DANIELA FĂINIȘ - "Trăiesc într-un labirint de lumini"

Mistere din porțelan

Floarea vieții

Pe Daniela Făiniș, una dintre cele mai impor­tante artiste ale porțelanului, am reîntâlnit-o de cu­rând, într-o expozițe deschisă în București, la galeria "Art Yourself", de pe elegantul bulevard Da­cia. De-abia așteptam să văd ce mai plăsmuise în ultimii ani. Iar titlul expoziției este promițător: "Floarea vieții", o creație la care artista meditează și lucrează de mult. "Tapiserie de porțelan" a numit-o ea. O horbotă de flori și lumină care-ți fură privirea de cum intri în expoziție, îndemnându-te să pui în­trebări.
Poate și pentru că afară e Mai și s-a dezlănțuit primăvara, am vrut mai întâi să aflu de la Daniela Făiniș de ce e ea atât de îndrăgostită de flori și de plante, care i-au invadat cu febrilitate creația.

- Florile m-au urmărit pe mine mereu. O obsesie ca o inflorescență. O găsești peste tot și în natură. O găsești și pe porțile maramureșene, reprezentând soarele. La mânăstirea Prislop, poarta de intrare este o poartă maramureșeană, decorată cu acest simbol solar.

- De ce ți-ai numit lucrarea tapiserie de por­țelan?

- Pentru că așa cum țeși firul de lână, tot așa poți să iei și bucățica de porțelan și să împletești cu ea. Faci o floare cu fire de porțelan, floa­rea vieții, cu șase petale, care cresc în spirală. Și care pe măsură ce se naște, se țese odată și cu lu­mi­na. Această tapiserie e incan­des­cen­tă. Transmite lumină. Așa o per­cepi. Este cumva dintr-o altă di­men­siune. S-a potrivit mult cu Săr­bătorile Paștelui. Cred că are un mis­ter aparte.

Un bulgăre de lumină în iarbă

- De când lucrezi la Floarea vieții? Ce te-a che­mat către ea?

- Sunt tot felul de fragmente de trecut, ciudate cumva, pe care min­tea și lumina ochilor mei le-au adu­nat. Cred că nimic nu a fost în­tâmplător din ce am trăit. De pildă, la un moment dat am văzut niște apa­riții de bulgări stranii de lumină. Alte trăiri au avut o semnificație mai profundă, pentru că sunt legate de mâ­năstirea Prislop și de mor­mân­tul Părintelui Ar­se­nie Boca. Toa­te s-au strâns adânc în mine și m-au con­dus, pe căi insesizabile, să fac tapiseria in­can­descentă de porțelan, Floarea vieții.

- Ce spui pare din altă realitate. Despre ce fel de lumină vorbești?

