Pictorul CONSTANTIN FLONDOR - "Pentru mine, floarea de măr înseamnă Învierea"

Pe maestrul Constantin Flondor, unul dintre cei mai importanţi pictori ai României de azi, l-am întâlnit la Timişoara, în tihna umbroasă a atelierului său adăpostit între parcurile uriaşe şi verzi ale metropolei de pe Bega. Dar fru­museţea bănăţeană a oraşului în care îşi împlineşte viaţa nu-i stinge dorul de stirpea cernă­u­ţeană a familiei sale, înnobilată de împăraţii Austriei la 1700, şi care mai târziu a slujit istoria României. Stră­moşul său, Iancu ca­valer de Flondor, a luptat pen­­tru Unirea Bucovinei cu pa­tria româ­neas­că, lă­sându-i moş­te­nire ur­ma­şului său nu doar nobleţea stir­pei, care i se citeşte pe chip şi în gesturi, ci şi am­biţia faptelor mari, pe care ma­estrul Flondor o ilus­trează în picturile sale de rang regal.

Cernăuţi: şapte ani pentru toată viaţa

- Povestiţi-ne, pentru început, maestre, despre oraşul copilăriei dvs., Cernăuţi. Ce urme a lă­sat în sufletul şi în inima dvs.?

- Pentru mine a fost şi o bucurie extraor­di­na­ră, dar şi un mare neno­roc să mă fi născut în Cer­năuţi, într-o perioadă prosperă şi luminoasă. Ca după aceea să pă­ti­mim, alungaţi de istorie, de două ori, de acasă. O dată în 1940, la prima nă­vală a ruşilor, ne-am retras scurtă vreme la Bucureşti. După care am re­venit repede la Cer­nă­uţi. Dar în 1944, am în­ţeles, cât eram eu de copil, că al doilea refugiu va fi de data asta de­fi­nitiv. Căci totul s-a făcut organizat, şi am ajuns, toţi, într-o comună din Oltenia, de lângă Craiova. Ştiţi vorba aceea atât de simplă: "cei şapte ani de acasă". Ea are acum, pentru mine, după atâta amar de vreme, un înţeles mult mai profund şi du­re­ros. Şapte ani am trăit la Cernăuţi, primii mei şapte ani. Şi copilăria de acolo m-a marcat pe tot restul vieţii. Îmi amintesc cu nostalgie strada, casa, curtea şi grădina în care mă jucam. Pe atunci, gră­dina casei noastre îmi părea uriaşă. Acum, când am revăzut-o, mi s-a părut că s-a mai micşorat. Ori poate am crescut eu, şi percep altfel spaţiul decât atunci când eram copil. Şi tot pe strada noastră din Cernăuţi, locuia şi marele poet Paul Celan. Avea casa chiar vis a vis de noi. Dar cred că plecase din Cernăuţi înainte de 1936, când mă născusem eu. Dar Cernăuţiul amintirilor mele este plin mai ales de albul zăpezilor de altădată şi de sărbătorile Crăciunului. Nu le pot uita. Iar senti­men­tul acesta de decembrie, de zăpadă, de iarnă, e foarte important pentru mine. Poate şi pentru că sunt născut în decembrie.

- Cum arăta Cernăuţiul înainte să fi devenit ucrainean?

- Cernăuţiul e mai mic decât Timişoara, dar seamănă cu ea prin arhitectura lui imperială. Are şi o grădină publică mare, cu arbori străvechi. Tot centrul oraşului are frumuseţea şi tihna de altădată. Am revăzut de curând oraşul, du­pă un amar de timp, peste 50 de ani, şi m-am bucurat că centrul lui istoric se păstrează neschim­bat. Asta a fost o tactică bună a ruşilor. Poate din cauză că nu erau siguri că Cernăuţiul va rămâne până la urmă al lor, că e ca o datorie de război şi că după nişte ani vor da înapoi României Bucovina - centrul a rămas cum a fost. Cu prilejul împlinirii a 600 de ani de existenţă a Cer­năuţiului au reconstituit tot centrul, dar parcă arată prea frumos. Sea­mă­nă cu o prăjitură. Impe­cabil zu­grăvit, cu ocru, cu roz, cu griuri. Dar s-a respec­tat întru totul ar­hitectura veche a oraşului.

