În umbra coroanei... Prinţul Nicolae

150 de ani de regalitate

Fiu al Regelui Ferdinand I Întregitorul şi al Re­ginei Maria, prinţul Nicolae de Hohen­zollern a fost fratele mai mic al Regelui Ca­rol al II-lea şi unchi, după tată, al Majestăţii Sale Re­gale Mihai I al României. Botezat de însuşi Nicolae, ultimul Ţar al Rusiei imperiale, ucis bestial de comu­niştii lui Lenin, împreună cu copiii şi soţia sa, era deopotrivă nepot al Împăratului german Wilhelm şi al Regelui George al Marii Britanii. După sânge sau prin alianţă, prin­ţul Nicolae era înrudit cu toate marile case regale ale Europei şi a fost considerat întotdeauna un pre­tendent legitim la tronul Ro­mâ­niei, în cazul în care circumstan­ţele istorice sau biografice ale di­nas­tiei de Hohenzollern ar fi îngă­duit un ase­menea lucru. Cu toate acestea, el şi-a petrecut întreaga existenţă prin­ciară în umbra Co­roa­nei Regale a României, afir­mân­­du-se în nenumă­rate rânduri drept un devotat suporter al cauzei naţionale româneşti, pe toate me­ridianele lu­mii. Şi-a sfârşit zilele la 75 de ani, departe de ţară, după patru decenii de exil forţat, dove­dind că destinul său se confundă cu istoria secolului în care a trăit. În vara aceasta se împlinesc 39 de ani de la moartea sa. Iată, în puţine cuvinte, povestea unei vieţi care l-a trans­format din prinţ în per­sonaj istoric, intrat defi­nitiv în galeria ilustrelor personalităţi ale epocii sale.

Sub zodia Leului

"În vinele principelui Nicolae s-au încru­cişat toate varietăţile de sânge albastru ale ma­rilor dinastii euro­pene ce au dominat ulti­ma mie de ani pe bătrânul nos­tru continent. La sângele de Hohenzollern se adău­gase acel de Bourbon, acel de Romanov, de Saxa-Co­burg-Gotha, de Hanovra, de Braganza şi al atâtor alte case suverane...", scria, la un an după moar­tea acestuia, ultimul său secretar particu­lar, Fotin Enescu, fiul unui fruntaş liberal din perioada interbelică.
Micul prinţ Nicky, cum îl alinta familia regală, s-a născut la Sinaia, în 5 august 1903, sub semnul zodiei Leului. A venit pe lume în dulcea perioadă numită "la belle époque", când crinolinele mai erau încă la modă şi abia se inventau automobilele şi "aeroplanul". La vre­mea aceea, România Mică era un regat indepen­dent şi prosper, condus cu mână de fier de bătrânul şi înţeleptul Carol I.
În anul naşterii prinţului s-au petrecut două eveni­mente a căror importanţă istorică nu o bănuia nimeni. La Viena, în Palatul Schönbrun, se întâlneau, pentru ultima oară în istorie, cei trei mari împăraţi din vechea Europă a Sfintei Alianţe: Wilhelm al Germaniei, Ni­colae al Marii Rusii şi Franz-Josef al Austro-Ungariei, căci "Sfânta Alianţă a Tronurilor" se simţea deja ame­ninţată de apropierea tumultuoasă a timpurilor noi. La celălalt capăt al continentului, la Sankt Peters­burg, în toamna aceluiaşi an, lua fiinţă Partidul Bolşe­vic, ce îl avea în fruntea sa pe necunoscutul pe atunci Vla­dimir Ilici Lenin... După numai 15 ani, sfârşitul Pri­mului Război Mondial îl aducea pe Lenin la putere în cea mai întinsă ţară din lume şi "spulbera, ca într-o cas­cadă, frunzele îngălbenite din parcurile palatelor nobi­liare, împreună cu jumătate din regii Europei", aşa cum avea să-şi amintească puţin mai târziu Take Ionescu, unul dintre prim-miniştrii Regatului Ro­mân, pe ai cărui genunchi se jucase deseori micul prinţ Nicolae. Dovadă că destinul lui s-a confundat cu însăşi istoria secolului este că în 1953, după exact o jumătate de veac de la ceremonia botezului său, săvârşit de Ţarul Nicolae, prinţul de Hohen­zollern, aflat de această dată în exil, dincolo de Cortina de Fier, avea să întoarcă darul primit prin botezarea Marii Ducese Maria, fiica văru­lui său pri­mar, Marele Duce Vladimir - unici supra­vieţuitori ai masacrului comis de bolşevici asupra familiei impe­riale ruse. Evenimentul se petrecea la Paris, într-o atmosferă în care bucuria creştină era îngemănată cu nostalgii regale şi multă tristeţe, în pre­zenţa unor nu­meroase capete foste încoronate, care-şi pierduseră tronu­rile de câţiva ani ori de câteva de­cenii. La dis­tanţă de numai 50 de ani, uraganul istoriei măturase to­tul în cale, şi sub semnul acestui destin dramatic s-a aflat şi viaţa prinţului Nicolae, pe care Regina Maria, pe atunci doar "Principesa moşteni­toare", îl aducea pe lume, în Cas­telul Peleş, la înce­putul veacului! Tim­purile erau încă blânde în fas­tuoasa "belle époque", iar nobilimea româ­neas­că nu vedea norii negri ce se adunau la ori­zont. Nici prinţul Ni­co­lae, care nu avusese parte de ursitoare, nu ştia ce soartă îl aştepta...

