MIRCEA FLORIAN - "Fac o muzică pe care nu se poate dansa, dar se poate visa foarte bine!"

Primăverile unui zburător

Născut în Satu Mare, la 5 decembrie 1949, Mircea Florian a urmat Școala de Artă și apoi Liceul "Mihai Eminescu", a studiat de mic pianul (pe un instrument vienez, pe care ma­ma sa i l-a cumpărat când el avea 5 ani), saxofonul, chi­tara, descoperind treptat sonoritățile ins­tru­men­telor orientale (cobză, sitar) și ale celor vechi, tra­diționale (drâmbă, ocarină, tilincă etc). A făcut parte din prima promoție (1967-1972) a Facultății de Cibernetică de la București, având privilegiul de a avea străluciți savanți ca profesori, Edmond Ni­colau sau Grigore Moisil.
Poate că din întâlnirea aceasta a mu­zicii cu ma­tematicile abstracte s-a născut pasiunea pentru arta complexă, exprimată nu doar prin sunet, ci și prin imagine, dans, mixaje pe computer. Vârf al generației ani­lor '60, preocupările paralele pe care le-a avut pentru folk, muzică arhaică, muzică elec­tro­nică, rock pro­gresiv, new-wave etc., l-au situat pe Mircea Florian în avan­gar­da artei românești, de la debutul său și până as­tăzi, timp de 50 de ani. A fondat și a con­dus formule-concept cu care s-a prezentat pe scenă, cu nume la fel de inedite precum mu­zica pe care o face ("Zbu­ră­torii", "Flo­rian în Labirint", "Ceata de du­bași, ce­te­rași, kitarozi și alți meșteri lăutari", "Ceata Me­­lopoică", "Flo­rian din Transilvania", "Mircea Flo­­rian & DJ Vasile & VJ Tom") și a par­ticipat dis­tinct, în concerte și în­re­gis­trări, alături de "Phoenix", "Me­tropol" sau "Shukar Collective".
Mereu "înaintea plutonului", Mircea Flo­­­rian nu are nicio clipă, precum alți co­legi de-ai săi de scenă și de generație, tea­ma că va deveni vreo­dată anacronic. Ce crez îl "mână în luptă", pe acest artist par­că venit din viitor, am aflat într-o zi de pri­mă­vară gră­bită, în care se spune că ies stră­­moșii afa­ră și bat pă­mântul cu maiurile, pentru ca să intre frigul și să iasă căldura din el!

Joc de oglinzi

- Domnule Mircea Florian, cum își începe di­mi­nețile un artist atât de complex ca dumnea­voas­tră?

- Sunt zile pe care le încep la prima oră, plecând spre universitățile la care țin cursuri. Dacă nu am cursuri de dimineață, mă trezesc, oricum, devreme, și lucrez acasă, la proiectele mele muzicale și de arte vizuale, compun, studiez, repet. Am un ritual specu­lativ dimineața: mă uit în oglindă din mai multe un­ghiuri, sunt "cu ochii pe mine". În baie, am o oglindă mare în față, și alta mai mică în spate, așa că ima­ginea mea se reflectă succesiv dintr-o oglindă în alta, la nesfârșit, până ce se face îndepărtată, mică și ne­clară, iar asta mă înveselește nespus, înseamnă că sunt în formă, plin de energie și gata de treabă.

- Includeți și primăvara printre urgențele zilei? Ați observat că a venit?

- Eu sunt un solar, chiar dacă sunt născut iarna. Mă bucur că acum cresc lumina și căldura și merg în parcurile Bucureștiului, în unele după-amieze, ca să văd cum fiecare se îmbracă în mai mult verde, zi după zi.

- V-ați născut în nordul Ardealului. Aveți vreo amintire mai specială legată de primăvara copilă­riei?

