"Amenințarea tehnocrată"

Toma Roman
La instalarea sa, guvernul Cioloș a fost susținut de ma­jo­ritatea parlamentarilor, indiferent de orientarea lor politică, de stânga sau de dreapta.

În acel moment, imediat după tragedia de la clubul Colectiv, un guvern tehnocrat părea singura so­luție de depășire a impasului politic. În plus, fiind vorba de în­ceputul unui an electoral, soluția tehnocrată dădea bine pen­tru observatorii democrației românești: neavând interese partinice, guvernul s-ar fi manifestat, prin definiție, echidistant față de protagoniștii de pe scena politică. Sarcina tehnocraților ar fi trebuit să fie, pur și simplu, gestionarea nediscriminatorie a afacerilor țării, asigurarea stabilității ei economice. Atât PSD-ul, cât și PNL-ul, principalele partide politice ale Ro­mâniei, con­cepeau guvernarea tehnocrată ca pe un fel de administrație bine­voitoare față de proiectele lor, o rezolvare temporară a crizei de încredere în politicieni, po­tențată de improvizațiile și gafele ce au fost puse în lumină și s-au suc­ce­dat incen­diului de la Colectiv. Guvernul tehnocrat tre­buia, altfel spus, să li­niștească lucrurile, găsind câțiva "țapi ispă­șitori", amendând formal câteva dintre instituțiile im­pli­cate, a căror reacție a lăsat mult de dorit. Tehnocrații trebuiau așa­dar să ofere PSD-ului timpul necesar pentru refacerea ima­ginii de "partid al celor mulți", dezavantajați de libe­ra­lis­mul indi­vidualist al dreptei, iar PNL-ului, răgazul pentru desă­vârșirea unificării interne, între vechiul PNL și fostul PDL existând destule surse de nepotrivire. Administrația tehnocrată trebuia, în fapt, să nu schimbe nimic, lăsând rezolvarea ma­rilor pro­bleme ale țării pe seama partidelor, care - în urma alegerilor locale și parlamentare - ar fi ex­pri­mat adevăratele opțiuni și aspirații ale cetățenilor.
Lucrurile nu au stat tocmai așa. Dacian Cioloș s-a vădit a fi un adevărat tehnocrat, și echipa pe care a propus-o (cu ex­cepția unor simpatizanți ai partidelor, acceptați pentru a face posibilă parlamentar guvernarea) a fost una de ade­vărați specialiști. Tehnocrația reală se definește prin im­pu­nerea rezolvărilor optime din punct de vedere rațional, la pro­blemele domeniului pe care se aplică. D-l Cioloș a realizat rapid că economia, ținta esențială a oricărei admi­nis­trații, este - în ciuda creșterii surprinse de statistici - într-o stare extrem de fragilă, relansarea ei datorându-se, în principal, spo­ririi con­su­mului. Acesta este satisfăcut, în special, prin um­flarea volu­mului importurilor, fără a fi asi­gurată o pro­tecție, cât de cât echilibrată, a producției inter­ne. O creștere economică să­nă­toasă se bazează, după cum se știe, în primul rând pe mărirea și diversificarea inves­ti­țiilor, cheltuielile pen­tru consum tre­buind să lase loc și economisirii asi­gu­ratoare, atât pentru in­di­vizi, cât și pen­tru stat. Guvernul Cio­loș și-a propus, în con­secință, să facă mai mult decât simpla gestionare a stării de fapt, în aștep­tarea rezultatului ale­ge­rilor. Echipa d-lui Cioloș a urmărit să pună la adăpost econo­mia României de șocurile viitoare, previzibile, de altfel, după relaxarea care a urmat (pe fondul scă­derii drastice a pre­țurilor petrolului) relansării eco­no­mi­ce mondiale. Contextul in­ternațional foarte tulbure face atât relansarea, cât și rela­xa­rea economică, extrem de pro­blematice.