Sub candelabrele de la Peleş

Regina Maria îşi descrie fiul ca pe un copil "inde­pendent, capricios, ciudat, chiar imprevizibil", dar "se­ducător, direct, cu o fire deschi­să, de-a dreptul mu­calit". Dintre cele şase odrasle regale, Nicolae era cel de-al patrulea născut, iar dintre toţi fraţii, micul prinţ o iubea cel mai mult pe sora sa mezină, principesa Ileana, căsătorită de foarte tânără cu prinţul Anton de Austria şi devenită, după văduvie, maica Alexandra, în urma intrării în monahism. Cei doi ţineau morţiş să-şi petreacă în fiecare vară câteva săptămâni la Cas­telul Bran, unde era mai multă linişte decât la Peleş sau la Cotroceni. Principesa îl poreclise pe Nicky, spre surprinderea lui, Till Eulenspiegel şi, când acesta o întrebă pe sora mai mică cine e Till, Ileana i-a răspuns: "Incultule! E un fel de Păcală, dar mai deştept...". De atunci, Nicky s-a pus pe citit şi a ajuns un redutabil autodidact. Până şi suveranul bunic, severul Rege Carol I, îşi arăta deseori preferinţa faţă de micul Nicolae. Regina Maria îşi aminteşte: "Un­chiul însuşi (Carol I- n.n.) nu rezista acestei mici fiinţe impulsive, ale cărei ştrengării şi veselii spontane îl amuzau şi îl destindeau. El nu mai putea să se separe de Nicky şi un surâs deosebit era rezervat mereu acestui drăcu­şor, care cucerise inima austeră a regelui". Micul Nicolae era un adevărat campion al poreclelor de alint în familia regală. El îi spunea pe ascuns Regelui Carol "catargul", din cauza staturii şi com­portamentului său milităros. Tot prinţul Nicolae şi-a alintat mama, încă de mic, cu un apelativ ce a in­trat în istorie: "Missy". Surorii mai mari, Maria, i-a spus "Mignon", iar frate­lui său întâi născut, viitorul Rege Carol al II-lea, îi şuiera printre dinţi "Mopsule", semn al unei precoce antipatii, ce va marca relaţiile lor întreaga viaţă. Ulti­mul secretar particular al prin­ţului are o amintire reve­latoare: "Ferdinand I a fost un mare rege, prin călca­rea de sine, judecata dreaptă, cultura vastă şi dezin­teresarea materială. Maria s-a înălţat ca o adevărată regină, prin iubirea devotată pentru români, talent şi strălucire. Dar nici unul nu a fost mare educator pentru copiii săi. (...) Despre Ca­rol, moştenitorul tro­nului, nici să nu mai pomenim!".
Întreaga copilărie princiară şi adolescenţa s-au petrecut sub luminile uriaşelor candelabre de la Peleş, Cotroceni sau Bran, printre alteţe regale sau miniştri îmbrăcaţi în frac şi parfumaţi cu lavandă franţuzească. Prinţul Nicolae îşi servea mesele în farfurii din por­ţelan de Meissen, cu tacâmuri de argint, se culca în aşter­nuturi lucioase de satin, citea sau asculta muzică clasică la patefon, în saloane mobilate în stil Regence sau Biedermeyer, care aveau atârnate pe pereţi oglinzi veneţiene, ală­turi de portretele în mărime naturală, pic­tate în ulei pe pânză şi înrămate cu lemn de nuc, ale unor strămoşi celebri, precum Ţarul Alexandru al II-lea sau Regina le­gendară Victoria a An­gliei, străbunica sa.