Un oraş pentru eternitate: Timişoara

- De ce aţi ales după refugiu Timişoara? Ce v-a atras aici?

- Traseul a fost, la în­ceput, hotărât de pă­rinţi. Refugiul nostru a trecut prin Bucureşti, Craiova şi co­muna Podari, nu de­parte de cetatea Băniei. A con­tat în primul rând tata. El lucra la Cernăuţi, la o fa­brică de zahăr, şi a fost mutat la Podari, tot la o fa­brică de zahăr, pe care ruşii tocmai începuseră să o de­monteze şi s-o ducă piesă de piesă în URSS. Din fiu de moşier, tata a ajuns la ruşi, şofer. Ştia rusa foarte bine şi era prietenos şi co­municativ. Dar într-o zi, fratele tatei, care se refugiase direct în Timi­şoa­ra, a venit la noi şi i-a povestit cum e acolo. I-a spus că sunt obi­ceiuri foarte apropiate de cele din Cernăuţi, că se vorbeşte germana, că oraşul are arhitectura ase­­mănătoare cu a Cernăuţiului, şi că există chiar şi o fabrică de zahăr în apropiere. Aşa am ajuns în Ti­mişoara.

- Aţi ajuns, dar nici nu v-aţi mai dat dus.

- Să ştiţi că mi-ar fi plăcut să fiu bucu­reştean, de pildă. Iubesc Capitala, cu viaţa ei, cu pulsaţia ei, de la lumea de foarte jos, până la lu­mea fină. Am suferit un pic pentru că n-am putut să rămân în Bucureşti după ce am ter­minat facultatea. Dar aşa au fost arun­cate zarurile. Şi, până la urmă, am îndrăgit enorm Timişoara. Nu mă văd plecând uşor de aici. Deşi Ti­mişoara e un Cernăuţi fără dealuri. În schimb, mă far­mecă aceeaşi limbă multiculturală a oraşului, ca în copilăria mea de la Cernăuţi. Asta, poate şi pentru că şi eu sunt ceva amestec, de ucrainean şi austriac. Bu­ni­cul meu dinspre mamă era ucrainean. Îl chema Ivasiuc. Iar bunica era austriacă. Cum e vorba: "tata neamţ, mama rus, iar Ivan, moldovan". După ce am ajuns la Timi­şoara şi mergeam cu bunica la piaţă, ea se târguia cu pre­cu­peţele şvăboaice în germană. Asta m-a făcut repede să mă simt ca acasă. Dar do­rul meu de Cer­nă­uţi nu va pieri nicio­dată. Este însă un dor de alt Cernăuţi, care a fost odată. Şi nu ştiu dacă va mai fi, căci s-au schimbat şi obiceiurile, şi popu­laţia, în care ucrainenii domină.

- Dar chemarea dvs. pentru pictură ce origine are, cer­năuţeană sau bănă­ţeană? Când şi cum v-aţi descoperit ta­len­tul?

