mureșenii au un soi de sinceritate brută, îți spun și lucrurile frumoase, și pe alea urâte, într-un anume fel, că nu te superi. Fratele meu a păstrat umorul lor.

Dragoste și concurență

- Ești căsătorită de multă vreme cu Adrian Ursu, jurnalist și el și coleg de televiziune cu tine. Cum e viața între workaholici?

- Facem cumva cu schimbul, uneori e el foarte prins, încât nu-l mai vezi pe acasă, uneori sunt eu. Acum sunt eu. Căsătoria noastră ține fiindcă ne întâlnim foarte rar. (râde) Bine, acuma ne întâlnim ce­va mai des, că ne-am mu­tat sediul la Romexpo și avem birourile unul lân­gă altul. Pe de-o parte, e bine că suntem din aceeași branșă, avem un limbaj co­mun. Pe de altă parte, uneori e prea mult. Vine acasă, de pildă, și mă găsește cu ochii în știri, că în­cerc să pescuiesc subiecte. Și vrea să schimbe, că nu mai are răbdare. El reușește mai bine ca mine să se de­conecteze, să-și pună și pauze. E bărbatul ideal pen­tru o femeie de carieră. Eu nu fac nimic, cu rușine o spun, nu am timp de ni­mic. El reușește, nu știu cum, să țină totul în echi­libru, să se ocupe de toate, să-și facă și meseria și să-mi lase și omleta pregătită dimineața. E drept că mă mai ceartă că sunt dezor­donată. Dar e un suflet foarte mare. Ajută foarte mul­tă lume și nu spune nimănui. Are o memorie fan­tastică și-și aduce aminte că acum 8 luni ți-ai dorit tu ceva și te surprinde cu un cadou. Te poți baza pe el, are grijă de toate. Acum s-a văruit casa noastră pe ex­terior. Cred că nici n-aș fi știut, dacă n-aș fi auzit într-o dimineață "hâș, hâș" pe pereți. E un tip cu care se tră­iește foarte, foarte ușor, e un om luminos, are multă bucurie în el. Și-mi dă spațiu. Niciodată n-a zis: "Băi, dar mai stai și tu pe acasă!".

- Adrian e tot ardelean?

- Adrian e din Slatina, dar părinții lui l-au con­ceput, culmea, în Vișeul de Sus, unde au fost pro­fesori un an de zile. Cred că au fost colegi și cu taică-miu. Eu o iau ca pe-un semn.

- Cum v-ați cunoscut?

- Ne-am cunoscut într-o călătorie jurnalistică, în Da­nemarca. El lucra la "Adevărul", eu la "Eve­ni­men­tul zilei", eram la ziare rivale. A nimerit lângă mine în avion și am râs foarte tare, tot dru­mul. Are un umor grozav. Când am ajuns la Copenhaga, toată lumea s-a risipit și am ră­mas noi doi, rătăciți pe la hotel. Așa că am decis să ieșim, să vedem parcul Tivoli. Ne-am dus acolo, ne-am dat în toate ma­și­nuțele și iar am râs. Și-apoi ne-am mai în­tâl­nit într-o deplasare în Slovacia. Și aia a fost. Acușa împlinim 16 ani de căsătorie și 21 de ani de când ne știm. O groază de timp, dar cu un om ca Adi, nu te plictisești niciodată.

- Mai reușiți, măcar din când în când, să lăsați deoparte orașul și televiziunea?

- Adi are o căsuță bătrânească pe lângă Horezu. Și pleacă singurel în weekend. Ia câinele nostru și se duce. Eu nu pot în weekend, că am emisiunea. Nici vara nu prea mă duc. Dar și ritmul nostru e puțin dat peste cap în perioada asta. El reușește să se trezească dimineața la 8. Eu dorm până la 11, fiindcă vin noaptea acasă. O oră nici nu pot vorbi cu nimeni, îmi trebuie liniștea mea. Înainte de 12 nu-s om.

- Carmen, ai deja foarte mulți ani de presă trăiți la foc continuu. N-ai obosit? Nu-ți vine câteodată să te oprești, să schimbi macazul, să te apuci de alt­ceva?

- Ah, ba da, mă tot întreb de ceva vreme ce re­surse mai am să fac și altceva. De când am doi nepoți de la frații mei, mi-am descoperit talentul de a spune povești. Am inventat o poveste care capătă noi și noi detalii și mi-ar plăcea să mă las de toate și să stau să scriu. Dar nici nu știu dacă aș rezista, dacă nu cumva ritmul ăsta nebun a devenit una cu mine. Adi spune că nu mă voi regăsi de una singură, fiindcă e greu să trăiești cu tine. Iar jurnalismul îți dă impresia, uneori falsă, că contezi. Până la urmă, asta e viața mea. Nu am altă viață. Copii n-avem, n-au venit, probabil s-au gân­­dit că suntem prea ocupați. Familia mea sunt oa­menii cu care lucrez. Periodic, unul din ei intră în­tr-o criză personală, iar eu îl înțeleg, cum să nu-l înțeleg? Că și eu am tre­cut prin toate stările pământului. Știu și cum e să fii pă­răsit, și cum e să fii sărac și cum e să n-ai casă. Ca să nu mai spun că, uneori, mi se întâmplă chiar mie. La un moment dat, m-am îm­bolnăvit, am făcut de stres și obo­seală o dermatită pe palme și pe tălpi. Și fiindcă trebuia să mă dau cu alifii, m-au pansat zilnic colegii mei. Ne-am le­gat foarte tare atunci. Mi-am dat sea­ma că am devenit o familie. Că în mine trăiesc foarte multe lucruri, foar­te multe stări, foarte mulți oameni și poveștile lor. Emi­siunea asta e cel mai tare proiect din viața mea, cel mai bun lucru pe care l-am făcut profesional, am dat aici tot ce am învățat eu de când am venit în televiziune. Și atunci, cum să mă rup?