- Toată frenezia aceasta a reînnoirii naturii, eu o asociez cu sărbătoarea de Paști și, îndeosebi, cu un obicei care se practica în tot Ardealul, și anume, "stropitul fetelor", din a doua zi a sărbătorii. Fe­cio­rii mergeau la fetele mari și le stropeau cu parfum, pri­mind în schimb prăjituri și un păhăruț de rachiu. Eram încă un copilandru, când am plecat dintâi cu stropitul, cu alți colegi de școală, pe la vreo 14 ani, iar pentru asta, mi-am cumpărat de la un debit de tutun din orașul meu natal, Satu Mare, o sticluță de parfum în formă de mașinuță! Tare mândru mai eram, pentru că alți prieteni de-ai mei cumpăraseră același parfum, foarte ieftin, dar într-o sticlă sub formă de ie­puraș! Mergeam pe la toate fetele pe care le ști­am, colege ori cunoștințe, și nici nu conta ce religie aveau fa­miliile din care făceau parte - că erau evrei­­ce, ori creș­tine ca­tolice, protestante, evan­ghe­lice, ori orto­doxe de stil vechi - toate se bucu­rau să fie stropite! De alt­fel, Satu Mare era un oraș multiet­nic, cu un spirit foarte tolerant, și eu așa am crescut. Iar obiceiul acesta frumos era al unor tineri care se bucurau că venea primăvara și el prefigura iu­birea, era un fel de a le curta pe fete și de a simți, con­fuz și tulbure, primii fiori ai dragostei. Pentru noi nu avea vreo semnificație religioasă, ci era încă o oca­zie de a "socializa", o formă cu mult mai per­sonală decât rețelele de socializare virtuale de azi!

- Știu că aveți o pasiune pentru instrumentele arhaice. Dacă ar fi să însoțiți primăvara, cu ce ins­trument i-ați cânta?

- Cred că i-aș cânta din toate: drâmbă, ocarină, fluiere, cobză, tulnic, pentru că toate instrumentele acestea au ceva foarte pur și ingenuu în ele. Chiar și din cele grave, cum ar fi trombonul sau tuba. De fapt, eu cred că instrumentele n-au gen, chiar dacă unele au o natură mai feminină, ori mai masculină, cumva sunt nedefinite, li se dă libertatea de a fi orice, în func­ție de cum "le" cânți, de cum le atingi! Se-nțelege, cu ele nu i-aș cânta primăverii ca Vivaldi, și nici ca Stravinski, dar sunetele acestor instrumente vechi sunt minunate, sunt chiar vindecătoare! Muzica mea e una experimentală, care însă se folosește de ele­men­te tradiționale. Poate părea un ușor paradox, dar mie mi se pare că nu e! E o muzică pe care nu se poa­te dansa, dar se poate visa foarte bine!!! Asta e mi­nu­nat: ador să se viseze pe muzica mea!

Cântând cu vântul

- Vă inspiră natura atunci când compuneți? Sau, mai degrabă "natura urbană"?

