Pictorul CONSTANTIN FLONDOR - "Pentru mine, floarea de măr înseamnă Învierea"

Pe maestrul Constantin Flondor, unul dintre cei mai importanți pictori ai României de azi, l-am întâlnit la Timișoara, în tihna umbroasă a atelierului său adăpostit între parcurile uriașe și verzi ale metropolei de pe Bega. Dar fru­musețea bănățeană a orașului în care își împlinește viața nu-i stinge dorul de stirpea cernă­u­țeană a familiei sale, înnobilată de împărații Austriei la 1700, și care mai târziu a slujit istoria României. Stră­moșul său, Iancu ca­valer de Flondor, a luptat pen­­tru Unirea Bucovinei cu pa­tria româ­neas­că, lă­sându-i moș­te­nire ur­ma­șului său nu doar noblețea stir­pei, care i se citește pe chip și în gesturi, ci și am­biția faptelor mari, pe care ma­estrul Flondor o ilus­trează în picturile sale de rang regal.

Cernăuți: șapte ani pentru toată viața

- Povestiți-ne, pentru început, maestre, despre orașul copilăriei dvs., Cernăuți. Ce urme a lă­sat în sufletul și în inima dvs.?

- Pentru mine a fost și o bucurie extraor­di­na­ră, dar și un mare neno­roc să mă fi născut în Cer­năuți, într-o perioadă prosperă și luminoasă. Ca după aceea să pă­ti­mim, alungați de istorie, de două ori, de acasă. O dată în 1940, la prima nă­vală a rușilor, ne-am retras scurtă vreme la București. După care am re­venit repede la Cer­nă­uți. Dar în 1944, am în­țeles, cât eram eu de copil, că al doilea refugiu va fi de data asta de­fi­nitiv. Căci totul s-a făcut organizat, și am ajuns, toți, într-o comună din Oltenia, de lângă Craiova. Știți vorba aceea atât de simplă: "cei șapte ani de acasă". Ea are acum, pentru mine, după atâta amar de vreme, un înțeles mult mai profund și du­re­ros. Șapte ani am trăit la Cernăuți, primii mei șapte ani. Și copilăria de acolo m-a marcat pe tot restul vieții. Îmi amintesc cu nostalgie strada, casa, curtea și grădina în care mă jucam. Pe atunci, gră­dina casei noastre îmi părea uriașă. Acum, când am revăzut-o, mi s-a părut că s-a mai micșorat. Ori poate am crescut eu, și percep altfel spațiul decât atunci când eram copil. Și tot pe strada noastră din Cernăuți, locuia și marele poet Paul Celan. Avea casa chiar vis a vis de noi. Dar cred că plecase din Cernăuți înainte de 1936, când mă născusem eu. Dar Cernăuțiul amintirilor mele este plin mai ales de albul zăpezilor de altădată și de sărbătorile Crăciunului. Nu le pot uita. Iar senti­men­tul acesta de decembrie, de zăpadă, de iarnă, e foarte important pentru mine. Poate și pentru că sunt născut în decembrie.

- Cum arăta Cernăuțiul înainte să fi devenit ucrainean?

- Cernăuțiul e mai mic decât Timișoara, dar seamănă cu ea prin arhitectura lui imperială. Are și o grădină publică mare, cu arbori străvechi. Tot centrul orașului are frumusețea și tihna de altădată. Am revăzut de curând orașul, du­pă un amar de timp, peste 50 de ani, și m-am bucurat că centrul lui istoric se păstrează neschim­bat. Asta a fost o tactică bună a rușilor. Poate din cauză că nu erau siguri că Cernăuțiul va rămâne până la urmă al lor, că e ca o datorie de război și că după niște ani vor da înapoi României Bucovina - centrul a rămas cum a fost. Cu prilejul împlinirii a 600 de ani de existență a Cer­năuțiului au reconstituit tot centrul, dar parcă arată prea frumos. Sea­mă­nă cu o prăjitură. Impe­cabil zu­grăvit, cu ocru, cu roz, cu griuri. Dar s-a respec­tat întru totul ar­hitectura veche a orașului.

Un oraș pentru eternitate: Timișoara

- De ce ați ales după refugiu Timișoara? Ce v-a atras aici?

- Traseul a fost, la în­ceput, hotărât de pă­rinți. Refugiul nostru a trecut prin București, Craiova și co­muna Podari, nu de­parte de cetatea Băniei. A con­tat în primul rând tata. El lucra la Cernăuți, la o fa­brică de zahăr, și a fost mutat la Podari, tot la o fa­brică de zahăr, pe care rușii tocmai începuseră să o de­monteze și s-o ducă piesă de piesă în URSS. Din fiu de moșier, tata a ajuns la ruși, șofer. Știa rusa foarte bine și era prietenos și co­municativ. Dar într-o zi, fratele tatei, care se refugiase direct în Timi­șoa­ra, a venit la noi și i-a povestit cum e acolo. I-a spus că sunt obi­ceiuri foarte apropiate de cele din Cernăuți, că se vorbește germana, că orașul are arhitectura ase­­mănătoare cu a Cernăuțiului, și că există chiar și o fabrică de zahăr în apropiere. Așa am ajuns în Ti­mișoara.