Un pilot pasionat

Încă înaintea Primului Răz­boi Mon­dial, Nicky a fost trimis la vestitul Cole­giu Britanic "Eton", în pofida pasiunii sale de­clarate pentru medicină, la care s-a opus bătrânul rege Carol I. Pe atunci, un fiu sau un nepot regal nu putea fi decât militar! În timpul colegiului, prinţul şi-a uitat slăbiciunea pentru medicină şi, ai­doma viitorului său nepot, Mihai I, a de­venit un pasionat al aviaţiei şi al sportului în general. De-a lungul anilor, lăsând să vorbească latura germană a sân­ge­lui său, şi-a dovedit şi abilităţile tehnice, asam­blând singur câteva automobile artiza­nale, cu care a par­ti­ci­pat la mai multe raliuri şi concursuri inter­na­ţionale. Pe lângă plăcerea aviaţiei, pe care a exersat-o din plin, a fost şi un mare schior, ajungând chiar să publice o carte despre acest sport elegant şi curajos. Dar cel din­tâi prag al maturităţii a fost trecut de prinţul Nicolae în vara anului 1916, înaintea istoricului Con­siliu de Coroană de la Cotroceni, când l-a văzut pe tatăl său cuprins de o mare tulburare, în faţa hotărârii epocale pe care o avea de luat, intrând în război împo­triva ţării lui de origine, Germania. În însemnările sale târzii, rămase inedite vreme de câteva decenii, Nicolae îşi amin­teşte cum Regele Ferdinand l-a chemat la el în cabinet şi i-a spus aceste vorbe, pe care nu avea să le mai uite tot restul vieţii: "Dinastiile sunt ţinute să respecte, în schimbul privilegiilor, un contract nescris, dar solemn şi strict, încheiat de la sine cu popoarele peste care domnesc. Neglijenţa sau, şi mai rău, refuzul Principilor sau al Regilor de a sluji corect un popor înseamnă un abuz de încredere şi o călcare de con­tract. Înseamnă deci o înşelăciune ce trebuie aspru sancţionată de partea lezată în acest Legământ de Drept Natural. Noi trebuie să ne ignorăm ereditatea, să uitam aliaţii de sânge în acest ceas de cumpănă a istoriei, pentru a ne îndeplini până la capăt obligaţiile cuprinse în Contractul de Serviciu încheiat pe cuvânt de onoare cu Poporul Român...". A doua zi, Regatul Român intra în război cu Puterile Centrale, pentru a împlini visul de veacuri al tuturor românilor, acela de a înfăptui România Mare! La Peleş sau la Cotroceni, prinţul Nicolae nu mai auzea clinchetul cupelor cu şam­panie sau sunete dulci de violine. Trecuse vremea prinţeselor în crinoline... Se apropiau bubuiturile ameninţătoare ale tunurilor, semn că începuse sfârşitul unei lumi.

