Născut în Satu Mare, la 5 decembrie 1949, Mircea Florian a urmat Școala de Artă și apoi Liceul "Mihai Eminescu", a studiat de mic pianul (pe un instrument vienez, pe care mama sa i l-a cumpărat când el avea 5 ani), saxofonul, chitara, descoperind treptat sonoritățile instrumentelor orientale (cobză, sitar) și ale celor vechi, tradiționale (drâmbă, ocarină, tilincă etc). A făcut parte din prima promoție (1967-1972) a Facultății de Cibernetică de la București, având privilegiul de a avea străluciți savanți ca profesori, Edmond Nicolau sau Grigore Moisil.
Poate că din întâlnirea aceasta a muzicii cu matematicile abstracte s-a născut pasiunea pentru arta complexă, exprimată nu doar prin sunet, ci și prin imagine, dans, mixaje pe computer. Vârf al generației anilor '60, preocupările paralele pe care le-a avut pentru folk, muzică arhaică, muzică electronică, rock progresiv, new-wave etc., l-au situat pe Mircea Florian în avangarda artei românești, de la debutul său și până astăzi, timp de 50 de ani. A fondat și a condus formule-concept cu care s-a prezentat pe scenă, cu nume la fel de inedite precum muzica pe care o face ("Zburătorii", "Florian în Labirint", "Ceata de dubași, ceterași, kitarozi și alți meșteri lăutari", "Ceata Melopoică", "Florian din Transilvania", "Mircea Florian & DJ Vasile & VJ Tom") și a participat distinct, în concerte și înregistrări, alături de "Phoenix", "Metropol" sau "Shukar Collective".
Mereu "înaintea plutonului", Mircea Florian nu are nicio clipă, precum alți colegi de-ai săi de scenă și de generație, teama că va deveni vreodată anacronic. Ce crez îl "mână în luptă", pe acest artist parcă venit din viitor, am aflat într-o zi de primăvară grăbită, în care se spune că ies strămoșii afară și bat pământul cu maiurile, pentru ca să intre frigul și să iasă căldura din el!
Joc de oglinzi
- Domnule Mircea Florian, cum își începe diminețile un artist atât de complex ca dumneavoastră?
- Sunt zile pe care le încep la prima oră, plecând spre universitățile la care țin cursuri. Dacă nu am cursuri de dimineață, mă trezesc, oricum, devreme, și lucrez acasă, la proiectele mele muzicale și de arte vizuale, compun, studiez, repet. Am un ritual speculativ dimineața: mă uit în oglindă din mai multe unghiuri, sunt "cu ochii pe mine". În baie, am o oglindă mare în față, și alta mai mică în spate, așa că imaginea mea se reflectă succesiv dintr-o oglindă în alta, la nesfârșit, până ce se face îndepărtată, mică și neclară, iar asta mă înveselește nespus, înseamnă că sunt în formă, plin de energie și gata de treabă.
- Includeți și primăvara printre urgențele zilei? Ați observat că a venit?
- Eu sunt un solar, chiar dacă sunt născut iarna. Mă bucur că acum cresc lumina și căldura și merg în parcurile Bucureștiului, în unele după-amieze, ca să văd cum fiecare se îmbracă în mai mult verde, zi după zi.
- V-ați născut în nordul Ardealului. Aveți vreo amintire mai specială legată de primăvara copilăriei?
- Toată frenezia aceasta a reînnoirii naturii, eu o asociez cu sărbătoarea de Paști și, îndeosebi, cu un obicei care se practica în tot Ardealul, și anume, "stropitul fetelor", din a doua zi a sărbătorii. Feciorii mergeau la fetele mari și le stropeau cu parfum, primind în schimb prăjituri și un păhăruț de rachiu. Eram încă un copilandru, când am plecat dintâi cu stropitul, cu alți colegi de școală, pe la vreo 14 ani, iar pentru asta, mi-am cumpărat de la un debit de tutun din orașul meu natal, Satu Mare, o sticluță de parfum în formă de mașinuță! Tare mândru mai eram, pentru că alți prieteni de-ai mei cumpăraseră același parfum, foarte ieftin, dar într-o sticlă sub formă de iepuraș! Mergeam pe la toate fetele pe care le știam, colege ori cunoștințe, și nici nu conta ce religie aveau familiile din care făceau parte - că erau evreice, ori creștine catolice, protestante, evanghelice, ori ortodoxe de stil vechi - toate se bucurau să fie stropite! De altfel, Satu Mare era un oraș multietnic, cu un spirit foarte tolerant, și eu așa am crescut. Iar obiceiul acesta frumos era al unor tineri care se bucurau că venea primăvara și el prefigura iubirea, era un fel de a le curta pe fete și de a simți, confuz și tulbure, primii fiori ai dragostei. Pentru noi nu avea vreo semnificație religioasă, ci era încă o ocazie de a "socializa", o formă cu mult mai personală decât rețelele de socializare virtuale de azi!