- Uite, îmi amintesc cum acum doi ani, am fost la biserica Drăgănescu, pictată de părintele Ar­senie Boca. Și era acolo o bătrână cu multe păsări la poartă, iar eu am întrebat-o dacă nu are și de vân­zare. Mi-a spus că dacă vreau, îmi pune o cloș­că cu pui. "Da" - i-am spus. Și ea mi-a pus o cloș­că și mi-a zis că "a numit" ouăle pentru mine, a zis că sunt pentru Daniela când le-a pus sub cloșcă. Când s-au născut puii, i-am adus de la Drăgănescu, și m-am apucat să le fac poze la mine în curte. I-am pus în iarbă și, la un moment dat, pe când eram cu aparatul în mână, am văzut un bulgăre ca o păpădie, dar era aievea. Era un bulgăr de lumină în iarbă! Și i-am făcut o poză. Și fotografia a ieșit. Clară, clară! Ești uimit să vezi sfera aia de lumină, ziua în amiaza mare. Globul era chiar în mijlocul puișorilor. Cine știe, poate că atunci mi-a apărut pe fotografie umbra unui înger care plutea prin grădina mea... Poate că bucuria pe care o simțeam mi-a dat puterea să-l văd. Am stat minute întregi nemișcată, urmărind lumina aia care s-a topit încet. Ca o vrajă. Altădată m-am dus la Sarmi­ze­getusa, împreună cu soțul meu, Aristin, și câțiva prieteni. Eram tot cu aparatul de fotografiat în mână și pozam pietrele și simbolurile de acolo. Și, la un moment dat, am văzut iar niște lumini colorate. Nu știu dacă mă crezi, dar eu, când apar lucruri care nu țin de normalitate, nu mă blochez. Nici nu mă sperii, nici nu mă minunez, dar probabil că intru într-o stare specială, că de aia le și văd. Uimirea mă aduce în starea aia. Și atunci, în clipa magică de la Sarmizegetusa, mi s-a părut că simt și că înțeleg mai mult. Dincolo de realitate. Eram așa de fascinată de acele lumini, că mi s-a părut că încet, încet, trecusem și eu pe un alt tărâm. De-acolo de unde veneau și ele. Și am înțeles și de ce mi s-au întâmplat toate astea la Sarmizegetusa Regia. Pentru că e un loc special acolo, m-am gândit foarte mult și cu multă emoție că acolo trăiseră strămoșii noștri din urmă cu mii de ani. Eram chiar în mijlocul templului, între pietre. Și le-am mul­țumit atunci celor ce trăiseră acolo, le-am spus în gând că și eu mă trag din ei. Eram bucuroasă că ei au existat și că exist și eu, acum, în timpul meu. Am simțit foarte multă iubire pentru locul acela. Și toc­mai atunci au apărut acele lumini, de dimensiunea unei mingi de handbal, care au început să se plimbe prin fața mea!... Erau colorate, totul părea ireal, atât de ireal, că nici nu mai puteam să vorbesc. Le-am sur­­prins și în aparat. Declanșam tot timpul, înne­bunită de cum jucau în fața ochilor mei. Și credeam că și ceilalți le-au văzut. Încetișor, am ieșit din ima­ginile astea spectaculoase și m-am dus la prieteni cu sufletul la gură. "Voi ați văzut?". "Ce să ve­dem?" - m-au întrebat nedu­me­riți. Târziu, am în­țeles că în acel loc aparte, avusesem privilegiul să in­tru în relație cu spiritele lui vechi. Chiar cred că este adevărat! Dar dacă e să continui poveștile astea ciudate, care mi se întâmplă, din când în când, in­trăm într-o zonă prea delicată.

- Ce vrei să spui?

- Păi eu văd mereu semne stranii, și tot de lu­mină. Odată, eram acasă cu Aristin. El urcase la mansardă. Îi place lui să stea să privească cerul de-acolo, că are impresia că vede cum se curbează Pă­mântul. Mie nu. Eu sunt mai terestră. Așa că stă­team în curtea casei noastre de la Cernica și îmi lua­sem o carte s-o răs­fo­iesc. Cartea e a unui șaman care povestește fragmente din viața lui. Unde s-a deschis cartea, am început să citesc. Și acolo spunea că este bine, din când în când, să ne gândim la persoanele din jurul nostru și să ne cerem iertare, că precis le-am deranjat cu ceva. Când te duci să-ți ceri iertare, trebuie să te duci cu sufletul, cu trupul, cu mintea, cu inima, te duci cu totul. În momentul în care am citit cuvintele astea, mintea mea a și plecat la mama, la Aristin, la mama lui, la vecina de aici, care îmi veneau în minte. Și simțeam că sunt chiar lângă ele. Și, la un moment dat, mi-a apărut pe piept o înlănțuire de lumini, un fel de încrengătură, așa cum sunt lichenii. Erau puncte luminoase albe, multe. Mi-am zis că am stat strâmb și mi-a amorțit ceafa. Și am început să mă frec pe gât, zicându-mi că am stat eu concentrată. Pe urmă am început să mișc picioarele. L-am văzut pe Aristin pe balcon și am început să strig la el: "Ei, tu vezi ceva de acolo? Vezi ce am eu pe piept?". S-a uitat la mine ciudat și a zis că glumesc. Am stat apoi așa mult timp, după care am început să-mi mișc mâinile, ca să văd dacă dispare această minune care era pe pieptul meu. Părea un labirint de lumini. Vibrau, și acolo unde se intersectau, era punctul și mai luminos. Seara, eu am multe cărți puse lângă pat, și le răsfoiesc. Cărți de ezoterism. Am luat o carte, când dintr-odată mi se oprește privirea pe o hartă. Arăta exact ce vă­zu­sem eu! Labirintul de lumini! Era corpul uman de­se­nat și pe el apăreau luminile astea. Și am zis: Dum­nezeule! Ce-am văzut chiar există! Dar cea mai frumoasă trăire de felul acesta am avut-o re­cent. Lucrasem foarte mult și aveam din cauza asta și dureri atroce de coloană. Dar trebuia să facem fotografii la lucrările mele monumentale. Eram acasă, la Cernica, și Aristin s-a urcat pe scară ca să pună o pânză în spatele lor. Și, la un moment dat, m-am ridicat și eu și nu-mi venea să-mi cred ochi­lor: tot spațiul meu plin de porțelanuri se umpluse de lumini! Erau mii și mii de luminițe și eu mă simțeam minunat printre ele. Eram atât de încântată, că am început să mă rotesc și să dansez. L-am în­tre­bat pe soțul meu dacă vede și el ce văd și eu. Mi-a spus să mă potolesc, că îl sperii. El nu vă­zuse nimic. Ți-am spus poveștile astea, ca să înțelegi mai bine mesajul tapiseriei mele de porțelan. Floarea vieții a mea freamătă, o simți că vibrează, e vie, îți atrage imediat privirea, și lumina ochilor tăi intră în rezo­nanță cu lumina ei. Are încărcătura pe care am adu­nat-o în acești ani.