- Deopotrivă, amândouă. Și cel mai mult mă inspiră oamenii! Dar cu natura am eu o altă poveste, una profund intimă, legată de instrumentul cel mai grozav, numit vocea umană. Tatăl meu era sălăjan de origine, dintr-un sat numit Cozla, la poalele unui deal care se cheamă Prisnel, pe lângă care Someșul face un cot larg. Rădăcina familiei noastre, a Florianilor, era puțin mai sus de Cozla, la Preluca, mai înspre Ma­­ra­mureș, de unde se trage un strămoș ce fusese făcut cavaler de principele guvernator al Transil­vaniei, Gheorghe Rakoczi (am văzut diploma de în­nobilare și am găsit în cărțoiul unui mare he­raldist român, chiar pe coperta a doua, blazonul Florianilor). Ei, și în satul Valea Rea, stătea bunica mea, nu de­parte de Cozla, unde se născuse tata. Calea ferată mer­gea pe malul Someșului, așa că ne lăsa mai de­parte de sat, iar noi trebuia să urcăm dealul până sus, în satul bunicii. Dar odată ajuns, priveliștea splendidă răsplătea toate eforturile. Cel mai plăcut lucru de acolo, o amintire luminoasă care mă în­du­ioșează și acum, erau dragostea și gri­ja bunicii, care nu mai știa, biata, ce să facă pen­tru ca noi (eu și sora mea), copii de la oraș, să ne simțim bine în raiul ei. Gospodăria ei tradițională țărănească îmi oferea prilejuri de noi și noi descoperiri, o simțeam ca a mea, mă simțeam stăpân pe ea și pe orice viețuitoare adăpostită acolo. În fiecare zi dată de la Dumnezeu, porneam în lungi excursii în împrejurimi (după ce-mi sta­bileam înainte "cartierul general" în ham­bar), fie prin pădure, fie pe dealuri, unde, sus de tot, era o culme mai pleșuvă, de unde se vedea până departe toată Valea So­me­șului. Acolo, sus, pe vârful Prisnelului, am scris mai târziu multe poezii și am schițat câteva din piesele mele muzicale. Și mai fă­ceam ceva, acolo, sus, fiind singur: cântam cu vântul! Dădeam dru­mul vocii și vedeam cum mi-o purta vântul, care înfășura ușor culmea dealului sau o bătea puternic, în funcție de vreme. Vântul se juca cu vocea mea, aproape că aveam un partener în el, uneori îmi ducea glasul departe, alteori mi-l înturna, cu noi nuanțe, spo­rind și el, atunci când mă forțam să-l aco­păr, să-l înving. Așa am descoperit diferite timbre ale vocii (staccato-uri, vibrato-uri de glotă, așa-zisul "ho­rit în grumaz" țărănesc, chiar o variantă personală a acestui "cân­tat cu noduri"), tehnici vocale pe care le-am și fo­losit în diferite cântece de-ale mele. Foarte greu am mai putut găsi, apoi, locuri "curate", nepo­luate, în care să pot da drumul glasului, așa ca pe vâr­ful Pris­nelului. Și, mai cu seamă, tare îmi era drag să privesc de acolo satele someșene și lumea care se în­tindea la picioarele mele!

- Nu v-a fost dor de toate acestea când ați ple­cat?

- "Vederea" aceasta, lipită de suflet, am luat-o cu mine, când am plecat din țară, în 1984, la 34 de ani, după îndelungi chibzuințe, ca să-mi țină de dor. Întâi în America, apoi înapoi în Europa, stabilindu-mă în Germania, la Düsseldorf. După cinci ani a venit schim­­barea de regim în România și eu am putut să mă întorc acasă, și de atunci, de câte ori am ocazia, urc dealul Prisnelului ca să cânt, din nou, cu vântul, ca în tinerețe. Am constatat, fericit, că bucuria aceas­ta a rămas întreagă!

Orașul cu fotografii

- Spuneați că vă inspiră și oamenii...

- Da, iată, Transilvania, acest creuzet în care s-au amestecat mai multe neamuri și seminții de-a lungul istoriei (la Satu Mare, de pildă, trăiesc ucraineni, po­lonezi, maghiari, germani, vezi asta și citind nu­mele de pe crucile din cimitir) ne învață lecția tole­ranței pe noi, românii, și faptul că aceste combinații mul­tiet­nice nu fac decât bine. Din drag de locul nașterii mele, Sătmarul meu, am făcut un proiect legat de diversitatea sa etnică și, în același timp, de apar­te­nența sa europeană, care s-a derulat de "Zilele ora­șului", care au loc în mai, pe parcursul mai multor ani. Scenariul presupunea proiectarea pe marile clă­diri semnificative de acolo a unor serii de portrete ale sătmărenilor contemporani, oameni de toate felurile, dar și de fotografii istorice, recuperate din arhive, chiar a chipurilor de pe tablourile de promoție sau din arhiva penitenciarului de acolo, cu totul - vreo 10.000 de fotografii. Era copleșitor să urmărești deru­larea acelor figuri, foarte expresive, care spuneau mult despre apartenența lor etnică, despre profesie, chiar, fără să știi cine sunt (doar pe internet au fost publicate cu numele, acolo unde le-am știut, desigur), să-ți recunoști strămoși printre ele, să identifici tră­sături familiare - în fapt, un film mut, fără acțiune, dar care ți se adresa foarte puternic, ca locuitor al ora­șului. A fost un act de restituire formidabil pentru me­moria comunității sătmărene și a impresionat foarte tare. În același timp, e și un proiect dinamic, care poate fi completat și reluat, din timp în timp.