- Știu că aveți o pasiune pentru instrumentele arhaice. Dacă ar fi să însoțiți primăvara, cu ce instrument i-ați cânta?
- Cred că i-aș cânta din toate: drâmbă, ocarină, fluiere, cobză, tulnic, pentru că toate instrumentele acestea au ceva foarte pur și ingenuu în ele. Chiar și din cele grave, cum ar fi trombonul sau tuba. De fapt, eu cred că instrumentele n-au gen, chiar dacă unele au o natură mai feminină, ori mai masculină, cumva sunt nedefinite, li se dă libertatea de a fi orice, în funcție de cum "le" cânți, de cum le atingi! Se-nțelege, cu ele nu i-aș cânta primăverii ca Vivaldi, și nici ca Stravinski, dar sunetele acestor instrumente vechi sunt minunate, sunt chiar vindecătoare! Muzica mea e una experimentală, care însă se folosește de elemente tradiționale. Poate părea un ușor paradox, dar mie mi se pare că nu e! E o muzică pe care nu se poate dansa, dar se poate visa foarte bine!!! Asta e minunat: ador să se viseze pe muzica mea!
Cântând cu vântul
- Vă inspiră natura atunci când compuneți? Sau, mai degrabă "natura urbană"?
- Deopotrivă, amândouă. Și cel mai mult mă inspiră oamenii! Dar cu natura am eu o altă poveste, una profund intimă, legată de instrumentul cel mai grozav, numit vocea umană. Tatăl meu era sălăjan de origine, dintr-un sat numit Cozla, la poalele unui deal care se cheamă Prisnel, pe lângă care Someșul face un cot larg. Rădăcina familiei noastre, a Florianilor, era puțin mai sus de Cozla, la Preluca, mai înspre Maramureș, de unde se trage un strămoș ce fusese făcut cavaler de principele guvernator al Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi (am văzut diploma de înnobilare și am găsit în cărțoiul unui mare heraldist român, chiar pe coperta a doua, blazonul Florianilor). Ei, și în satul Valea Rea, stătea bunica mea, nu departe de Cozla, unde se născuse tata. Calea ferată mergea pe malul Someșului, așa că ne lăsa mai departe de sat, iar noi trebuia să urcăm dealul până sus, în satul bunicii. Dar odată ajuns, priveliștea splendidă răsplătea toate eforturile. Cel mai plăcut lucru de acolo, o amintire luminoasă care mă înduioșează și acum, erau dragostea și grija bunicii, care nu mai știa, biata, ce să facă pentru ca noi (eu și sora mea), copii de la oraș, să ne simțim bine în raiul ei. Gospodăria ei tradițională țărănească îmi oferea prilejuri de noi și noi descoperiri, o simțeam ca a mea, mă simțeam stăpân pe ea și pe orice viețuitoare adăpostită acolo. În fiecare zi dată de la Dumnezeu, porneam în lungi excursii în împrejurimi (după ce-mi stabileam înainte "cartierul general" în hambar), fie prin pădure, fie pe dealuri, unde, sus de tot, era o culme mai pleșuvă, de unde se vedea până departe toată Valea Someșului. Acolo, sus, pe vârful Prisnelului, am scris mai târziu multe poezii și am schițat câteva din piesele mele muzicale. Și mai făceam ceva, acolo, sus, fiind singur: cântam cu vântul! Dădeam drumul vocii și vedeam cum mi-o purta vântul, care înfășura ușor culmea dealului sau o bătea puternic, în funcție de vreme. Vântul se juca cu vocea mea, aproape că aveam un partener în el, uneori îmi ducea glasul departe, alteori mi-l înturna, cu noi nuanțe, sporind și el, atunci când mă forțam să-l acopăr, să-l înving. Așa am descoperit diferite timbre ale vocii (staccato-uri, vibrato-uri de glotă, așa-zisul "horit în grumaz" țărănesc, chiar o variantă personală a acestui "cântat cu noduri"), tehnici vocale pe care le-am și folosit în diferite cântece de-ale mele. Foarte greu am mai putut găsi, apoi, locuri "curate", nepoluate, în care să pot da drumul glasului, așa ca pe vârful Prisnelului. Și, mai cu seamă, tare îmi era drag să privesc de acolo satele someșene și lumea care se întindea la picioarele mele!
