- Consultarea unor specialişti străini, din ţări unde sistemul medical funcţionează bine, nu ar fi o idee rea, având în vedere că ei ar fi neutri, în timp ce în România aproape toată lumea face parte dintr-un grup de interese sau altul. Poate ar trebui să le solicităm expertiza şi pentru reforma finanţării sănătăţii, ca să nu mai lăsăm banii asiguraţilor pe mâinile unei Case de Asigurări de Sănătate incapabile să dea socoteală de cheltuirea lor. Să nu uităm însă că baronii din sănătate se vor împotrivi soluţiilor venite din exterior, cum s-au împotrivit şi tentativei de reformă a lui Traian Băsescu din 2011, declanşând, prin acoliţii lor din politică, revolte care au dus la căderea guvernului Boc. Expertiză există şi la noi, dar nu poate fi utilizată, pentru că deranjează interesele economice ale reţelelor de interese şi complicităţi din sistemul sanitar. Orice reformă trebuie aşadar pornită de la destructurarea lor şi de la reformarea întregii administraţii. Experţii străini pot furniza soluţii, dar reforma este un act de voinţă politică internă, iar această voinţă nu există încă în politica românească. Priviţi cum s-au repezit toţi politicienii, de la Victor Ponta la Liviu Dragnea şi la Traian Băsescu, să critice un sistem pe care l-au lăsat să fie ocupat de reţele de tip mafiot. Să ne întrebăm, totodată, dacă o singură firmă, Hexi Pharma, putea dobândi atâta putere asupra sistemului de sănătate încât să vândă nestingherită dezinfectanţi diluaţi de aproape 10 ori faţă de standard, fără să se fi bazat pe o reţea de complicităţi. Cum poate fi destructurată reţeaua mafiotă din sănătate? Iată întrebarea la care trebuie să răspundă premierul Cioloş. Nu mă îndoiesc de bunele sale intenţii, dar mă tem că nu poate întreprinde schimbările necesare, pentru că nu are suficient timp şi sprijin politic în acest sens: este doar un premier tehnocrat, cu un mandat limitat, care nu a dovedit prea multă apetenţă pentru reforme de fond, dacă judecăm după felul în care guvernul a muşamalizat cazul copiilor contaminaţi cu E.coli. În plus, bolile care afectează sistemul de sănătate nu se limitează la el, ci sunt boli ale întregului sistem administrativ românesc, generate de corupţia endemică. De altfel, deocamdată, domnul Cioloş nu ne-a anunţat o reformă de sistem, ci doar actualizarea unui ordin din 1982, cu privire la infecţiile nosocomiale, care a fost relaxat după 1989, şi construirea unor spitale regionale cu fonduri europene. Lucruri bune, desigur, dar reactualizarea unui ordin de acum 34 de ani nu este tocmai o reformă, ci mai degrabă o cârpeală, iar dacă vor construi spitale cu fonduri europene şi le vom administra ca şi pe cele existente, achiziţionând produse substandard prin licitaţii trucate, nu vom fi rezolvat mare lucru. Având în vedere complexitatea situaţiei, nu exclud ca domnul Cioloş să încerce să corecteze ce se poate corecta din mers, pentru a remedia imaginea tot mai proastă a guvernului şi, mai ales, a preşedintelui, care s-a manifestat şi el în ultima criză legată de scandalul dezinfectanţilor diluaţi.
- Regalitatea României împlineşte 150 de ani. Dinastia întemeiată de Carol I în 1866 este văzută şi astăzi, de mulţi români, ca singura şansă de renaştere naţională. Simple nostalgii?
- Din păcate, avem de-a face cu nostalgii justificate, desigur, de istoria glorioasă a monarhiei româneşti. În mod fericit, aniversarea a 150 de ani de la depunerea jurământului de credinţă faţă de ţară de către Carol I ne-a oferit un prilej pentru a medita asupra rolului crucial al Casei Regale, în formarea şi afirmarea României moderne. Desigur, cu cât afli mai mult despre ceea ce au făcut Carol I şi Ferdinand pentru câştigarea Independenţei, pentru reîntregirea teritoriului şi pentru crearea şi consolidarea unor instituţii moderne, şi chiar ce a făcut Carol al II-lea pentru educaţie şi cultură, cu atât eşti mai tentat să-ţi doreşti şi acum conducători de acelaşi calibru, care să readucă România pe un loc de cinste în Europa. Niciunul din conducătorii României de după 1947, nici înainte, nici după 1989, nu s-a ridicat la nivelul lui Carol I sau al lui Ferdinand, şi nici nu a dat dovadă de nobleţea Regelui Mihai, cel care şi-a asumat cu atâta demnitate un destin tragic. Cine ar putea fi atât de orb încât să nu vadă diferenţa ca de la cer la pământ între regii României şi preşedinţii României?
Din păcate, momentul restaurării monarhiei a fost ratat în 1990, pentru că populaţia era bolnavă mental de comunism şi foarte uşor de manipulat de mass media, aflate sub controlul regimului Iliescu. Iar regimul Iliescu, care ştia că era succesorul unui regim comunist nelegitim, se temea de legitimitatea monarhiei. De aceea a ponegrit familia regală şi i-a interzis Regelui să vină în ţară atâţia ani. În 1990, Regele Mihai era cu 26 de ani mai tânăr şi şi-ar fi putut asuma conducerea ţării, iar Radu Duda nu intrase încă în familie. Acum, însă, este mult prea târziu, iar Principesa Margareta, cu toate calităţile ei, nu este percepută ca potenţial şef de stat. Despre prezenţa lui Radu Duda, care a politizat în mod nefericit Casa Regală, am mai scris şi nu revin acum. Poate că Principele Nicolae ar fi fost o şansă pentru revenirea monarhiei, dar a fost înlăturat fără explicaţii serioase. De altfel, Casa Regală însăşi se limitează la ceremonii, evenimente mondene şi culturale şi câteva opere de caritate. Nici nu-şi mai pune problema revenirii la conducerea ţării. Constelaţiile politice se pot schimba şi nu putem prevedea viitorul, dar după modul în care stau lucrurile acum, restaurarea monarhiei nu este nici probabilă, nici de dorit în actuala formulă a Casei Regale. Ne rămâne însă istoria Casei Regale, ca moştenire, model şi sursă de inspiraţie. Măcar de am şti ce să facem cu ea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