O voce din cer

- Te-aș ruga să nu tai firul poveștii până nu vor­bești și de întâmplarea de la Prislop. E fas­cinant să vezi din ce zone nebănuite răsare arta...

- Iată, sunt vreo patru ani de când am ajuns pri­ma oară la Prislop. S-a întâmplat pe căi ocolite. Ini­țial, îi promisesem unei măicuțe că voi merge la Iz­vorul Tămăduitor, la Sâmbăta. Noi veneam dinspre Brașov, cu mașina. Am intrat la Sâmbăta în mâ­năstire, am văzut biserica și am mers la izvor. În curte, un preot ne întreabă: "Da' unde vă duceți?". "Acasă, spre Craiova" - i-am răspuns. "Păi, sun­teți la doi pași de Prislop. Nu vă duceți și la mor­mântul sfânt?". "Cum să ne ducem, părinte, că vine seara?". Și el: "E păcat, e păcat. Trebuie să vă duceți la Prislop". Și ne-am dus. În fața noastră era Hațegul, se deschidea o lumină de soare deasupra lui, iar în stânga și în dreapta era furtună, un cer negru și amenințător. În față aveam soare și din spate eram înconjurați de nori negri. Așa am ajuns prima dată la Prislop. Iar slujba de seară a fost cea mai frumoasă din viața noastră. Am avut impresia că și eu sunt un înger și fac parte din cântările măi­cuțelor și din tihna lor. Era iarnă, afară era deja întuneric, dar deasupra mânăstirii Prislop era ca și când acolo ar fi răsărit soarele. Cerul era foarte luminos.
Și tot la Prislop am trăit o întâmplare mult mai aparte, tot împreună cu soțul meu. Ne dusesem să aprindem niște lumânări. Am cumpărat un snop, i-am dat câteva lui Aristin și ne-am despărțit. El s-a dus la una din căsuțele acelea unde se aprind lumânările, eu am mers la alta, cu lumânări pentru morți. Eram cu gândul la bunicii mei și numeam lumânarea gândindu-mă la fiecare dintre ei, când am auzit o voce, chemând înspre mine și Aristin. O voce foarte blândă: "Măi Aristine! Ce faci, măi?" În prima clipă, m-am gândit că o fi vreun cunoscut. N-am dat atenție. Dar Aristin a venit la mine și m-a luat de mână: "M-ai strigat?" "Nu". Și iar s-a întors: "Nu glumești?" Între noi doi mai era o doamnă care aprindea lumânări. S-a dus și la ea: "Pe mine m-a strigat cineva. Dvs. ați auzit?" "Nu știu ce se întâmplă, dar vocea s-a auzit la un metru în spatele meu. Eram convinsă că e cineva acolo", a spus și doamna. Toți trei auzisem glasul blând chemându-l, ca și cum îl știa de o viață. Din momentul acela, soțul meu e marcat. În spatele căsuțelor în care se puneau lumânările este un deal mic. De acolo nu putea să îl cheme nimeni, așa că a început să se uite pe dedesubt, credea că-i cineva ascuns sub căsuțele pentru lumânări. Nu era nimeni. Mai târziu, am ajuns din nou la biserica Drăgănescu și i-am spus preotului ce s-a întâmplat. "Nu sunteți singurii. Acolo se întâmplă mereu semne și minuni!", ne-a spus. Ne-am mai dus la Prislop, de vreo 4-5 ori. De fiecare dată s-au întâmplat lucruri spectaculoase și ciudate. Odată, voiam să mergem pe Valea Oltului, la o mânăstire. Imediat ce treci de Cozia, mai sus de ea, este un pod. Iar pe partea cealaltă a podului, e o bisericuță ce se vede din șosea. Știam că este un preot bun acolo și eu eram în perioada în care îmi doream un copil. Mergeam cu sufletul des­chis, căutând un preot cu care să stau de vorbă. Știam de acea biserică, o văzusem de atâtea ori. Dar când am ajuns în dreptul podului, n-am vă­zut-o. O fi mai încolo, mi-am zis. Tot nimic! Am mai mers 14 kilometri. Eram doi oameni și nu vedeam o biserică. Pur și simplu, dispăruse din peisaj, pentru noi. Și atunci el a zis că poate nu trebuia să mergem la biserica asta, ci la Prislop. De asta nu se oprise drumul nostru pe Valea Oltului. Trebuia să mergem la Prislop. Și ne-am dus. Eu n-am mai intrat în biserică, m-am dus mai sus de mormântul Părintelui și m-am așezat pe o rădăcină de copac. Am stat pe ea acolo și am plâns vreo oră, două. Încontinuu. Anume m-am dus până acolo, ca să plâng. Lucru­rile sunt une­ori întâmplătoare, alte­ori zici că par anume așe­zate.