- Nu v-a fost dor de toate acestea când ați plecat?
- "Vederea" aceasta, lipită de suflet, am luat-o cu mine, când am plecat din țară, în 1984, la 34 de ani, după îndelungi chibzuințe, ca să-mi țină de dor. Întâi în America, apoi înapoi în Europa, stabilindu-mă în Germania, la Düsseldorf. După cinci ani a venit schimbarea de regim în România și eu am putut să mă întorc acasă, și de atunci, de câte ori am ocazia, urc dealul Prisnelului ca să cânt, din nou, cu vântul, ca în tinerețe. Am constatat, fericit, că bucuria aceasta a rămas întreagă!
Orașul cu fotografii
- Spuneați că vă inspiră și oamenii...
- Da, iată, Transilvania, acest creuzet în care s-au amestecat mai multe neamuri și seminții de-a lungul istoriei (la Satu Mare, de pildă, trăiesc ucraineni, polonezi, maghiari, germani, vezi asta și citind numele de pe crucile din cimitir) ne învață lecția toleranței pe noi, românii, și faptul că aceste combinații multietnice nu fac decât bine. Din drag de locul nașterii mele, Sătmarul meu, am făcut un proiect legat de diversitatea sa etnică și, în același timp, de apartenența sa europeană, care s-a derulat de "Zilele orașului", care au loc în mai, pe parcursul mai multor ani. Scenariul presupunea proiectarea pe marile clădiri semnificative de acolo a unor serii de portrete ale sătmărenilor contemporani, oameni de toate felurile, dar și de fotografii istorice, recuperate din arhive, chiar a chipurilor de pe tablourile de promoție sau din arhiva penitenciarului de acolo, cu totul - vreo 10.000 de fotografii. Era copleșitor să urmărești derularea acelor figuri, foarte expresive, care spuneau mult despre apartenența lor etnică, despre profesie, chiar, fără să știi cine sunt (doar pe internet au fost publicate cu numele, acolo unde le-am știut, desigur), să-ți recunoști strămoși printre ele, să identifici trăsături familiare - în fapt, un film mut, fără acțiune, dar care ți se adresa foarte puternic, ca locuitor al orașului. A fost un act de restituire formidabil pentru memoria comunității sătmărene și a impresionat foarte tare. În același timp, e și un proiect dinamic, care poate fi completat și reluat, din timp în timp.
Primăvara de la Praga
- S-o cotim ca pe Someș, spre anii studenției bucureștene, când s-a produs și debutul dvs. muzical.