Măsurile guvernului Cioloș, în mare parte de bun simț, nu puteau - și nu pot - să aibă urmări spectaculoase imediate. Cabinetul și-a propus să respecte ținta deficitului bugetar de maximum 3%. Decizia vine pe fondul unei așteptări febrile de creșteri salariale în sistemul sănătății și al învățământului, dar și al unei așteptări stringente de sporire a facilităților în domeniul natalității, ori în cel al integrării tineretului în viața socială a țării. Guvernarea Ponta și un Parlament corupt în ma­­joritatea sa au fost extrem de generoase cu resursele bu­getare ale statului, promițând nenumărate și spectaculoase creșteri, pe seama acestora. Ipocrizia lui Ponta a fost cu atât mai evidentă, cu cât știa că nu el va trebui să atingă țintele propuse. În pragul unei retrageri calculate, fostul lider PSD își pregătea re­venirea, după un dezastru programat chiar de el, în chip de salvator. Ipocrizia Parlamentului, care legal re­prezintă toate categoriile sociale ale țării, a constat în auto­acor­darea unor salarii și pensii nesimțite pentru membrii săi, creșterile pentru ceilalți urmând să vină mai târziu. Teh­nocratul Cioloș s-a opus acestei risipe de resurse, știind că "sa­cul e gol". Mai mult, el a realizat că dereglarea me­ca­nis­melor economice și fracturarea proiectelor investiționale puse, în principiu, în operă se datorează corupției endemice și re­partizării discreționare a fondurilor în administrația româ­nească. De aceea, premierul a sprijinit-o ferm pe Raluca Prună, ministrul Justiției, în acțiunea de excludere a inge­rințelor politice în sistemul pe care îl coordonează, și a con­tinuat operațiunea de eliminare a funcționarilor politici din ad­­ministrația statului, ministere și prefecturi, agenții gu­ver­namentale și locale. D-l Cioloș și-a luat misiunea în serios, cu atât mai grav pentru Parlament și partide cu cât, în­tr-un an electoral, erau obișnuite să promită "pielea ur­sului din pă­dure", știind că, după alegeri, ea nu va fi nicio­dată vânată. Teh­nocrații lui Cioloș au dereglat astfel aparatele pro­pa­gan­distice ale clasei politice românești.
A început, în acest context, o intensă campanie anti­tehnocrată, motivată și de cota de încredere, mult peste cea a Parlamentului și partidelor, de care se bucură admi­nis­trația Cioloș. Politicienii văd în șeful ei un prezumtiv rival pentru propriile lor speranțe. Reușitele sale și ale echipei pe care o conduce îi propulsează în postura de principali can­didați la șefia administrației și după "parlamentarele" din toamnă. De aceea, partidele (în special PSD-ul, principalul perdant într-o asemenea eventualitate) și-au mobilizat apa­ratele media­ti­ce clientelare și aderenții, în discreditarea formulei teh­no­crate, susținând - în esență - o lipsă, din partea acesteia, de profesionalism politic. Ideea lor este că numai politicienii aleși pot rezolva aspirațiile electoratului. Ideea este corectă și funcțională într-o democrație normală. Democrația noas­tră, "originală", a produs însă o clasă politică putredă, co­rup­tă și corupătoare la nesfârșit. Parlamentul și partidele sus­țin și că tehnocrații aplică mecanic "legi dictate" de UE, care duc la "vânzarea țării". Lozinca populistă este deja min­ci­noasă, pentru că "țara" a fost vândută chiar de ele, iar legile eu­ropene, clare și previzibile, le limitează totuși lipsa com­pletă de scrupule și interesele de gașcă. Campania dură îm­po­triva tehnocraților (șefii PSD sau ALDE cerând chiar de­miterea lor) nu face însă decât să confirme succesul acțiunii inițiate de ei și să insinueze speranța că, la un moment dat, electoratul ar putea spera la un partid al acestora.