- Ați ajuns, dar nici nu v-ați mai dat dus.

- Să știți că mi-ar fi plăcut să fiu bucu­reștean, de pildă. Iubesc Capitala, cu viața ei, cu pulsația ei, de la lumea de foarte jos, până la lu­mea fină. Am suferit un pic pentru că n-am putut să rămân în București după ce am ter­minat facultatea. Dar așa au fost arun­cate zarurile. Și, până la urmă, am îndrăgit enorm Timișoara. Nu mă văd plecând ușor de aici. Deși Ti­mișoara e un Cernăuți fără dealuri. În schimb, mă far­mecă aceeași limbă multiculturală a orașului, ca în copilăria mea de la Cernăuți. Asta, poate și pentru că și eu sunt ceva amestec, de ucrainean și austriac. Bu­ni­cul meu dinspre mamă era ucrainean. Îl chema Ivasiuc. Iar bunica era austriacă. Cum e vorba: "tata neamț, mama rus, iar Ivan, moldovan". După ce am ajuns la Timi­șoara și mergeam cu bunica la piață, ea se târguia cu pre­cu­pețele șvăboaice în germană. Asta m-a făcut repede să mă simt ca acasă. Dar do­rul meu de Cer­nă­uți nu va pieri nicio­dată. Este însă un dor de alt Cernăuți, care a fost odată. Și nu știu dacă va mai fi, căci s-au schimbat și obiceiurile, și popu­lația, în care ucrainenii domină.

- Dar chemarea dvs. pentru pictură ce origine are, cer­năuțeană sau bănă­țeană? Când și cum v-ați descoperit ta­len­tul?

- Talentul, ca și talanții, ți se dă. Ce faci cu ta­lanții tăi, cât și cum îi muncești și îi lucrezi, asta e altceva. Toți cei din familia mea, și tata, și mama, și fratele, aveau talent la desen și la culoare, iar eu în­cepusem să fac tot felul de mici acuarele cu flori. Asta, până la 15 ani, când m-am ambiționat să fac un desen după o reproducere mare, care era în casa noastră. Mi-am zis: pe asta să trebuie s-o desenez, la fel de mare! Era o scenă is­torică cu 40 de per­so­naje, intrarea lui Bogdan Hmel­nițki în Kiev, o com­poziție istorică foarte complicată. Autorul ei era Ni­colai Ivasiuc, fratele bunicului meu, un om cu un des­tin ca de erou de roman. Era pictor cunoscut în Cer­năuți, unde are azi și o casă memorială, dar și lu­crări la Muzeul de Artă din Kiev. Cât a stat în Cernăuți, mama, care avea pe atunci 15 ani, mergea des la atelierul lui, și chiar am un pastel făcut de el, cu mama frumoasă și nubilă. Parcă-i un pastel de Watteau. Îmi povestea mama, că atunci când intra la el în atelier, îl găsea cu pălărie albă și într-o bluză ele­gantă, de pictor, ca pe vremurile eleganței ma­xime. Mamei îi plăcea mult în atelierul lui Ivasiuc, căci unchiul ei avea acolo o recuzită întreagă - hai­ne, cizme, veșminte cu care își îmbrăca modelele. Și mama le încerca, se juca și ea acolo, ca o fetiță. Pe urmă, soarta lui Ivasiuc a luat o turnură neagră. A fugit din Rusia de revoluția roșie, tocmai în Austria, și după ce s-a întors la Cernăuți, prin 1937 sau 1938, a fost invitat la Kiev sub pre­tex­tul că i se va da o comandă de artă. Degeaba i-au spus prietenii că acolo-i imperiul lui Stalin și e periculos. S-a dus, l-a înhățat KGB-ul și, după o judecată su­mară, l-au împușcat ca pe-un câine, la marginea Kie­vului. Poate că talentul lui mi l-a trasmis mie, ca pe un tes­­tament. Așa de bine am desenat tabloul acela uriaș al unchiului Ivasiuc, încât tata nu a mai con­tenit să mă laude. Mândru din cale afară, ori de câte ori veneau oaspeți la noi, mă punea să aduc de­senul acela, ca să se laude cu mine. Așa a intrat în con­știința mea că trebuie să mă fac pictor, iar Timișoara mi-a netezit drumul pe care îl alegeam. M-am dus la Liceul de arte și am pornit hotărât spre pictură, aju­tat și de norocul să întâlnesc un profesor de mare ex­cepție, Iulius Podlipny. Le-a fost dascăl și marilor pic­tori Ștefan Câlția și Traian Brădean. Iulius Podlipny era de origine ceh maghiarizat. Vorbea prost românește, spre amuzamentul elevilor, dar avea și mult farmec. În felul său, era fascinant. Poa­te a fost prea dur, dar ne-a învățat un desen ca la fa­cul­tate. Mulți dintre studenții de astăzi nu desenează cum o făceam noi atunci, în liceu.

