Ţinutul Pădurenilor. Un nume cu rezonanţe de basm. Şi un teritoriu misterios, pe măsura acestui nume. Graniţa de vest a judeţului Hunedoara, compusă din dealuri înalte, acoperite de codri deşi. Pe culmile acelea aşezate în cer, trăiesc o mână de oameni stranii, frumoşi şi "sălbatici", înveşmântaţi în straie împărăteşti, potrivite cu vechimea şi cerbicia lor. Şi-au botezat satele cu nume misterioase: Bunila, Cerbăl, Ghelari, Lelese, Cerişor, Ruda, Vălari, Cernişoara Florese, au cântece, legende şi obiceiuri moştenite direct de la daci (cum singuri mărturisesc) şi dacă mergi între ei, te primesc cu zâmbet pe obraz, te ospătează, îţi vorbesc despre toate, dar... ceva din făptura lor rămâne, cumva, ascuns. Ceva îţi scapă şi nu ştii ce. Poate un înţeles de viaţă pe care îl dau moştenire din neam în neam. Poate un crez, încredinţat doar preoţilor la spovedanie, atunci când aceştia ajung, tot mai rar, în Munţii Poiana Ruscăi.
Când clopotele mor
Biserica veche din Alun. Monument istoric înghiţit de buruieni
Ţinutul Pădurenilor - o "ţară" cândva bogată şi forfotind de lume - apune cu fiecare gard putrezit, cu fiecare lacăt pus pe o uşă, cu fiecare casă prăbuşită, cu fiecare biserică părăsită, cu fiecare bătrân ce dispare. Dar cei care încă rezistă nu obosesc să spere că o minune va salva, în cele din urmă, ţinutul istoric al pădurenilor Hunedoarei, împreună cu tradiţia lui unică în România. Bunăoară, satul Alun. Satul "de marmură", în care mai vieţuieşte o singură familie, din peste două sute, câte erau cândva... Am mai scris despre el. Ultima oară, acum câţiva ani, când două măicuţe au înjghebat un schit lângă frumoasa biserică a aşezării, sperând că aşa va renaşte satul, că la chemarea clopotelor vor veni credincioşi de departe, ducând, mai apoi, zvon în lume, despre aşezarea aceasta neobişnuită, cu drumuri pavate cu marmură, cu case înalte, înconjurate de ogrăzi uriaşe, pline de căpiţe de fân. Au sperat maicile că tot mai mulţi fii ai satului vor înţelege că au de ce să se întoarcă, pentru că, iată, Dumnezeu este din nou slăvit în Alun, bat clopotele pe plaiuri şi, de bună seamă, se va milostivi şi de ei... Dar n-a fost să fie. După o vreme, pustiul locului le-a alungat pe măicuţe, şi ele au plecat. A rămas satul gol, cu amintirile lui, pe care nimeni nu le desferecă. Şi biserica a fost zăvorâtă din nou, poate pentru totdeauna. Înaltă, zveltă, dominând toate dealurile din jur, ea îşi trăieşte gloria apusă în amintirea vreunui bătrân mutat la copii, la oraş, şi în sufletul unui preot: părintele Miron Stencoane, unul dintre preoţii mult preţuiţi şi iubiţi de hunedoreni. Părintele s-a născut în Alun, într-o casă ce reuşeşte să mai stea în picioare, nu departe de sfânta biserică. Lăcrimează de câte ori revine în sat. Este peste puterile lui să vadă cum moare, încet, încet, locul în care a crescut, şi biserica, în care a slujit ca preot. A început să slujească la începutul sfârşitului: în anii 1960, când colectivizarea, impusă cu forţa până în vârf de munte, a declanşat exodul. Dar tânărul preot şi-a onorat menirea: în ciuda urgiei ce-avea să vină, a refăcut pictura bisericii, şi astăzi e trist că nimeni nu-l pomeneşte pentru lucrarea lui. Osândit pe vecie de o operaţie greşită, la gât, părintele Miron a rămas fără voce. Vorbeşte greu, cu un aparat special, care îi seacă puterile. Dar firea şi sufletul îi sunt mai tari decât boala: chipul îi este senin, luminat de un zâmbet necontenit, şi bunăvoinţa îi e nesfârşită. Aşa că am cutezat să-l rugăm să-şi cheme amintirile legate de preoţia petrecută între pădureni.
