În acel moment, imediat după tragedia de la clubul Colectiv, un guvern tehnocrat părea singura soluţie de depăşire a impasului politic. În plus, fiind vorba de începutul unui an electoral, soluţia tehnocrată dădea bine pentru observatorii democraţiei româneşti: neavând interese partinice, guvernul s-ar fi manifestat, prin definiţie, echidistant faţă de protagoniştii de pe scena politică. Sarcina tehnocraţilor ar fi trebuit să fie, pur şi simplu, gestionarea nediscriminatorie a afacerilor ţării, asigurarea stabilităţii ei economice. Atât PSD-ul, cât şi PNL-ul, principalele partide politice ale României, concepeau guvernarea tehnocrată ca pe un fel de administraţie binevoitoare faţă de proiectele lor, o rezolvare temporară a crizei de încredere în politicieni, potenţată de improvizaţiile şi gafele ce au fost puse în lumină şi s-au succedat incendiului de la Colectiv. Guvernul tehnocrat trebuia, altfel spus, să liniştească lucrurile, găsind câţiva "ţapi ispăşitori", amendând formal câteva dintre instituţiile implicate, a căror reacţie a lăsat mult de dorit. Tehnocraţii trebuiau aşadar să ofere PSD-ului timpul necesar pentru refacerea imaginii de "partid al celor mulţi", dezavantajaţi de liberalismul individualist al dreptei, iar PNL-ului, răgazul pentru desăvârşirea unificării interne, între vechiul PNL şi fostul PDL existând destule surse de nepotrivire. Administraţia tehnocrată trebuia, în fapt, să nu schimbe nimic, lăsând rezolvarea marilor probleme ale ţării pe seama partidelor, care - în urma alegerilor locale şi parlamentare - ar fi exprimat adevăratele opţiuni şi aspiraţii ale cetăţenilor.
Lucrurile nu au stat tocmai aşa. Dacian Cioloş s-a vădit a fi un adevărat tehnocrat, şi echipa pe care a propus-o (cu excepţia unor simpatizanţi ai partidelor, acceptaţi pentru a face posibilă parlamentar guvernarea) a fost una de adevăraţi specialişti. Tehnocraţia reală se defineşte prin impunerea rezolvărilor optime din punct de vedere raţional, la problemele domeniului pe care se aplică. D-l Cioloş a realizat rapid că economia, ţinta esenţială a oricărei administraţii, este - în ciuda creşterii surprinse de statistici - într-o stare extrem de fragilă, relansarea ei datorându-se, în principal, sporirii consumului. Acesta este satisfăcut, în special, prin umflarea volumului importurilor, fără a fi asigurată o protecţie, cât de cât echilibrată, a producţiei interne. O creştere economică sănătoasă se bazează, după cum se ştie, în primul rând pe mărirea şi diversificarea investiţiilor, cheltuielile pentru consum trebuind să lase loc şi economisirii asiguratoare, atât pentru indivizi, cât şi pentru stat. Guvernul Cioloş şi-a propus, în consecinţă, să facă mai mult decât simpla gestionare a stării de fapt, în aşteptarea rezultatului alegerilor. Echipa d-lui Cioloş a urmărit să pună la adăpost economia României de şocurile viitoare, previzibile, de altfel, după relaxarea care a urmat (pe fondul scăderii drastice a preţurilor petrolului) relansării economice mondiale. Contextul internaţional foarte tulbure face atât relansarea, cât şi relaxarea economică, extrem de problematice.
Măsurile guvernului Cioloş, în mare parte de bun simţ, nu puteau - şi nu pot - să aibă urmări spectaculoase imediate. Cabinetul şi-a propus să respecte ţinta deficitului bugetar de maximum 3%. Decizia vine pe fondul unei aşteptări febrile de creşteri salariale în sistemul sănătăţii şi al învăţământului, dar şi al unei aşteptări stringente de sporire a facilităţilor în domeniul natalităţii, ori în cel al integrării tineretului în viaţa socială a ţării. Guvernarea Ponta şi un Parlament corupt în majoritatea sa au fost extrem de generoase cu resursele bugetare ale statului, promiţând nenumărate şi spectaculoase creşteri, pe seama acestora. Ipocrizia lui Ponta a fost cu atât mai evidentă, cu cât ştia că nu el va trebui să atingă ţintele propuse. În pragul unei retrageri calculate, fostul lider PSD îşi pregătea revenirea, după un dezastru programat chiar de el, în chip de salvator. Ipocrizia Parlamentului, care legal reprezintă toate categoriile sociale ale ţării, a constat în autoacordarea unor salarii şi pensii nesimţite pentru membrii săi, creşterile pentru ceilalţi urmând să vină mai târziu. Tehnocratul Cioloş s-a opus acestei risipe de resurse, ştiind că "sacul e gol". Mai mult, el a realizat că dereglarea mecanismelor economice şi fracturarea proiectelor investiţionale puse, în principiu, în operă se datorează corupţiei endemice şi repartizării discreţionare a fondurilor în administraţia românească. De aceea, premierul a sprijinit-o ferm pe Raluca Prună, ministrul Justiţiei, în acţiunea de excludere a ingerinţelor politice în sistemul pe care îl coordonează, şi a continuat operaţiunea de eliminare a funcţionarilor politici din administraţia statului, ministere şi prefecturi, agenţii guvernamentale şi locale. D-l Cioloş şi-a luat misiunea în serios, cu atât mai grav pentru Parlament şi partide cu cât, într-un an electoral, erau obişnuite să promită "pielea ursului din pădure", ştiind că, după alegeri, ea nu va fi niciodată vânată. Tehnocraţii lui Cioloş au dereglat astfel aparatele propagandistice ale clasei politice româneşti.
A început, în acest context, o intensă campanie antitehnocrată, motivată şi de cota de încredere, mult peste cea a Parlamentului şi partidelor, de care se bucură administraţia Cioloş. Politicienii văd în şeful ei un prezumtiv rival pentru propriile lor speranţe. Reuşitele sale şi ale echipei pe care o conduce îi propulsează în postura de principali candidaţi la şefia administraţiei şi după "parlamentarele" din toamnă. De aceea, partidele (în special PSD-ul, principalul perdant într-o asemenea eventualitate) şi-au mobilizat aparatele mediatice clientelare şi aderenţii, în discreditarea formulei tehnocrate, susţinând - în esenţă - o lipsă, din partea acesteia, de profesionalism politic. Ideea lor este că numai politicienii aleşi pot rezolva aspiraţiile electoratului. Ideea este corectă şi funcţională într-o democraţie normală. Democraţia noastră, "originală", a produs însă o clasă politică putredă, coruptă şi corupătoare la nesfârşit. Parlamentul şi partidele susţin şi că tehnocraţii aplică mecanic "legi dictate" de UE, care duc la "vânzarea ţării". Lozinca populistă este deja mincinoasă, pentru că "ţara" a fost vândută chiar de ele, iar legile europene, clare şi previzibile, le limitează totuşi lipsa completă de scrupule şi interesele de gaşcă. Campania dură împotriva tehnocraţilor (şefii PSD sau ALDE cerând chiar demiterea lor) nu face însă decât să confirme succesul acţiunii iniţiate de ei şi să insinueze speranţa că, la un moment dat, electoratul ar putea spera la un partid al acestora.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