Profesorul Pamfil și sintaxa picturii

- Cariera dvs. artistică a debutat extrem de curajos și modern. În anii '60, ați înființat la Timișoara, împreună cu alți pictori, două grupuri experimentale, în plin comunism.

- Primul grup l-am numit "111", fiindcă am fost trei (1+1+1): Ștefan Bertalan, Roman Cotoșman și eu. Cei doi, fie-le țărâna ușoară, ne-au părăsit. După aceea a urmat grupul "Sigma", bazat pe ideea de a lucra în comun. Nu exista un singur autor, ci toți împreună. În acei ani 60-70, am făcut activități în natură, insta­lații, acțiuni, filme, fotografii. Eram polivalenți, ne stimulam unii pe alții, trăiam efervescent. Deși eram în plin comunism, în anii aceia exista un val de in­ter­disciplinaritate, care ne încuraja. Apăruseră cărți incitante, cum erau cele scrise de Solomon Mar­cus sau Abraham Moles. De altfel, deși eram pic­tori, catalizatorul nos­tru era marele profesor psihiatru Eduard Pam­fil, precum și scriitorul Livius Ciocârlie, un om cu mare deschidere spre arta plastică. Pro­fe­sorul Eduard Pamfil a fost un spirit ex­tra­or­dinar, renascentist. De­și era psihiatru, era și filozof, și poet și cânta cu mult har la chitară. Atmosfera din jurul lui era cu totul specială. Avea și un cerc de bionică, o știință în vogă pe atunci. Punea natura înainte de toate, natura ca model pentru arhitectură, design sau artă. La cercul acela se întâlneau oameni de litere, filozofi, matematicieni, fizicieni. Nu eram mulți, dacă eram zece. Eduard Pamfil venea cu o carte, de regulă din zona structuralismului sau a psi­hologiei. Se citea o frază și pe urmă se dis­cuta două ore. Stăteam la o masă și discu­tam. Noi, plasticienii, vorbeam cel mai puțin. Eram mai nepricepuți, mai timizi, dar aveam ce asculta. Profesorul Pamfil ne des­chidea orizonturi nebănuite, spații spre alte lumi, stimula în noi dorința de a reînnoi, de a redescoperi limbajul plastic. Căci de aici a plecat totul, din dorința de a face o cerce­tare, adică să nu mai lucrezi doar după intuiție, ci după o anumită logică. Începeam să înțelegem, să fim convinși că și plastica, la fel ca și muzica și literatura - are o gra­matică, o sintaxă a ei: punct, linie, su­pra­față. Cum se pot articula, cum se pot dez­vol­ta una în alta. Și ne-am zis: să găsim dru­mul care duce la construcția unei forme cu funcție pur estetică. În 1969 ne-am dus la Bienala de artă cons­tructivistă de la Nürn­berg, în Germania, cu lucrări de artă cine­tică și optică. Era o lucrare mobilă, cu o sticlă canelată, în spatele căreia se afla un desen care prin deplasarea spectatorului, producea unde optice.

- Și ați avut un succes fulminant aco­lo...

- A fost un succes, dar a fost mai mult mirarea lor. Adică, se face în socialism așa ceva? Vin colegii noștri din România, amă­râți și săraci, cu lucrări egale cu ale noastre? Dar bucuria a ținut puțin. Se trimiteau lu­crările, dar artiștii nu. Să stea acasă! Acuma, exis­tă iar un val de interes pentru perioada de-atunci. Mulți vor să vadă ce-am făcut noi prin anii '60 -'70, ceva de care o vreme nu s-a mai știut, deși a existat.

- Și pictura adevărată când a început?

- După ce am epuizat zo­nele acestea experi­men­tale, m-am reîntors la pictură. Deși sensibilitatea mea pentru ge­o­metrie nu m-a părăsit. Dar am revenit la natură și con­tem­pla­rea ei directă, cu cerul și pă­mân­tul și cu bucu­ria dăruită de Dum­ne­zeu. După o că­lă­torie prin lumea formelor, m-am întors la pic­tură. Și atunci, prin 1984 și 1985, s-a născut și gru­pul Pro­log.