Biserica neterminată

- Legătura aceasta cu părintele Arsenie o simți, cumva, și în munca ta de artist?

- Începusem să lu­crez la Floarea vieții și vi­zitele noas­tre la Prislop se în­mulțeau, erau niște che­mări către care eram pur și simplu direcționați. Oda­tă, după vecer­nie, am întrebat o măi­cuță de ce pictura bi­sericii nu e ter­mi­nată. "Pă­rin­tele nu și-a ales încă artistul care să o pic­teze!" - mi-a răs­puns. "A­tunci când îl va alege el, atunci va fi terminată bise­rica". Am fost uimită și marcată de aceste vorbe. Bise­ri­ca are doar niște i­coane adu­nate de Părintele Arsenie și altarul de lemn, care e pictat de el. În rest, este ne­pic­tată. Când am plecat de acolo, primul lu­cru pe care l-am făcut a fost să rămân cu ochii fixați pe poarta maramu­re­șeană. Și am văzut pe ea Floa­rea vieții. M-am gândit mult timp la ea. Eu încă cro­șe­tez cu fire de porțelan la lucrarea mea, pentru că în mintea mea răzbat uneori vorbele măicuței, că biserica își aș­teaptă un artist. Mă gândesc tot mai des, în frânturi de-o clipită, cum ar fi ca în mica biserică de piatră de la Prislop să fie explozia de lumină a porțelanului țesut de mine? Cum ar fi ca acești pereți să fie tapetați cu petale care sunt ca fulgul de nea? Fulgi translucizi și suavi, primind lumină, ca într-un vis.

Epilog

- Te-ai izolat la Cer­nica, cu Floarea vieții din grădina ta de porțelan. De ce ai fugit de oraș?

- Cioran scria că la Pa­ris, el își făcea pierdută cheia de la garsoniera lui, la portar. Să nu-l afle nimeni, să aibă liniște. A­tunci era cel mai fe­ricit. Simt și eu bucuria asta acasă la mine, când nu mai su­nă tele­foa­nele, când nu am obli­gații și mă pot bucura de bu­cățica mea de gră­­dină și de toate lucrurile mă­runte și simple din jur. Cloș­ca mea cu pui, care tocmai au ieșit din găoace, mi se pare un miracol. Natura este per­fec­tă. Pri­vești orice fir de iar­bă și orice plantă și înțelegi că toate sunt minuni. Îți trebuie doar răga­zul să le descoperi. Și atunci ești bogat. Cred că sunt privi­legiată, pen­tru că am un loc mi­rific, numai al meu. În spate e pă­durea, ală­turi mâ­năs­tirea și pes­te toa­te, verdele și tihna. Ce să-mi do­resc mai mult?