Contra-amiral la 25 de ani

Cele două decenii care au urmat în viaţa prinţului de Hohenzollern au fost agitate şi spectaculoase. Mai întâi a crescut treptat autoritatea sa morală, în pofida tinereţii, în faţa întregii familii regale şi a clasei poli­tice româneşti din acea vreme. Escapadele repetate ale lui Carol l-au descalificat din ce în ce mai mult pe prin­ţul moştenitor, Nicolae, fratele său mai mic, înlo­cuindu-l tot mai des în diverse ocazii publice, când eticheta sau convenţiile o cereau. Încă înainte de a îm­plini 25 de ani, prinţul ajunsese general de divizie şi cel mai tânăr contra-amiral din istoria Flotei Regale Româneşti! În toată această perioadă, Carol al II-lea a renunţat la succesiunea la Coroană de trei ori con­se­cu­tiv, fapt ce a produs mare tulburare în viaţa politică din România. De tot atâtea ori prinţul Nicolae ar fi putut urca pe Tron, mai ales după moartea tatălui său, dar a preferat, cu modestie, să rămână un devotat sluji­tor al Coroanei şi al Regatului Român. Punctul culmi­nant al evenimentelor s-a petrecut în cursul anului 1927, du­pă cea din urmă "lepădare de Coroană" a lui Carol al II-lea şi plecarea sa în străinătate, însoţit de aven­turiera Elena Lupescu. Imediat după moartea neaşteptată a Regelui Ferdinand, sur­venită la doar câteva luni după abandonul lui Carol al II-lea, copilul Mihai I urcă pe tronul României pentru întâia oară, dar ţara era condusă de fapt de Primul Regent, prinţul Nicolae, împreună cu primul-ministru, Iuliu Maniu. Cei trei ani de Regenţă au cimentat o mare prietenie între prinţul de Hohenzollern şi res­pectatul fruntaş ţărănist Iuliu Maniu. Începând de atunci şi până la plecarea sa definitivă în exilul forţat, Nicolae s-a do­ve­dit un bun administrator al Dome­niilor Coroanei şi al câtorva dintre treburile publice ale ţării, pe care le împărţea cu ardeleanul Maniu. A fost o perioadă liniş­tită, până la revenirea în ţară a "fiului risipitor" Carol al II-lea, când Casa Regală s-a aflat din nou pe prima pagină a marilor gazete, la ru­brica de scandal.
După trei ani de peregrinări prin Europa, Carol al II-lea se întorcea în ţară, stârnind din nou vii polemici şi o mare tulburare politică. În 1930, devenea Rege şi urca pe Tronul României, iar Nicky se retrăgea la Sna­gov, unde îşi construise, după planuri proprii, o reşe­dinţă cochetă. "Armistiţiul" dintre cei doi fraţi, care se antipatizau profund încă din co­pi­lărie, avea să dureze şapte ani, răs­­timp în care vor avea loc nenu­mărate ciocniri, une­le chiar vio­len­te, între cei doi. La un an după urca­rea pe Tron a lui Carol al II-lea, Ni­colae se îndrăgosteşte de Ioana Do­letti, fiica unor latifundiari din Tohanii Buzăului. Prinţul ia hotărâ­rea eroică şi pasională de-a încălca eticheta Casei Regale şi se căsăto­reş­te, în as­cuns, dar cu acte în regu­lă, expunându-se riscului de a-l în­furia pe fratele său şi de a decădea din drepturile princiare. Deznodă­mântul a mai fost amânat câţiva ani, datorită intervenţiilor energice ale Reginei Maria, care se străduia din răsputeri să aplaneze conflictele dintre cei doi fii ai săi. Adevăratul motiv al dezmoş­tenirii prinţului Nicolae şi al expulzării sale din ţară a fost, însă, cu totul altul!
Prinţul îşi îndepli­nea punctual obliga­ţiile militare şi anumite mi­siuni în străinătate, unde, parcă pre­sim­­ţind ce avea să ur­me­ze, în­cepuse să strân­gă bani din timp. În pu­ţinele ră­gazuri pe care le avea, ţinea "casă des­chisă" la Snagov, in­vi­tând politicieni, artişti, scriitori, în acea am­bianţă plăcută în care adunase o bogată co­lecţie de obiecte de artă rare. Încet, încet, prin­ţul şi "prinţesa" cuce­riseră simpatia unanimă. Pe nesimţite, Prinţul Nicolae începu­se să devină o "alter­na­tivă periculos de cre­di­bilă" pentru camarila Regelui, motiv care l-a deter­mi­nat pe Carol al II-lea să comită unul dintre cele mai urâte gesturi din întreaga sa viaţă. Trecând peste onoa­re, credinţă, soli­da­ritate de familie şi chiar implorările ma­mei sale, monarhul convoacă un Consiliu de Co­roană, invocă încălcarea Statutului Regal, se prevalea­ză de drepturile pe care i le oferă Tronul şi obţine atât dezmoştenirea lui Nicolae, cât şi retragerea titlului prin­ciar şi expul­zarea din ţară a fratelui său, în martie 1937...