Prietenie, credință și pictură

- Ați fost in­flu­ențat pe noul drum?

- Întoarcerea la natură a pornit de la Paul Gherasim. Înainte de a merge la Tescani, în 1985, am fost la Făget, în toamnă, în 1984. A fost o tabără la Făget. Făgetul e aici, în Banat. Au venit Paul Ghe­­rasim, Mihai Sârbulescu, Horia Paștina, Chris­tian Paraschiv. Și atunci, pentru prima dată, Paul a pro­pus: "Hai să ne în­tâlnim într-o ta­bă­ră, la Tescani. Ar fi bine să mer­gem în luna mai, că atunci în­floresc acolo live­zile de meri". Și ne-am dus uitând de toa­te lecțiile de pic­tură, am mers să ne simțim ca la în­cepu­tul lumii, cu­rați, în fața naturii create de Dum­ne­zeu. După această tabără, a por­nit și gândul să facem o expoziție colec­ti­vă la Bucu­rești. Așa s-a născut Prologul. Plus că mie, care eram stră-stră-strănepot de mo­șier, mi-a plăcut la nebunie conacul Ma­­­­­­rucăi Cantacuzino și al lui Enescu. Mai puneau și discuri de muzică simfonică, aveau difuzoare prin parc, prin livadă...

- Cum vedeți grupul Prolog, după 30 de ani împreună? Despre artiști se spune că sunt rebeli, cum să stea atâta timp adunați la un loc?

- Aș porni pe sistemul ăsta cartezian al îndoielii: să spun ce nu e Prologul, nu ceea ce este. Și prin de­­­cojire, să rămână adevărul. În primul rând, Pro­logul nu este un grup, fiindcă nu are ideologie, nu are program. Prologul se motivează printr-o stare, prin nevoia întâlnirilor. Pe noi ne leagă prietenia, pictura și credința, dar nu în chip militant. Prologul nu are ambiții de a promova teologia. Există o eti­chetă, că Prologul e neo-ortodoxist sau neo-bizan­tin, nici vor­bă de așa ceva! Prologul nu are dorința, nici ambiția de a ține predici teologice. Prologul fa­ce pictură, pic­tura îi e dorința. Credința este o stare de veghe, un fel de a citi și de a asculta această lu­me, simbolurile pe care le folosește Prologul do­ve­desc motivația și tăria pe care ni le dă credința. De exemplu, "Clo­potul" lui Mihai Sârbulescu. "Sem­ne­le" lui Paul Ghe­rasim, strugurele, vița de vie, la Ho­ria Paștina, grădinile pe care le facem toți, floa­rea de măr. Sau, în cazul meu, fulgul de nea. Toate au în substrat cre­dința. Pe urmă, Prologul nu poate fi înregimentat nici ca avangardă, nici ca ariergardă. El împacă ade­vă­rurile tradiției cu înnoirile din limbaj ale picturii. Cum spunea Andrei Pleșu: în Pro­log "coexistă cu­mințenia cu îndrăzneala". Pro­lo­gul pledează pentru murmur, nu pentru spectaculos, de la murmurul de violoncele, la murmurul vocii ome­nești.

- Sunteți credincios din familie?

- Da, deși în perioada experimentelor, înce­pu­sem să uit. Nu negam niciodată credința, dar mă gân­deam mai mult la niște adevăruri care pot fi descoperite, necunoașterea să devină cunoaștere, nu îmi repre­zentam credința ca taină, o taină de care să te bucuri "că este", fără să încerci să-i descoperi rea­litatea. Harul. Starea de grație. Iar credința nu e sta­ti­că, e me­reu în mișcare. Totdeauna simți că nu ești cre­­dinciosul perfect, că ai încă multe îndoieli și trebuie să lupți. Tot timpul ai întrebări, răspunsuri, dorințe.

- Să ne întoarcem la Timișoara, în care pri­măvara a explodat, ca în tablourile dvs. Ca să ră­mânem în aburul acesta floral care ne înconjoară, o să vă întreb dacă aveți o amin­tire specială legată de acest anotimp.

- Există două momente tari ale anului: Crăciunul și Paștele. De Cră­ciun, natura devine albă, co­tro­pită de fulgii de nea, mesajul ste­lelor pe pământ. Un mesaj venit din cer, într-o armonie fascinantă, și care ni se dăruiește. Un semn hristic, cum spunea Eminescu. Pe când primăvara ne dăruiește splen­doarea florilor de măr. Tot un soi de fulgi de nea, și ele, la fel de efe­mere. Floarea de măr în­seam­nă În­vierea. De aceea voi aș­tepta me­reu, cu necurmată bucurie, pri­mă­vara, cu explozia merilor în floa­re.