În acel moment, imediat după tragedia de la clubul Colectiv, un guvern tehnocrat părea singura soluție de depășire a impasului politic. În plus, fiind vorba de începutul unui an electoral, soluția tehnocrată dădea bine pentru observatorii democrației românești: neavând interese partinice, guvernul s-ar fi manifestat, prin definiție, echidistant față de protagoniștii de pe scena politică. Sarcina tehnocraților ar fi trebuit să fie, pur și simplu, gestionarea nediscriminatorie a afacerilor țării, asigurarea stabilității ei economice. Atât PSD-ul, cât și PNL-ul, principalele partide politice ale României, concepeau guvernarea tehnocrată ca pe un fel de administrație binevoitoare față de proiectele lor, o rezolvare temporară a crizei de încredere în politicieni, potențată de improvizațiile și gafele ce au fost puse în lumină și s-au succedat incendiului de la Colectiv. Guvernul tehnocrat trebuia, altfel spus, să liniștească lucrurile, găsind câțiva "țapi ispășitori", amendând formal câteva dintre instituțiile implicate, a căror reacție a lăsat mult de dorit. Tehnocrații trebuiau așadar să ofere PSD-ului timpul necesar pentru refacerea imaginii de "partid al celor mulți", dezavantajați de liberalismul individualist al dreptei, iar PNL-ului, răgazul pentru desăvârșirea unificării interne, între vechiul PNL și fostul PDL existând destule surse de nepotrivire. Administrația tehnocrată trebuia, în fapt, să nu schimbe nimic, lăsând rezolvarea marilor probleme ale țării pe seama partidelor, care - în urma alegerilor locale și parlamentare - ar fi exprimat adevăratele opțiuni și aspirații ale cetățenilor.
Lucrurile nu au stat tocmai așa. Dacian Cioloș s-a vădit a fi un adevărat tehnocrat, și echipa pe care a propus-o (cu excepția unor simpatizanți ai partidelor, acceptați pentru a face posibilă parlamentar guvernarea) a fost una de adevărați specialiști. Tehnocrația reală se definește prin impunerea rezolvărilor optime din punct de vedere rațional, la problemele domeniului pe care se aplică. D-l Cioloș a realizat rapid că economia, ținta esențială a oricărei administrații, este - în ciuda creșterii surprinse de statistici - într-o stare extrem de fragilă, relansarea ei datorându-se, în principal, sporirii consumului. Acesta este satisfăcut, în special, prin umflarea volumului importurilor, fără a fi asigurată o protecție, cât de cât echilibrată, a producției interne. O creștere economică sănătoasă se bazează, după cum se știe, în primul rând pe mărirea și diversificarea investițiilor, cheltuielile pentru consum trebuind să lase loc și economisirii asiguratoare, atât pentru indivizi, cât și pentru stat. Guvernul Cioloș și-a propus, în consecință, să facă mai mult decât simpla gestionare a stării de fapt, în așteptarea rezultatului alegerilor. Echipa d-lui Cioloș a urmărit să pună la adăpost economia României de șocurile viitoare, previzibile, de altfel, după relaxarea care a urmat (pe fondul scăderii drastice a prețurilor petrolului) relansării economice mondiale. Contextul internațional foarte tulbure face atât relansarea, cât și relaxarea economică, extrem de problematice.
Măsurile guvernului Cioloș, în mare parte de bun simț, nu puteau - și nu pot - să aibă urmări spectaculoase imediate. Cabinetul și-a propus să respecte ținta deficitului bugetar de maximum 3%. Decizia vine pe fondul unei așteptări febrile de creșteri salariale în sistemul sănătății și al învățământului, dar și al unei așteptări stringente de sporire a facilităților în domeniul natalității, ori în cel al integrării tineretului în viața socială a țării. Guvernarea Ponta și un Parlament corupt în majoritatea sa au fost extrem de generoase cu resursele bugetare ale statului, promițând nenumărate și spectaculoase creșteri, pe seama acestora. Ipocrizia lui Ponta a fost cu atât mai evidentă, cu cât știa că nu el va trebui să atingă țintele propuse. În pragul unei retrageri calculate, fostul lider PSD își pregătea revenirea, după un dezastru programat chiar de el, în chip de salvator. Ipocrizia Parlamentului, care legal reprezintă toate categoriile sociale ale țării, a constat în autoacordarea unor salarii și pensii nesimțite pentru membrii săi, creșterile pentru ceilalți urmând să vină mai târziu. Tehnocratul Cioloș s-a opus acestei risipe de resurse, știind că "sacul e gol". Mai mult, el a realizat că dereglarea mecanismelor economice și fracturarea proiectelor investiționale puse, în principiu, în operă se datorează corupției endemice și repartizării discreționare a fondurilor în administrația românească. De aceea, premierul a sprijinit-o ferm pe Raluca Prună, ministrul Justiției, în acțiunea de excludere a ingerințelor politice în sistemul pe care îl coordonează, și a continuat operațiunea de eliminare a funcționarilor politici din administrația statului, ministere și prefecturi, agenții guvernamentale și locale. D-l Cioloș și-a luat misiunea în serios, cu atât mai grav pentru Parlament și partide cu cât, într-un an electoral, erau obișnuite să promită "pielea ursului din pădure", știind că, după alegeri, ea nu va fi niciodată vânată. Tehnocrații lui Cioloș au dereglat astfel aparatele propagandistice ale clasei politice românești.
A început, în acest context, o intensă campanie antitehnocrată, motivată și de cota de încredere, mult peste cea a Parlamentului și partidelor, de care se bucură administrația Cioloș. Politicienii văd în șeful ei un prezumtiv rival pentru propriile lor speranțe. Reușitele sale și ale echipei pe care o conduce îi propulsează în postura de principali candidați la șefia administrației și după "parlamentarele" din toamnă. De aceea, partidele (în special PSD-ul, principalul perdant într-o asemenea eventualitate) și-au mobilizat aparatele mediatice clientelare și aderenții, în discreditarea formulei tehnocrate, susținând - în esență - o lipsă, din partea acesteia, de profesionalism politic. Ideea lor este că numai politicienii aleși pot rezolva aspirațiile electoratului. Ideea este corectă și funcțională într-o democrație normală. Democrația noastră, "originală", a produs însă o clasă politică putredă, coruptă și corupătoare la nesfârșit. Parlamentul și partidele susțin și că tehnocrații aplică mecanic "legi dictate" de UE, care duc la "vânzarea țării". Lozinca populistă este deja mincinoasă, pentru că "țara" a fost vândută chiar de ele, iar legile europene, clare și previzibile, le limitează totuși lipsa completă de scrupule și interesele de gașcă. Campania dură împotriva tehnocraților (șefii PSD sau ALDE cerând chiar demiterea lor) nu face însă decât să confirme succesul acțiunii inițiate de ei și să insinueze speranța că, la un moment dat, electoratul ar putea spera la un partid al acestora.