Primăvara de la Praga

- S-o cotim ca pe Someș, spre anii studenției bucu­reștene, când s-a produs și debutul dvs. mu­zical.

- Eu am venit în 1967 la București. Aveam 17 ani (am fost ultima promoție care a ter­minat cu 11 clase liceul) când am intrat ca student în prima serie a nou înființatei Facultăți de Cibernetică. Un an mai târziu, în 1968, s-a dezlănțuit "Primă­va­ra de la Praga" și am simțit atunci cum totul se reformulează, tinerii capătă curaj să schimbe fața lumii și pre­ju­de­cățile ei. Totul a venit cumva firesc și la noi și, cu­rios, sincronizat cu lumea de afară, deși noi nu aveam schimb de informații și co­nexiuni facile cu Occi­dentul. Cultura hippie, manifestată întâi în cadrul Festivalului de la Woodstock, începuse să se răspân­dească încă din 1965, prefigurând mari trans­for­mări de mentalitate. Cel puțin din punct de vedere artistic, liber­tățile de expresie se conturau din ce în ce mai profund, dar acestea aveau, desigur, și va­lențe sociale și politice. Mie, momentul 1968 mi-a dat curaj să îmi expun ideile, să dau o for­mă proiectelor de genul ce­lor pe care le gândeam atunci și la fel ca mine au făcut și alți tineri artiști, ca de pildă Nicu Covaci și Phoenix. Dar o miș­care organizată nu s-a născut atunci, așa cum a fost în rândul studenților de la Paris, de pildă, pentru că la noi, timidele tentative au fost repede înăbușite de sis­temul politic coercitiv. Fapt este că în 1968, când Pra­ga a fost invadată de tancurile sovietice, eu am scris o melodie care se intitula "Vocea oilor", un fel de fabulă a istoriei momentului, care povestea despre un lup care dădea iama într-o stână, neavând altă treabă decât să pună el lucrurile în ordine acolo. Am cântat această piesă cu mare succes, alături de alte piese foarte critice, care povesteau despre "Mercedes-urile negre" pe care nu le aveau decât cei din Comitetul Central al PCR, într-un concert la "Pop Club", în casa de cultură a studenților "Grigore Preoteasa". (Clubul a fost inițiat de frații Petrescu, fiii celebrului scriitor Camil Petrescu, și de arhitectul Victor Sălăjan, în spa­te fiind "emi­nența cenușie" Cornel Chiriac, ce­lebrul realizator de emisiuni muzicale la radio, fugit din țară și ulterior colaborator la "Europa Liberă".) Cornel Chiriac a înregistrat piesa cu pricina și, ris­când enorm, a difu­zat-o la postul național de radio, în celebra sa emi­siune "Metronom", fentând cenzura și pa­sându-i o altă bandă spre aprobare. A fost dat afară din radio și a hotărât să plece din țară. Era, într-ade­văr, o lume de nebuni. Cenzura ajunsese la pa­roxism, nu aveai voie să vorbești despre nimic, să discuți des­pre ceea ce se întâmpla în jur. Deși Cea­ușescu luase o poziție oficială în mediul in­ter­național refe­ritor la inva­da­rea Cehos­lo­va­ciei, noi nu aveam voie să discutăm despre asta. Mie mi s-au pus mai mul­te interdicții de a mai participa la festivaluri în țară și în stră­inătate, de a fi difuzat pe pos­tu­rile de radio, de a mai publica etc. Dar starea aceea de efer­vescență mă ține și astăzi, a de­venit un crez al generației noas­tre artistice, nu e ceva care să treacă, precum pojarul.