"Preotul din Alun a pus ochii pe mine şi i-a convins pe părinţi să mă dea la şcoală la Hunedoara"
Tatăl, mort de silicoză după ce a fost obligat să plece din sat la oraş
Părinţii, în costume pădureneşti
- Tatăl meu a fost dintru început cioban. A avut şi pământ, nu foarte mult, dar suficient pentru îndestularea familiei. Cât am fost copii, nu ne-a lipsit nimic, măcar că trăiam şase oameni într-o casă, eu, frate-meu, părinţii şi bunicii. Singura problemă era cu şcoala. În Alun aveam doar opt clase cu internat, pentru cei care veneau de prin sate mai îndepărtate şi izolate. Cine voia să-şi desăvârşească învăţătura trebuia să coboare jos, în oraş. Plecam la trei noaptea de acasă, făceam 12 kilometri pe jos, până în Ghelari, de unde luam trenul spre Hunedoara. Pe urmă însă a venit CAP-ul şi ne-a luat pământul, oile şi uneltele. A fost greu. Tata s-a angajat la mină şi, pe la mijlocul anilor 1960, de acolo i s-a şi tras moartea, că s-a îmbolnăvit de silicoză. Era un om calm, modest, cumpătat... Am primit o educaţie frumoasă, atât de la el, cât mai ales de la mama, care era foarte credincioasă. Niciunul dintre părinţi nu m-a bătut vreodată. Tata doar m-a ameninţat, când eram mic, cu o jordiţă, şi am început să plâng. I s-a făcut milă şi n-a mai ştiut apoi cum să mă împace. Era pâinea lui Dumnezeu! În şcoală am fost elev silitor, drept care, preotul din sat a pus ochii pe mine şi i-a convins pe ai mei să mă dea la şcoală, la Hunedoara. Ţin minte că era concurenţă mare la examen şi eu am mers îmbrăcat în costum pădurenesc, că nu aveam alt fel de haine. Am reuşit la examen şi am primit un costum de oraş, "nemţesc", cum i se spunea. Dar într-o zi, m-am jucat şi am căzut într-o groapă cu var şi mi-am stricat hainele. Am mers acasă, să le cer bani părinţilor să-mi cumpăr alt rând. Dar mama mi-a zis să rămân, că oi trăi cum au trăit şi ei. Şi am rămas doi ani acasă. Pe urmă a venit părintele din sat pe la noi şi a insistat să merg la Seminar, la Craiova. Mama mi-a spus: "Cum vrei. Te-am oprit o dată, nu te mai opresc de-acum". Erau vremurile în schimbare, nu se ştia ce va fi, dacă vom mai putea trăi ca altădată. Am plecat cu părintele, am dat examen şi am reuşit la Seminarul Teologic. Primii doi ani i-am făcut la Mânăstirea Cozia, unde am absolvit şi şcoala de cântăreţi. După Seminar, m-am căsătorit şi m-am hirotonit. Am vrut să fiu preot în satul meu, dar până la urmă am ales Lelese, căci mama soţiei mele trăia acolo, singură şi bolnavă. Între 1963 şi 1966, am slujit şi la Alun, aşa că mi-am îndeplinit dorinţa dintâi. A fost o mare bucurie pentru mine să mă întorc preot în satul naşterii mele.
"Mama şi bunicii mi-au predat abecedarul credinţei"
La anii fecioriei, cu fratele său
- Ca să vă spun sincer, eu am învăţat mai multă teologie din familie decât în şcoală. Mama şi bunicii mi-au predat abecedarul credinţei. Nu începeam şi nu încheiam nicio zi fără închinăciune. Nu porneam la lucru şi nu ne aşezam la masă fără rugăciune. Nu lipseam nicicând de la slujbele Bisericii. Acest ritual, care în primii ani de viaţă era doar un exerciţiu, a devenit un mod de viaţă şi apoi o dragoste mare. M-am îndrăgostit de Hristos, de Maica Domnului, de Sfinţi, cu o iubire nepământeană, de care nici nu ştiu dacă sunt vrednic. Ei, şi vă daţi seama ce a însemnat pentru mine, în aceste condiţii, să merg la Seminar şi să trăiesc timp de doi ani la Mânăstirea Cozia, după tipic călugăresc. Era o intensitate a trăirii duhovniceşti acolo care nu se poate povesti. Şi astăzi mi-e dor de atmosfera aceea, chiar dacă Dumnezeu mi-a dat şi pe urmă multe bucurii duhovniceşti.
- Părinte, aţi trecut printr-o mare încercare: o boală gravă, de pe urma căreia aţi rămas infirm. În pofida acestei infirmităţi, s-ar zice că una de netrecut pentru un preot, aţi continuat să slujiţi. V-aţi rugat într-un fel anume pentru a primi ajutor de la Dumnezeu?
- Am continuat să mă rog cum ştiam şi cum o făceam şi până atunci, cu toată nădejdea în Dumnezeu. Nicio lacrimă, numai bucurie şi tărie. Cât am fost în spital, le dădeam din optimismul meu şi altor pacienţi. Mi-am ţinut credinţa sus şi m-am lăsat cu totul în grija lui Dumnezeu. Nu m-am temut de moarte şi nu mă tem. Căci de aici plec în viaţa cea veşnică. Mă întreb şi acum de ce mai trăiesc pe pământ. Copiii sunt cu ale lor şi nu mai au timp de mine, soţia s-a mutat la cele veşnice demult. Cred, deci, că mi-am încheiat misiunea pe pământ. Dar planurile lui Dumnezeu nu le ştie nimeni. Iată că trăiesc, mă simt bine, şi nici nu cred că am fost bolnav, de fapt, ci a fost numai o grozavă eroare medicală ce m-a mutilat. Peste toate, am continuat să slujesc la altar şi sunt chemat mereu cu dragoste de către credincioşi şi fraţii preoţi să vin să săvârşesc Sfânta Liturghie, la bisericile din Hunedoara.
"Preotul trebuie să treacă prin inima lui tot ce vede şi apoi să dea lumii înapoi"
Sătenii din Alun, în haine pădureneşti
Biserica din Alun, astăzi abandonată
- Credinţa pădurenilor nu este peste tot şi pentru toţi la fel. De pildă, la Lelese, pe când slujeam eu acolo, oamenii, plecaţi toată ziua la muncile lor, erau mai reci, mai bănuitori. La Alun erau mai calzi şi veneau în număr mare la biserică, duminică de duminică. Totuşi, am reuşit să-i aduc la Sfânta Liturghie şi pe cei din Lelese. Poate şi pentru că nu mă lăsam biruit de indiferenţă şi nu răspundeam răutăţilor, îmi vedeam sârguincios de-ale mele. Mai ales femeile umpleau biserica, bărbaţii mai puţin. Lucrau mulţi la mină şi câştigau foarte bine. Ei n-au fost oameni săraci nici înainte de mină, averea i-a făcut mândri, iar mândria i-a înstrăinat de biserică. Lucrau şi de sărbători. Veneau la biserică de marile praznice, de Crăciun, de Paşti, de Sf. Maria, la nunţi, botezuri, înmormântări... Nu am reuşit să-i sensibilizez prea mult, nici măcar să fac vreo ispravă mare la biserică împreună cu ei. Erau şi timpurile de avânt al ateismului, prindea forţă mitul clasei muncitoare, care nu are nevoie de niciun ajutor... Eu i-am înţeles, i-am iertat şi i-am ajutat cum am putut.
- Totuşi, în călătoriile noastre, noi am întâlnit şi pădureni credincioşi. La Lunca Cernei, de exemplu, mulţi creştini ni s-au plâns că nu au preot permanent în sat.
- Aşa e. Păi şi la Alun era altă rânduială, erau oameni mai cu inimă pentru Dumnezeu. Făceau coadă la spovedanie în posturi. La Liturghie nu aveai loc, în biserica aia mare, să arunci un ac. Toţi, îmbrăcaţi în portul locului, îngenuncheaţi şi cu ochii ţintă pe icoane. Smirnă erau în biserică. Şi ascultau predica şi cereau cuvânt de folos... Preotul era pentru ei un adevărat păstor de suflete.
Părintele Miron, în vremuri de maximă vigoare
- Vă fac bine amintirile astea, părinte?
- Atât de bine, încât aş vrea să mor cu ele în gând. Să merg la Dumnezeu cu tot satul, cu oamenii din Alun, în vremea când era viu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