- Talentul, ca şi talanţii, ţi se dă. Ce faci cu ta­lanţii tăi, cât şi cum îi munceşti şi îi lucrezi, asta e altceva. Toţi cei din familia mea, şi tata, şi mama, şi fratele, aveau talent la desen şi la culoare, iar eu în­cepusem să fac tot felul de mici acuarele cu flori. Asta, până la 15 ani, când m-am ambiţionat să fac un desen după o reproducere mare, care era în casa noastră. Mi-am zis: pe asta să trebuie s-o desenez, la fel de mare! Era o scenă is­torică cu 40 de per­so­naje, intrarea lui Bogdan Hmel­niţki în Kiev, o com­poziţie istorică foarte complicată. Autorul ei era Ni­colai Ivasiuc, fratele bunicului meu, un om cu un des­tin ca de erou de roman. Era pictor cunoscut în Cer­năuţi, unde are azi şi o casă memorială, dar şi lu­crări la Muzeul de Artă din Kiev. Cât a stat în Cernăuţi, mama, care avea pe atunci 15 ani, mergea des la atelierul lui, şi chiar am un pastel făcut de el, cu mama frumoasă şi nubilă. Parcă-i un pastel de Watteau. Îmi povestea mama, că atunci când intra la el în atelier, îl găsea cu pălărie albă şi într-o bluză ele­gantă, de pictor, ca pe vremurile eleganţei ma­xime. Mamei îi plăcea mult în atelierul lui Ivasiuc, căci unchiul ei avea acolo o recuzită întreagă - hai­ne, cizme, veşminte cu care îşi îmbrăca modelele. Şi mama le încerca, se juca şi ea acolo, ca o fetiţă. Pe urmă, soarta lui Ivasiuc a luat o turnură neagră. A fugit din Rusia de revoluţia roşie, tocmai în Austria, şi după ce s-a întors la Cernăuţi, prin 1937 sau 1938, a fost invitat la Kiev sub pre­tex­tul că i se va da o comandă de artă. Degeaba i-au spus prietenii că acolo-i imperiul lui Stalin şi e periculos. S-a dus, l-a înhăţat KGB-ul şi, după o judecată su­mară, l-au împuşcat ca pe-un câine, la marginea Kie­vului. Poate că talentul lui mi l-a trasmis mie, ca pe un tes­­tament. Aşa de bine am desenat tabloul acela uriaş al unchiului Ivasiuc, încât tata nu a mai con­tenit să mă laude. Mândru din cale afară, ori de câte ori veneau oaspeţi la noi, mă punea să aduc de­senul acela, ca să se laude cu mine. Aşa a intrat în con­ştiinţa mea că trebuie să mă fac pictor, iar Timişoara mi-a netezit drumul pe care îl alegeam. M-am dus la Liceul de arte şi am pornit hotărât spre pictură, aju­tat şi de norocul să întâlnesc un profesor de mare ex­cepţie, Iulius Podlipny. Le-a fost dascăl şi marilor pic­tori Ştefan Câlţia şi Traian Brădean. Iulius Podlipny era de origine ceh maghiarizat. Vorbea prost româneşte, spre amuzamentul elevilor, dar avea şi mult farmec. În felul său, era fascinant. Poa­te a fost prea dur, dar ne-a învăţat un desen ca la fa­cul­tate. Mulţi dintre studenţii de astăzi nu desenează cum o făceam noi atunci, în liceu.

Profesorul Pamfil şi sintaxa picturii

- Cariera dvs. artistică a debutat extrem de curajos şi modern. În anii '60, aţi înfiinţat la Timişoara, împreună cu alţi pictori, două grupuri experimentale, în plin comunism.