- Sunt aproape 50 de ani de atunci. Mai găsiți în lumea care ne înconjoară surse "de foc"?

- Eu, unul, sunt foarte atent la viața cetății, a cetăților în ca­re trăiesc. Întotdeauna am fost, în­cepând cu "primăvara de la Praga" și până în prezent. Nu sunt un artist care se izolează în turnul de fildeș. Și ca să mă destăinui și mai mult, pot să vă spun că mă inspiră locurile spe­ciale, istoria și culturile tra­di­ționale. Mă interesează muzica popoarelor, con­cep­tul de "world music". Am încercat să-l aduc pe sce­nele ro­mânești încă din anii '70 (la prima ediție a "Pri­mă­ve­rii Baladelor"), ca și pe cel de "performing mul­time­dia", așa cum făceam tot pe a­tunci, într-un spec­tacol de ima­gine, muzică și poezie, în care im­plicasem actori, po­eți, artiști plastici (Ion Ca­­ramitru, Flo­rian Pittiș, Ga­­briela Meli­nescu, Anton Pe­­trașincu și alții) și care se de­­rula la Club A. Erau lu­cruri cu totul ino­va­toare în epo­că, chiar dacă rea­lizate din punct de ve­dere tehnic cu mare greu­tate, nu atât de fa­cil ca as­tăzi, în epo­ca in­for­matizării.

Unde sunt iubirile de-altădată?

- Dar dragostea? Vă inspiră și ea? Are nevoie un artist să fie îndrăgostit?

- Și dragostea! Da, un artist are mare nevoie să fie îndrăgostit! Nu mi se mai întâmplă atât de des ca odinioară să mă îndrăgostesc, cu vârsta, relațiile se lungesc și pierd din intensitate, dar mi-aș dori să simt din nou starea aceea de îndrăgostire, în care parcă toate celulele se schimbă, se regenerează. Ar fi gro­zav ca, de la o vârstă încolo, să te "rejuvenezi" printr-un proces din acesta, ca florile primăvara. Nu știu ce pru­dență caraghioasă am căpătat, nici nu mai știu cum să numesc toate mecanismele acestea psiho­lo­gice, care mă împiedică și mă îndepărtează de a intra într-o asemenea întâmplare fericită. Într-o asemenea bucurie! Nu aș spune că sunt genul care vrea să își controleze viața și să facă totul previzibil, ar fi plic­ti­sitor așa. Numai că, nu știu cum se întâmplă, dar de la o vârstă parcă nu te mai lovește atât de des dra­gostea! Asta e toată povestea!

- Ați avut și zone de întuneric în viața dvs.? Cum le-ați traversat?

- Dacă ai tărie sufletească, poți să faci să apară o rază de lumină și în întuneric. Iar, uneori, într-o ca­meră întunecoasă, poți găsi pe pipăite, ori chiar îm­pie­­dicându-te de ele, lucruri inte­re­sante. Eu am fost cu toate simțurile deschise, întotdeauna. De fapt, uneori mi le an­tre­nez, mental, prin tehnici de su­praviețuire, inclusiv sufletești. De pil­dă, dacă ești prins sub dărâ­mă­turi, în cazul unui cataclism natural, e cel mai po­sibil să nu ai pe nimeni aproa­pe.

- E și Dumnezeu acolo, sau e doar încrederea în sine?

- Da, sigur, El e tot timpul cu mine, în preajma mea, asta îmi e clar!