Marele Exil

Nicolae pleacă în străinătate împreună cu Ioa­na Doletti, fără să ştie că nu va mai călca vreodată pe pă­mânt românesc. La un an după începerea exilu­lui, Re­gina Maria îşi sfârşeşte zilele, însingurată şi întris­tată, în Castelul de la Balcic, dar Nicolae nu pri­meşte per­misiunea regală de a participa la înmormân­tare! Abia după doi ani de la a doua sa urcare pe Tro­nul Ro­mâ­niei, în 1942, cel de-al patrulea Rege din dinastia Hohenzollern, dinas­tie ce a diriguit destinele poporu­lui român timp de 81 de ani, Mihai I, printr-un decret publicat în "Monitorul Oficial", îl repune în drep­turi depline pe Prinţul Nicolae. Dar era prea târziu...
Deşi Mareşalul Ion An­to­nescu a fost reţinut faţă de ipoteza revenirii prinţului în ţară, este foar­te proba­bil că ar fi cedat in­sistenţelor Regelui Mihai şi ale frun­taşilor politici, dar Nicolae s-a dovedit, pentru ul­ti­­ma oară, discret, resem­nat şi prudent, în egală mă­su­ră. Timpurile se precipitau dramatic, dovadă actul de la 23 august 1944. Ciclonul ocupaţiei ruseşti înce­pea să se dezlănţuie, ştergând din drum instituţii publi­ce, legi, partide, monarhie, da­tini, aşezăminte cultu­ra­le şi aşezări sociale. Statul Ro­mân modern, creat de Alexandru Ioan Cuza, Carol I şi Ferdinand I Întregito­rul, devenea un satelit al Uniunii So­vie­­­­tice. În 1947, Regele Mihai este for­ţat să abdice şi pleacă, la rândul său, cu toată familia şi suita în exil. Amur­gul acelei nobi­limi, care începuse după Primu­l Răz­boi Mon­dial, se în­cheia abia acum, după aproape 30 de ani. Prinţul Nico­lae ur­mărea întristat nau­fragiul acestei lumi, fără să bănu­iască că va mai trăi încă trei decenii după catastrofă...

"Ambasador al încrederii"