- Primul grup l-am numit "111", fiindcă am fost trei (1+1+1): Ştefan Bertalan, Roman Cotoşman şi eu. Cei doi, fie-le ţărâna uşoară, ne-au părăsit. După aceea a urmat grupul "Sigma", bazat pe ideea de a lucra în comun. Nu exista un singur autor, ci toţi împreună. În acei ani 60-70, am făcut activităţi în natură, insta­laţii, acţiuni, filme, fotografii. Eram polivalenţi, ne stimulam unii pe alţii, trăiam efervescent. Deşi eram în plin comunism, în anii aceia exista un val de in­ter­disciplinaritate, care ne încuraja. Apăruseră cărţi incitante, cum erau cele scrise de Solomon Mar­cus sau Abraham Moles. De altfel, deşi eram pic­tori, catalizatorul nos­tru era marele profesor psihiatru Eduard Pam­fil, precum şi scriitorul Livius Ciocârlie, un om cu mare deschidere spre arta plastică. Pro­fe­sorul Eduard Pamfil a fost un spirit ex­tra­or­dinar, renascentist. De­şi era psihiatru, era şi filozof, şi poet şi cânta cu mult har la chitară. Atmosfera din jurul lui era cu totul specială. Avea şi un cerc de bionică, o ştiinţă în vogă pe atunci. Punea natura înainte de toate, natura ca model pentru arhitectură, design sau artă. La cercul acela se întâlneau oameni de litere, filozofi, matematicieni, fizicieni. Nu eram mulţi, dacă eram zece. Eduard Pamfil venea cu o carte, de regulă din zona structuralismului sau a psi­hologiei. Se citea o frază şi pe urmă se dis­cuta două ore. Stăteam la o masă şi discu­tam. Noi, plasticienii, vorbeam cel mai puţin. Eram mai nepricepuţi, mai timizi, dar aveam ce asculta. Profesorul Pamfil ne des­chidea orizonturi nebănuite, spaţii spre alte lumi, stimula în noi dorinţa de a reînnoi, de a redescoperi limbajul plastic. Căci de aici a plecat totul, din dorinţa de a face o cerce­tare, adică să nu mai lucrezi doar după intuiţie, ci după o anumită logică. Începeam să înţelegem, să fim convinşi că şi plastica, la fel ca şi muzica şi literatura - are o gra­matică, o sintaxă a ei: punct, linie, su­pra­faţă. Cum se pot articula, cum se pot dez­vol­ta una în alta. Şi ne-am zis: să găsim dru­mul care duce la construcţia unei forme cu funcţie pur estetică. În 1969 ne-am dus la Bienala de artă cons­tructivistă de la Nürn­berg, în Germania, cu lucrări de artă cine­tică şi optică. Era o lucrare mobilă, cu o sticlă canelată, în spatele căreia se afla un desen care prin deplasarea spectatorului, producea unde optice.

- Şi aţi avut un succes fulminant aco­lo...

- A fost un succes, dar a fost mai mult mirarea lor. Adică, se face în socialism aşa ceva? Vin colegii noştri din România, amă­râţi şi săraci, cu lucrări egale cu ale noastre? Dar bucuria a ţinut puţin. Se trimiteau lu­crările, dar artiştii nu. Să stea acasă! Acuma, exis­tă iar un val de interes pentru perioada de-atunci. Mulţi vor să vadă ce-am făcut noi prin anii '60 -'70, ceva de care o vreme nu s-a mai ştiut, deşi a existat.

- Şi pictura adevărată când a început?

- După ce am epuizat zo­nele acestea experi­men­tale, m-am reîntors la pictură. Deşi sensibilitatea mea pentru ge­o­metrie nu m-a părăsit. Dar am revenit la natură şi con­tem­pla­rea ei directă, cu cerul şi pă­mân­tul şi cu bucu­ria dăruită de Dum­ne­zeu. După o că­lă­torie prin lumea formelor, m-am întors la pic­tură. Şi atunci, prin 1984 şi 1985, s-a născut şi gru­pul Pro­log.

Prietenie, credinţă şi pictură

- Aţi fost in­flu­enţat pe noul drum?

- Întoarcerea la natură a pornit de la Paul Gherasim. Înainte de a merge la Tescani, în 1985, am fost la Făget, în toamnă, în 1984. A fost o tabără la Făget. Făgetul e aici, în Banat. Au venit Paul Ghe­­rasim, Mihai Sârbulescu, Horia Paştina, Chris­tian Paraschiv. Şi atunci, pentru prima dată, Paul a pro­pus: "Hai să ne în­tâlnim într-o ta­bă­ră, la Tescani. Ar fi bine să mer­gem în luna mai, că atunci în­floresc acolo live­zile de meri". Şi ne-am dus uitând de toa­te lecţiile de pic­tură, am mers să ne simţim ca la în­cepu­tul lumii, cu­raţi, în faţa naturii create de Dum­ne­zeu. După această tabără, a por­nit şi gândul să facem o expoziţie colec­ti­vă la Bucu­reşti. Aşa s-a născut Prologul. Plus că mie, care eram stră-stră-strănepot de mo­şier, mi-a plăcut la nebunie conacul Ma­­­­­­rucăi Cantacuzino şi al lui Enescu. Mai puneau şi discuri de muzică simfonică, aveau difuzoare prin parc, prin livadă...