- O spune ciberneticianul care sunteți?

- E aproape un rezultat logic al gân­dirii și al ordinii lucrurilor în Uni­vers. Toate acestea pot exista doar în interiorul unui sistem care e construit și "îndumnezeit" de un Mare Creator.

În misiune de salvare

- Primăvara e și un semnal al reînnoirii artistice. Ce proiecte aveți pentru viitorul apropiat?

- Am planuri foarte concrete. Pe 4 mai, imediat după Paști, va fi pre­mie­ra unui film artistic, pentru care eu am compus mu­zica: se numește "03 Bypass", e regizat de Napoleon Helmis, și în distribuție sunt tineri actori extraor­dinari. E un proiect la care țin foarte mult și îi invit și pe cititorii dvs. să vină să vadă filmul. Tot în mai voi avea un concert la București, într-o formulă ine­dită, în care își are locul și DJ Vasile, și VJ Tom, și un violonist foarte bun. Muzica și poezia sunt compuse de mine și performate pe fondul unor proiecții video. În afară de asta, planurile mele continuă cu cele aca­demice. Țin cursuri mas­te­rale și lucrez în continuare cu studenții, o interacțiune care îmi adu­ce multă bucurie și energie. Sunt pro­fesor angajat la UNATC Bucu­rești (Universitatea Na­țională de Artă Teatrală și Ci­ne­ma­­to­gra­fică), unde predau live-design, mul­timedia și artele sce­nice. În Fa­cultatea de Auto­matică a Uni­ver­si­tății Politehnice pre­dau mul­ti­me­dia, la Academia de Mu­zică predau un curs de muzică de teatru și de film, iar la Uni­ver­sitatea Națională de Arte predau singurul curs de artă cinetică din is­toria noastră. Ați fi crezut vreo­dată că studenții de la Arte Plastice vor avea nevoie de pro­gramare pen­tru a-și desăvârși cre­ațiile, pen­tru a-și însufleți ins­ta­lațiile ar­tis­tice, pentru a le da viață? E ceea ce îi învăț eu să facă, din convingerea că arta anilor ce urmează va fi marcată foarte serios de cine­tică și de mișcare. E o zonă de graniță între artă și ști­ință, dar e fascinantă pentru tineri (eu o expe­rimen­tam cu mijloace rudi­mentare în anii '70!). Zilele ur­mă­toare voi fi la Cluj, unde am un workshop cu stu­den­ții de la UBB, apoi voi avea un drum în Ger­ma­nia. Am o experiență universitară îndelungată și acolo, ca profesor asociat.
Aș mai vrea să punctez aici că am descoperit cu mare plăcere, în revista dvs., "Formula AS", mate­riale despre comunitățile de români din afara grani­țelor, reportaje care chiar m-au inspirat în vizitarea și cunoașterea lor, a vechilor comunități de români, aromâni, istroromâni și a muzicilor lor tradiționale. Uluit de ce am descoperit, ulterior am organizat, prin fundația ce-mi poartă numele și care are sediul la Satu Mare, un festival denumit "Serbări arhaice de iarnă", la care am invitat rapsozi și formații de mu­zică veche tradițională, din aceste enclave. A fost un mare succes și m-a încărcat extraordinar, așa că anul acesta, aș vrea să repet și călătoriile, și evenimentele muzicale. Tot la Satu Mare vreau să reiau în vara aceas­ta un alt proiect al Fundației "Mircea Florian", și anume primul workshop de tulnic din istoria Ro­mâ­niei, realizat anul trecut pentru prima dată. Un "ate­lier" cu cele mai grozave tulnicărese din comu­nități strămutate din Apuseni în ținutul Sătmarului, de la Ianculești și Marna, la care s-au înscris foarte mulți tineri, animați de dorința de a salva aceste ins­tru­­mente străvechi și de a revigora o muzică ancestrală.