Până la căderea Cortinei de Fier, ne­nu­măraţi politicieni, intelectuali sau literaţi au luat calea exilului, diaspora românească ajungând la proporţii ne­mai­întâlnite înainte de insta­larea co­munismului la putere. Toţi aceşti oa­meni erau divizaţi de partizanate ideo­logice, de suspiciuni sau resen­ti­mente. Fugi­seră din Ro­mâ­nia le­gio­nari, li­be­­rali, ţărănişti, monar­hişti, bur­ghezi în­stăriţi, aristocraţi, lati­fun­diari, şi emigraţia nu reu­şea să-şi găsească un ade­vă­rat li­der. Parado­xal, nu Regele Mihai a fost cel care a reu­şit să coa­guleze aceste energii ro­mâneşti, ci Prinţul Ni­colae, care trep­tat s-a trans­format în­tr-un ade­vă­rat "ambasa­dor al în­cre­­derii" - cum l-au nu­mit atât publica­ţiile româ­neşti, cât şi ma­rile coti­diene din Euro­pa occi­dentală. Fără să facă niciun fel de discriminare politică în numele trecutu­lui, prinţul a primit în repetate rân­duri grupuri de refugiaţi români în Castelul de la Sig­maringen. În 1951, după stabilirea sa temporară în Spania, cu acor­dul generalului Franco, Prinţul de Ho­hen­zollern iniţia­ză primul proiect de rezistenţă mili­tară antisovietică, prin gruparea şi in­strui­rea mai mul­tor ofiţeri români, în formaţiunea para­militară numită "Alto Estado Ma­yor". Gestul său spec­taculos a stârnit mai multe con­tro­verse la nivel diplomatic, motiv pen­tru care Regele Mihai a avut o atitudine extrem de re­zervată. De altfel, pe toată dura­ta Războiului rece, până la moartea prin­ţului, relaţiile dintre unchi şi ne­pot au rămas dis­tante, monarhul în­cer­când să adopte, în numele Casei Rega­le, o atitu­dine mai echilibrată şi mai prudentă, ceea ce a avut drept urmare creşterea neîncetată a popularităţii Prin­ţului Nicolae în rândul emigraţiei româneşti. Con­vins de rolul important al culturii în păstrarea identi­tăţii naţio­nale din diaspora, Nicolae a devenit, pe chel­tuia­lă proprie, un veritabil ctitor al timpurilor mo­derne. A fost fondatorul Centru­lui Român de Cercetări de la Paris, ai cărui preşedinţi, de-a lungul anilor, au fost Mir­cea Eliade, Emil Cioran, Henri Coandă, Horia Sta­matu şi Octavian Vuia. La începutul anilor '50, la Ma­drid, Prinţul Nicolae fonda publicaţiile "Libertatea Ro­mânească" şi "Fapta", îm­preună cu Editura "Fac­tum", colaborând activ cu Vin­tilă Horia, Alexandru Busuioceanu şi Grigore Gafen­cu. În bună parte, tot cu ajutorul financiar al prinţului, s-a ajuns la o largă uni­tate românească în emigraţia din Germania. În 1954 a luat fiinţă, în Ba­varia, U.A.R.G. (Uniunea Asocia­ţiilor şi Instituţiilor Româ­neşti din Germania şi Berlinul de Vest), la care s-au afiliat şi cele două Biserici româ­neşti din exil, cea orto­doxă şi cea unită. Începând din acelaşi an, Prinţul Nicolae a finanţat pentru o lungă perioadă Biblioteca Română din Freiburg. În 1955, prinţul a întreprins un vast turneu european prin cinci ţări, vizitând toate la­gă­rele unde se aflau refugiaţi români şi făcând sub­stan­ţiale acte de caritate. În ace­laşi an, la invitaţia Di­recţiei Generale a Radio­difu­ziu­nii Italiene, prinţul a adresat un mesaj poporului ro­mân, difuzat la emisiu­nea în limba română şi preluat de "Radio Londra", "Europa Liberă" şi "Vocea Ame­ricii". Vorbele sale au fost ascultate cu sufletul la gură de milioane de români din ţară: "Români şi ro­mânce, mai mult decât ca Principe al României, vă vor­besc ca un român dintre cei mulţi. Dar nu vreau să vă aduc cuvinte de îm­băr­bătare deşartă, ci o jude­cată simplă şi temeini­că, bizuită pe adevăr. Lumea nu va rămâne aşa cum este azi, numai să ne dea Dum­nezeu zile să mai apu­căm acele timpuri! (...)". Aceste cuvinte pro­fetice au o rezonanţă cutremurătoare şi astăzi, după 61 de ani de când s-au auzit în ţara deve­nită o uriaşă închisoare, dar mulţi dintre românii care le-au ascultat atunci nu au mai apucat clipa eliberării...
Până la sfârşitul zilelor, prinţul a continuat să sus­ţină, pe toate căile posibile, cauza românească, parti­cipând la congrese şi conferinţe, făcând declaraţii pu­blice, punând bazele unor fundaţii şi aşezăminte, fi­nan­ţând proiecte şi ajutând oamenii care reuşeau să scape din ţară. În 1966, Ioana Doletti moare şi, după un an, prinţul se recăsătoreşte cu Thereza Figueira de Mello, alături de care va împărţi ultimul deceniu de viaţă, în Elveţia.

Epilog

Prinţul Nicolae de Hohenzollern a murit în luna iulie 1977, la 50 de ani după Regele Ferdinand şi la 39 de ani după Regina Maria. Într-o ultimă dorinţă, prin­ţul a cerut ca osemintele să-i fie duse în ţară, atunci când timpurile o vor îngădui. Până atunci, rămăşiţele pământeşti ale Prinţului Nicolae aşteaptă la Lausanne, în cimitirul din deal, într-un mormânt alături de Ioana Doletti. Prin generozitatea postumă a celei de-a doua soţii, Nicolae s-a întors lângă prima sa dragoste. Pe crucea de marmură se află fotografia de tinereţe, îm­brăcat în uniforma ofiţerului de marină, cu şapca albă trasă pe frunte. Din acea fotografie prinţul pare să pri­vească spre ţara faţă de care şi-a făcut datoria de bun român, până în ultima zi a vieţii sale...