- Cum vedeţi grupul Prolog, după 30 de ani împreună? Despre artişti se spune că sunt rebeli, cum să stea atâta timp adunaţi la un loc?

- Aş porni pe sistemul ăsta cartezian al îndoielii: să spun ce nu e Prologul, nu ceea ce este. Şi prin de­­­cojire, să rămână adevărul. În primul rând, Pro­logul nu este un grup, fiindcă nu are ideologie, nu are program. Prologul se motivează printr-o stare, prin nevoia întâlnirilor. Pe noi ne leagă prietenia, pictura şi credinţa, dar nu în chip militant. Prologul nu are ambiţii de a promova teologia. Există o eti­chetă, că Prologul e neo-ortodoxist sau neo-bizan­tin, nici vor­bă de aşa ceva! Prologul nu are dorinţa, nici ambiţia de a ţine predici teologice. Prologul fa­ce pictură, pic­tura îi e dorinţa. Credinţa este o stare de veghe, un fel de a citi şi de a asculta această lu­me, simbolurile pe care le foloseşte Prologul do­ve­desc motivaţia şi tăria pe care ni le dă credinţa. De exemplu, "Clo­potul" lui Mihai Sârbulescu. "Sem­ne­le" lui Paul Ghe­rasim, strugurele, viţa de vie, la Ho­ria Paştina, grădinile pe care le facem toţi, floa­rea de măr. Sau, în cazul meu, fulgul de nea. Toate au în substrat cre­dinţa. Pe urmă, Prologul nu poate fi înregimentat nici ca avangardă, nici ca ariergardă. El împacă ade­vă­rurile tradiţiei cu înnoirile din limbaj ale picturii. Cum spunea Andrei Pleşu: în Pro­log "coexistă cu­minţenia cu îndrăzneala". Pro­lo­gul pledează pentru murmur, nu pentru spectaculos, de la murmurul de violoncele, la murmurul vocii ome­neşti.

- Sunteţi credincios din familie?

- Da, deşi în perioada experimentelor, înce­pu­sem să uit. Nu negam niciodată credinţa, dar mă gân­deam mai mult la nişte adevăruri care pot fi descoperite, necunoaşterea să devină cunoaştere, nu îmi repre­zentam credinţa ca taină, o taină de care să te bucuri "că este", fără să încerci să-i descoperi rea­litatea. Harul. Starea de graţie. Iar credinţa nu e sta­ti­că, e me­reu în mişcare. Totdeauna simţi că nu eşti cre­­dinciosul perfect, că ai încă multe îndoieli şi trebuie să lupţi. Tot timpul ai întrebări, răspunsuri, dorinţe.

- Să ne întoarcem la Timişoara, în care pri­măvara a explodat, ca în tablourile dvs. Ca să ră­mânem în aburul acesta floral care ne înconjoară, o să vă întreb dacă aveţi o amin­tire specială legată de acest anotimp.

- Există două momente tari ale anului: Crăciunul şi Paştele. De Cră­ciun, natura devine albă, co­tro­pită de fulgii de nea, mesajul ste­lelor pe pământ. Un mesaj venit din cer, într-o armonie fascinantă, şi care ni se dăruieşte. Un semn hristic, cum spunea Eminescu. Pe când primăvara ne dăruieşte splen­doarea florilor de măr. Tot un soi de fulgi de nea, şi ele, la fel de efe­mere. Floarea de măr în­seam­nă În­vierea. De aceea voi aş­tepta me­reu, cu necurmată bucurie, pri­mă­vara, cu explozia merilor în floa­re.