- Eu am venit în 1967 la București. Aveam 17 ani (am fost ultima promoție care a terminat cu 11 clase liceul) când am intrat ca student în prima serie a nou înființatei Facultăți de Cibernetică. Un an mai târziu, în 1968, s-a dezlănțuit "Primăvara de la Praga" și am simțit atunci cum totul se reformulează, tinerii capătă curaj să schimbe fața lumii și prejudecățile ei. Totul a venit cumva firesc și la noi și, curios, sincronizat cu lumea de afară, deși noi nu aveam schimb de informații și conexiuni facile cu Occidentul. Cultura hippie, manifestată întâi în cadrul Festivalului de la Woodstock, începuse să se răspândească încă din 1965, prefigurând mari transformări de mentalitate. Cel puțin din punct de vedere artistic, libertățile de expresie se conturau din ce în ce mai profund, dar acestea aveau, desigur, și valențe sociale și politice. Mie, momentul 1968 mi-a dat curaj să îmi expun ideile, să dau o formă proiectelor de genul celor pe care le gândeam atunci și la fel ca mine au făcut și alți tineri artiști, ca de pildă Nicu Covaci și Phoenix. Dar o mișcare organizată nu s-a născut atunci, așa cum a fost în rândul studenților de la Paris, de pildă, pentru că la noi, timidele tentative au fost repede înăbușite de sistemul politic coercitiv. Fapt este că în 1968, când Praga a fost invadată de tancurile sovietice, eu am scris o melodie care se intitula "Vocea oilor", un fel de fabulă a istoriei momentului, care povestea despre un lup care dădea iama într-o stână, neavând altă treabă decât să pună el lucrurile în ordine acolo. Am cântat această piesă cu mare succes, alături de alte piese foarte critice, care povesteau despre "Mercedes-urile negre" pe care nu le aveau decât cei din Comitetul Central al PCR, într-un concert la "Pop Club", în casa de cultură a studenților "Grigore Preoteasa". (Clubul a fost inițiat de frații Petrescu, fiii celebrului scriitor Camil Petrescu, și de arhitectul Victor Sălăjan, în spate fiind "eminența cenușie" Cornel Chiriac, celebrul realizator de emisiuni muzicale la radio, fugit din țară și ulterior colaborator la "Europa Liberă".) Cornel Chiriac a înregistrat piesa cu pricina și, riscând enorm, a difuzat-o la postul național de radio, în celebra sa emisiune "Metronom", fentând cenzura și pasându-i o altă bandă spre aprobare. A fost dat afară din radio și a hotărât să plece din țară. Era, într-adevăr, o lume de nebuni. Cenzura ajunsese la paroxism, nu aveai voie să vorbești despre nimic, să discuți despre ceea ce se întâmpla în jur. Deși Ceaușescu luase o poziție oficială în mediul internațional referitor la invadarea Cehoslovaciei, noi nu aveam voie să discutăm despre asta. Mie mi s-au pus mai multe interdicții de a mai participa la festivaluri în țară și în străinătate, de a fi difuzat pe posturile de radio, de a mai publica etc. Dar starea aceea de efervescență mă ține și astăzi, a devenit un crez al generației noastre artistice, nu e ceva care să treacă, precum pojarul.
- Sunt aproape 50 de ani de atunci. Mai găsiți în lumea care ne înconjoară surse "de foc"?
- Eu, unul, sunt foarte atent la viața cetății, a cetăților în care trăiesc. Întotdeauna am fost, începând cu "primăvara de la Praga" și până în prezent. Nu sunt un artist care se izolează în turnul de fildeș. Și ca să mă destăinui și mai mult, pot să vă spun că mă inspiră locurile speciale, istoria și culturile tradiționale. Mă interesează muzica popoarelor, conceptul de "world music". Am încercat să-l aduc pe scenele românești încă din anii '70 (la prima ediție a "Primăverii Baladelor"), ca și pe cel de "performing multimedia", așa cum făceam tot pe atunci, într-un spectacol de imagine, muzică și poezie, în care implicasem actori, poeți, artiști plastici (Ion Caramitru, Florian Pittiș, Gabriela Melinescu, Anton Petrașincu și alții) și care se derula la Club A. Erau lucruri cu totul inovatoare în epocă, chiar dacă realizate din punct de vedere tehnic cu mare greutate, nu atât de facil ca astăzi, în epoca informatizării.
Unde sunt iubirile de-altădată?
- Dar dragostea? Vă inspiră și ea? Are nevoie un artist să fie îndrăgostit?
- Și dragostea! Da, un artist are mare nevoie să fie îndrăgostit! Nu mi se mai întâmplă atât de des ca odinioară să mă îndrăgostesc, cu vârsta, relațiile se lungesc și pierd din intensitate, dar mi-aș dori să simt din nou starea aceea de îndrăgostire, în care parcă toate celulele se schimbă, se regenerează. Ar fi grozav ca, de la o vârstă încolo, să te "rejuvenezi" printr-un proces din acesta, ca florile primăvara. Nu știu ce prudență caraghioasă am căpătat, nici nu mai știu cum să numesc toate mecanismele acestea psihologice, care mă împiedică și mă îndepărtează de a intra într-o asemenea întâmplare fericită. Într-o asemenea bucurie! Nu aș spune că sunt genul care vrea să își controleze viața și să facă totul previzibil, ar fi plictisitor așa. Numai că, nu știu cum se întâmplă, dar de la o vârstă parcă nu te mai lovește atât de des dragostea! Asta e toată povestea!
- Ați avut și zone de întuneric în viața dvs.? Cum le-ați traversat?
- Dacă ai tărie sufletească, poți să faci să apară o rază de lumină și în întuneric. Iar, uneori, într-o cameră întunecoasă, poți găsi pe pipăite, ori chiar împiedicându-te de ele, lucruri interesante. Eu am fost cu toate simțurile deschise, întotdeauna. De fapt, uneori mi le antrenez, mental, prin tehnici de supraviețuire, inclusiv sufletești. De pildă, dacă ești prins sub dărâmături, în cazul unui cataclism natural, e cel mai posibil să nu ai pe nimeni aproape.
- E și Dumnezeu acolo, sau e doar încrederea în sine?
- Da, sigur, El e tot timpul cu mine, în preajma mea, asta îmi e clar!
- O spune ciberneticianul care sunteți?
- E aproape un rezultat logic al gândirii și al ordinii lucrurilor în Univers. Toate acestea pot exista doar în interiorul unui sistem care e construit și "îndumnezeit" de un Mare Creator.
În misiune de salvare
- Primăvara e și un semnal al reînnoirii artistice. Ce proiecte aveți pentru viitorul apropiat?
- Am planuri foarte concrete. Pe 4 mai, imediat după Paști, va fi premiera unui film artistic, pentru care eu am compus muzica: se numește "03 Bypass", e regizat de Napoleon Helmis, și în distribuție sunt tineri actori extraordinari. E un proiect la care țin foarte mult și îi invit și pe cititorii dvs. să vină să vadă filmul. Tot în mai voi avea un concert la București, într-o formulă inedită, în care își are locul și DJ Vasile, și VJ Tom, și un violonist foarte bun. Muzica și poezia sunt compuse de mine și performate pe fondul unor proiecții video. În afară de asta, planurile mele continuă cu cele academice. Țin cursuri masterale și lucrez în continuare cu studenții, o interacțiune care îmi aduce multă bucurie și energie. Sunt profesor angajat la UNATC București (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică), unde predau live-design, multimedia și artele scenice. În Facultatea de Automatică a Universității Politehnice predau multimedia, la Academia de Muzică predau un curs de muzică de teatru și de film, iar la Universitatea Națională de Arte predau singurul curs de artă cinetică din istoria noastră. Ați fi crezut vreodată că studenții de la Arte Plastice vor avea nevoie de programare pentru a-și desăvârși creațiile, pentru a-și însufleți instalațiile artistice, pentru a le da viață? E ceea ce îi învăț eu să facă, din convingerea că arta anilor ce urmează va fi marcată foarte serios de cinetică și de mișcare. E o zonă de graniță între artă și știință, dar e fascinantă pentru tineri (eu o experimentam cu mijloace rudimentare în anii '70!). Zilele următoare voi fi la Cluj, unde am un workshop cu studenții de la UBB, apoi voi avea un drum în Germania. Am o experiență universitară îndelungată și acolo, ca profesor asociat.
Aș mai vrea să punctez aici că am descoperit cu mare plăcere, în revista dvs., "Formula AS", materiale despre comunitățile de români din afara granițelor, reportaje care chiar m-au inspirat în vizitarea și cunoașterea lor, a vechilor comunități de români, aromâni, istroromâni și a muzicilor lor tradiționale. Uluit de ce am descoperit, ulterior am organizat, prin fundația ce-mi poartă numele și care are sediul la Satu Mare, un festival denumit "Serbări arhaice de iarnă", la care am invitat rapsozi și formații de muzică veche tradițională, din aceste enclave. A fost un mare succes și m-a încărcat extraordinar, așa că anul acesta, aș vrea să repet și călătoriile, și evenimentele muzicale. Tot la Satu Mare vreau să reiau în vara aceasta un alt proiect al Fundației "Mircea Florian", și anume primul workshop de tulnic din istoria României, realizat anul trecut pentru prima dată. Un "atelier" cu cele mai grozave tulnicărese din comunități strămutate din Apuseni în ținutul Sătmarului, de la Ianculești și Marna, la care s-au înscris foarte mulți tineri, animați de dorința de a salva aceste instrumente străvechi și de a revigora o muzică ancestrală.