Destinul unui pian vienez

Un miracol turistic: Gura Râului

Descătuşată de revoluţia anti-ceauşistă din 1989, ini­ţiativa privată a sătenilor şi-a găsit împlinirea în agro­turism. Un exemplu e Gura Râului, un sat fru­mos şi bogat din apropierea Sibiului, aşezat, cum nu se poate mai bine, la poalele Munţilor Cibin. