Fiu al Regelui Ferdinand I Întregitorul și al Reginei Maria, prințul Nicolae de Hohenzollern a fost fratele mai mic al Regelui Carol al II-lea și unchi, după tată, al Majestății Sale Regale Mihai I al României. Botezat de însuși Nicolae, ultimul Țar al Rusiei imperiale, ucis bestial de comuniștii lui Lenin, împreună cu copiii și soția sa, era deopotrivă nepot al Împăratului german Wilhelm și al Regelui George al Marii Britanii. După sânge sau prin alianță, prințul Nicolae era înrudit cu toate marile case regale ale Europei și a fost considerat întotdeauna un pretendent legitim la tronul României, în cazul în care circumstanțele istorice sau biografice ale dinastiei de Hohenzollern ar fi îngăduit un asemenea lucru. Cu toate acestea, el și-a petrecut întreaga existență princiară în umbra Coroanei Regale a României, afirmându-se în nenumărate rânduri drept un devotat suporter al cauzei naționale românești, pe toate meridianele lumii. Și-a sfârșit zilele la 75 de ani, departe de țară, după patru decenii de exil forțat, dovedind că destinul său se confundă cu istoria secolului în care a trăit. În vara aceasta se împlinesc 39 de ani de la moartea sa. Iată, în puține cuvinte, povestea unei vieți care l-a transformat din prinț în personaj istoric, intrat definitiv în galeria ilustrelor personalități ale epocii sale.
Sub zodia Leului
"În vinele principelui Nicolae s-au încrucișat toate varietățile de sânge albastru ale marilor dinastii europene ce au dominat ultima mie de ani pe bătrânul nostru continent. La sângele de Hohenzollern se adăugase acel de Bourbon, acel de Romanov, de Saxa-Coburg-Gotha, de Hanovra, de Braganza și al atâtor alte case suverane...", scria, la un an după moartea acestuia, ultimul său secretar particular, Fotin Enescu, fiul unui fruntaș liberal din perioada interbelică.
Micul prinț Nicky, cum îl alinta familia regală, s-a născut la Sinaia, în 5 august 1903, sub semnul zodiei Leului. A venit pe lume în dulcea perioadă numită "la belle époque", când crinolinele mai erau încă la modă și abia se inventau automobilele și "aeroplanul". La vremea aceea, România Mică era un regat independent și prosper, condus cu mână de fier de bătrânul și înțeleptul Carol I.
În anul nașterii prințului s-au petrecut două evenimente a căror importanță istorică nu o bănuia nimeni. La Viena, în Palatul Schönbrun, se întâlneau, pentru ultima oară în istorie, cei trei mari împărați din vechea Europă a Sfintei Alianțe: Wilhelm al Germaniei, Nicolae al Marii Rusii și Franz-Josef al Austro-Ungariei, căci "Sfânta Alianță a Tronurilor" se simțea deja amenințată de apropierea tumultuoasă a timpurilor noi. La celălalt capăt al continentului, la Sankt Petersburg, în toamna aceluiași an, lua ființă Partidul Bolșevic, ce îl avea în fruntea sa pe necunoscutul pe atunci Vladimir Ilici Lenin... După numai 15 ani, sfârșitul Primului Război Mondial îl aducea pe Lenin la putere în cea mai întinsă țară din lume și "spulbera, ca într-o cascadă, frunzele îngălbenite din parcurile palatelor nobiliare, împreună cu jumătate din regii Europei", așa cum avea să-și amintească puțin mai târziu Take Ionescu, unul dintre prim-miniștrii Regatului Român, pe ai cărui genunchi se jucase deseori micul prinț Nicolae. Dovadă că destinul lui s-a confundat cu însăși istoria secolului este că în 1953, după exact o jumătate de veac de la ceremonia botezului său, săvârșit de Țarul Nicolae, prințul de Hohenzollern, aflat de această dată în exil, dincolo de Cortina de Fier, avea să întoarcă darul primit prin botezarea Marii Ducese Maria, fiica vărului său primar, Marele Duce Vladimir - unici supraviețuitori ai masacrului comis de bolșevici asupra familiei imperiale ruse. Evenimentul se petrecea la Paris, într-o atmosferă în care bucuria creștină era îngemănată cu nostalgii regale și multă tristețe, în prezența unor numeroase capete foste încoronate, care-și pierduseră tronurile de câțiva ani ori de câteva decenii. La distanță de numai 50 de ani, uraganul istoriei măturase totul în cale, și sub semnul acestui destin dramatic s-a aflat și viața prințului Nicolae, pe care Regina Maria, pe atunci doar "Principesa moștenitoare", îl aducea pe lume, în Castelul Peleș, la începutul veacului! Timpurile erau încă blânde în fastuoasa "belle époque", iar nobilimea românească nu vedea norii negri ce se adunau la orizont. Nici prințul Nicolae, care nu avusese parte de ursitoare, nu știa ce soartă îl aștepta...
Sub candelabrele de la Peleș
Regina Maria își descrie fiul ca pe un copil "independent, capricios, ciudat, chiar imprevizibil", dar "seducător, direct, cu o fire deschisă, de-a dreptul mucalit". Dintre cele șase odrasle regale, Nicolae era cel de-al patrulea născut, iar dintre toți frații, micul prinț o iubea cel mai mult pe sora sa mezină, principesa Ileana, căsătorită de foarte tânără cu prințul Anton de Austria și devenită, după văduvie, maica Alexandra, în urma intrării în monahism. Cei doi țineau morțiș să-și petreacă în fiecare vară câteva săptămâni la Castelul Bran, unde era mai multă liniște decât la Peleș sau la Cotroceni. Principesa îl poreclise pe Nicky, spre surprinderea lui, Till Eulenspiegel și, când acesta o întrebă pe sora mai mică cine e Till, Ileana i-a răspuns: "Incultule! E un fel de Păcală, dar mai deștept...". De atunci, Nicky s-a pus pe citit și a ajuns un redutabil autodidact. Până și suveranul bunic, severul Rege Carol I, își arăta deseori preferința față de micul Nicolae. Regina Maria își amintește: "Unchiul însuși (Carol I- n.n.) nu rezista acestei mici ființe impulsive, ale cărei ștrengării și veselii spontane îl amuzau și îl destindeau. El nu mai putea să se separe de Nicky și un surâs deosebit era rezervat mereu acestui drăcușor, care cucerise inima austeră a regelui". Micul Nicolae era un adevărat campion al poreclelor de alint în familia regală. El îi spunea pe ascuns Regelui Carol "catargul", din cauza staturii și comportamentului său milităros. Tot prințul Nicolae și-a alintat mama, încă de mic, cu un apelativ ce a intrat în istorie: "Missy". Surorii mai mari, Maria, i-a spus "Mignon", iar fratelui său întâi născut, viitorul Rege Carol al II-lea, îi șuiera printre dinți "Mopsule", semn al unei precoce antipatii, ce va marca relațiile lor întreaga viață. Ultimul secretar particular al prințului are o amintire revelatoare: "Ferdinand I a fost un mare rege, prin călcarea de sine, judecata dreaptă, cultura vastă și dezinteresarea materială. Maria s-a înălțat ca o adevărată regină, prin iubirea devotată pentru români, talent și strălucire. Dar nici unul nu a fost mare educator pentru copiii săi. (...) Despre Carol, moștenitorul tronului, nici să nu mai pomenim!".
Întreaga copilărie princiară și adolescența s-au petrecut sub luminile uriașelor candelabre de la Peleș, Cotroceni sau Bran, printre altețe regale sau miniștri îmbrăcați în frac și parfumați cu lavandă franțuzească. Prințul Nicolae își servea mesele în farfurii din porțelan de Meissen, cu tacâmuri de argint, se culca în așternuturi lucioase de satin, citea sau asculta muzică clasică la patefon, în saloane mobilate în stil Regence sau Biedermeyer, care aveau atârnate pe pereți oglinzi venețiene, alături de portretele în mărime naturală, pictate în ulei pe pânză și înrămate cu lemn de nuc, ale unor strămoși celebri, precum Țarul Alexandru al II-lea sau Regina legendară Victoria a Angliei, străbunica sa.
Un pilot pasionat
Încă înaintea Primului Război Mondial, Nicky a fost trimis la vestitul Colegiu Britanic "Eton", în pofida pasiunii sale declarate pentru medicină, la care s-a opus bătrânul rege Carol I. Pe atunci, un fiu sau un nepot regal nu putea fi decât militar! În timpul colegiului, prințul și-a uitat slăbiciunea pentru medicină și, aidoma viitorului său nepot, Mihai I, a devenit un pasionat al aviației și al sportului în general. De-a lungul anilor, lăsând să vorbească latura germană a sângelui său, și-a dovedit și abilitățile tehnice, asamblând singur câteva automobile artizanale, cu care a participat la mai multe raliuri și concursuri internaționale. Pe lângă plăcerea aviației, pe care a exersat-o din plin, a fost și un mare schior, ajungând chiar să publice o carte despre acest sport elegant și curajos. Dar cel dintâi prag al maturității a fost trecut de prințul Nicolae în vara anului 1916, înaintea istoricului Consiliu de Coroană de la Cotroceni, când l-a văzut pe tatăl său cuprins de o mare tulburare, în fața hotărârii epocale pe care o avea de luat, intrând în război împotriva țării lui de origine, Germania. În însemnările sale târzii, rămase inedite vreme de câteva decenii, Nicolae își amintește cum Regele Ferdinand l-a chemat la el în cabinet și i-a spus aceste vorbe, pe care nu avea să le mai uite tot restul vieții: "Dinastiile sunt ținute să respecte, în schimbul privilegiilor, un contract nescris, dar solemn și strict, încheiat de la sine cu popoarele peste care domnesc. Neglijența sau, și mai rău, refuzul Principilor sau al Regilor de a sluji corect un popor înseamnă un abuz de încredere și o călcare de contract. Înseamnă deci o înșelăciune ce trebuie aspru sancționată de partea lezată în acest Legământ de Drept Natural. Noi trebuie să ne ignorăm ereditatea, să uitam aliații de sânge în acest ceas de cumpănă a istoriei, pentru a ne îndeplini până la capăt obligațiile cuprinse în Contractul de Serviciu încheiat pe cuvânt de onoare cu Poporul Român...". A doua zi, Regatul Român intra în război cu Puterile Centrale, pentru a împlini visul de veacuri al tuturor românilor, acela de a înfăptui România Mare! La Peleș sau la Cotroceni, prințul Nicolae nu mai auzea clinchetul cupelor cu șampanie sau sunete dulci de violine. Trecuse vremea prințeselor în crinoline... Se apropiau bubuiturile amenințătoare ale tunurilor, semn că începuse sfârșitul unei lumi.
Contra-amiral la 25 de ani
Cele două decenii care au urmat în viața prințului de Hohenzollern au fost agitate și spectaculoase. Mai întâi a crescut treptat autoritatea sa morală, în pofida tinereții, în fața întregii familii regale și a clasei politice românești din acea vreme. Escapadele repetate ale lui Carol l-au descalificat din ce în ce mai mult pe prințul moștenitor, Nicolae, fratele său mai mic, înlocuindu-l tot mai des în diverse ocazii publice, când eticheta sau convențiile o cereau. Încă înainte de a împlini 25 de ani, prințul ajunsese general de divizie și cel mai tânăr contra-amiral din istoria Flotei Regale Românești! În toată această perioadă, Carol al II-lea a renunțat la succesiunea la Coroană de trei ori consecutiv, fapt ce a produs mare tulburare în viața politică din România. De tot atâtea ori prințul Nicolae ar fi putut urca pe Tron, mai ales după moartea tatălui său, dar a preferat, cu modestie, să rămână un devotat slujitor al Coroanei și al Regatului Român. Punctul culminant al evenimentelor s-a petrecut în cursul anului 1927, după cea din urmă "lepădare de Coroană" a lui Carol al II-lea și plecarea sa în străinătate, însoțit de aventuriera Elena Lupescu. Imediat după moartea neașteptată a Regelui Ferdinand, survenită la doar câteva luni după abandonul lui Carol al II-lea, copilul Mihai I urcă pe tronul României pentru întâia oară, dar țara era condusă de fapt de Primul Regent, prințul Nicolae, împreună cu primul-ministru, Iuliu Maniu. Cei trei ani de Regență au cimentat o mare prietenie între prințul de Hohenzollern și respectatul fruntaș țărănist Iuliu Maniu. Începând de atunci și până la plecarea sa definitivă în exilul forțat, Nicolae s-a dovedit un bun administrator al Domeniilor Coroanei și al câtorva dintre treburile publice ale țării, pe care le împărțea cu ardeleanul Maniu. A fost o perioadă liniștită, până la revenirea în țară a "fiului risipitor" Carol al II-lea, când Casa Regală s-a aflat din nou pe prima pagină a marilor gazete, la rubrica de scandal.
După trei ani de peregrinări prin Europa, Carol al II-lea se întorcea în țară, stârnind din nou vii polemici și o mare tulburare politică. În 1930, devenea Rege și urca pe Tronul României, iar Nicky se retrăgea la Snagov, unde își construise, după planuri proprii, o reședință cochetă. "Armistițiul" dintre cei doi frați, care se antipatizau profund încă din copilărie, avea să dureze șapte ani, răstimp în care vor avea loc nenumărate ciocniri, unele chiar violente, între cei doi. La un an după urcarea pe Tron a lui Carol al II-lea, Nicolae se îndrăgostește de Ioana Doletti, fiica unor latifundiari din Tohanii Buzăului. Prințul ia hotărârea eroică și pasională de-a încălca eticheta Casei Regale și se căsătorește, în ascuns, dar cu acte în regulă, expunându-se riscului de a-l înfuria pe fratele său și de a decădea din drepturile princiare. Deznodământul a mai fost amânat câțiva ani, datorită intervențiilor energice ale Reginei Maria, care se străduia din răsputeri să aplaneze conflictele dintre cei doi fii ai săi. Adevăratul motiv al dezmoștenirii prințului Nicolae și al expulzării sale din țară a fost, însă, cu totul altul!
Prințul își îndeplinea punctual obligațiile militare și anumite misiuni în străinătate, unde, parcă presimțind ce avea să urmeze, începuse să strângă bani din timp. În puținele răgazuri pe care le avea, ținea "casă deschisă" la Snagov, invitând politicieni, artiști, scriitori, în acea ambianță plăcută în care adunase o bogată colecție de obiecte de artă rare. Încet, încet, prințul și "prințesa" cuceriseră simpatia unanimă. Pe nesimțite, Prințul Nicolae începuse să devină o "alternativă periculos de credibilă" pentru camarila Regelui, motiv care l-a determinat pe Carol al II-lea să comită unul dintre cele mai urâte gesturi din întreaga sa viață. Trecând peste onoare, credință, solidaritate de familie și chiar implorările mamei sale, monarhul convoacă un Consiliu de Coroană, invocă încălcarea Statutului Regal, se prevalează de drepturile pe care i le oferă Tronul și obține atât dezmoștenirea lui Nicolae, cât și retragerea titlului princiar și expulzarea din țară a fratelui său, în martie 1937...
Marele Exil
Nicolae pleacă în străinătate împreună cu Ioana Doletti, fără să știe că nu va mai călca vreodată pe pământ românesc. La un an după începerea exilului, Regina Maria își sfârșește zilele, însingurată și întristată, în Castelul de la Balcic, dar Nicolae nu primește permisiunea regală de a participa la înmormântare! Abia după doi ani de la a doua sa urcare pe Tronul României, în 1942, cel de-al patrulea Rege din dinastia Hohenzollern, dinastie ce a diriguit destinele poporului român timp de 81 de ani, Mihai I, printr-un decret publicat în "Monitorul Oficial", îl repune în drepturi depline pe Prințul Nicolae. Dar era prea târziu...
Deși Mareșalul Ion Antonescu a fost reținut față de ipoteza revenirii prințului în țară, este foarte probabil că ar fi cedat insistențelor Regelui Mihai și ale fruntașilor politici, dar Nicolae s-a dovedit, pentru ultima oară, discret, resemnat și prudent, în egală măsură. Timpurile se precipitau dramatic, dovadă actul de la 23 august 1944. Ciclonul ocupației rusești începea să se dezlănțuie, ștergând din drum instituții publice, legi, partide, monarhie, datini, așezăminte culturale și așezări sociale. Statul Român modern, creat de Alexandru Ioan Cuza, Carol I și Ferdinand I Întregitorul, devenea un satelit al Uniunii Sovietice. În 1947, Regele Mihai este forțat să abdice și pleacă, la rândul său, cu toată familia și suita în exil. Amurgul acelei nobilimi, care începuse după Primul Război Mondial, se încheia abia acum, după aproape 30 de ani. Prințul Nicolae urmărea întristat naufragiul acestei lumi, fără să bănuiască că va mai trăi încă trei decenii după catastrofă...
"Ambasador al încrederii"
Până la căderea Cortinei de Fier, nenumărați politicieni, intelectuali sau literați au luat calea exilului, diaspora românească ajungând la proporții nemaiîntâlnite înainte de instalarea comunismului la putere. Toți acești oameni erau divizați de partizanate ideologice, de suspiciuni sau resentimente. Fugiseră din România legionari, liberali, țărăniști, monarhiști, burghezi înstăriți, aristocrați, latifundiari, și emigrația nu reușea să-și găsească un adevărat lider. Paradoxal, nu Regele Mihai a fost cel care a reușit să coaguleze aceste energii românești, ci Prințul Nicolae, care treptat s-a transformat într-un adevărat "ambasador al încrederii" - cum l-au numit atât publicațiile românești, cât și marile cotidiene din Europa occidentală. Fără să facă niciun fel de discriminare politică în numele trecutului, prințul a primit în repetate rânduri grupuri de refugiați români în Castelul de la Sigmaringen. În 1951, după stabilirea sa temporară în Spania, cu acordul generalului Franco, Prințul de Hohenzollern inițiază primul proiect de rezistență militară antisovietică, prin gruparea și instruirea mai multor ofițeri români, în formațiunea paramilitară numită "Alto Estado Mayor". Gestul său spectaculos a stârnit mai multe controverse la nivel diplomatic, motiv pentru care Regele Mihai a avut o atitudine extrem de rezervată. De altfel, pe toată durata Războiului rece, până la moartea prințului, relațiile dintre unchi și nepot au rămas distante, monarhul încercând să adopte, în numele Casei Regale, o atitudine mai echilibrată și mai prudentă, ceea ce a avut drept urmare creșterea neîncetată a popularității Prințului Nicolae în rândul emigrației românești. Convins de rolul important al culturii în păstrarea identității naționale din diaspora, Nicolae a devenit, pe cheltuială proprie, un veritabil ctitor al timpurilor moderne. A fost fondatorul Centrului Român de Cercetări de la Paris, ai cărui președinți, de-a lungul anilor, au fost Mircea Eliade, Emil Cioran, Henri Coandă, Horia Stamatu și Octavian Vuia. La începutul anilor '50, la Madrid, Prințul Nicolae fonda publicațiile "Libertatea Românească" și "Fapta", împreună cu Editura "Factum", colaborând activ cu Vintilă Horia, Alexandru Busuioceanu și Grigore Gafencu. În bună parte, tot cu ajutorul financiar al prințului, s-a ajuns la o largă unitate românească în emigrația din Germania. În 1954 a luat ființă, în Bavaria, U.A.R.G. (Uniunea Asociațiilor și Instituțiilor Românești din Germania și Berlinul de Vest), la care s-au afiliat și cele două Biserici românești din exil, cea ortodoxă și cea unită. Începând din același an, Prințul Nicolae a finanțat pentru o lungă perioadă Biblioteca Română din Freiburg. În 1955, prințul a întreprins un vast turneu european prin cinci țări, vizitând toate lagărele unde se aflau refugiați români și făcând substanțiale acte de caritate. În același an, la invitația Direcției Generale a Radiodifuziunii Italiene, prințul a adresat un mesaj poporului român, difuzat la emisiunea în limba română și preluat de "Radio Londra", "Europa Liberă" și "Vocea Americii". Vorbele sale au fost ascultate cu sufletul la gură de milioane de români din țară: "Români și românce, mai mult decât ca Principe al României, vă vorbesc ca un român dintre cei mulți. Dar nu vreau să vă aduc cuvinte de îmbărbătare deșartă, ci o judecată simplă și temeinică, bizuită pe adevăr. Lumea nu va rămâne așa cum este azi, numai să ne dea Dumnezeu zile să mai apucăm acele timpuri! (...)". Aceste cuvinte profetice au o rezonanță cutremurătoare și astăzi, după 61 de ani de când s-au auzit în țara devenită o uriașă închisoare, dar mulți dintre românii care le-au ascultat atunci nu au mai apucat clipa eliberării...
Până la sfârșitul zilelor, prințul a continuat să susțină, pe toate căile posibile, cauza românească, participând la congrese și conferințe, făcând declarații publice, punând bazele unor fundații și așezăminte, finanțând proiecte și ajutând oamenii care reușeau să scape din țară. În 1966, Ioana Doletti moare și, după un an, prințul se recăsătorește cu Thereza Figueira de Mello, alături de care va împărți ultimul deceniu de viață, în Elveția.
Epilog
Prințul Nicolae de Hohenzollern a murit în luna iulie 1977, la 50 de ani după Regele Ferdinand și la 39 de ani după Regina Maria. Într-o ultimă dorință, prințul a cerut ca osemintele să-i fie duse în țară, atunci când timpurile o vor îngădui. Până atunci, rămășițele pământești ale Prințului Nicolae așteaptă la Lausanne, în cimitirul din deal, într-un mormânt alături de Ioana Doletti. Prin generozitatea postumă a celei de-a doua soții, Nicolae s-a întors lângă prima sa dragoste. Pe crucea de marmură se află fotografia de tinerețe, îmbrăcat în uniforma ofițerului de marină, cu șapca albă trasă pe frunte. Din acea fotografie prințul pare să privească spre țara față de care și-a făcut datoria de bun român, până în ultima zi a vieții sale...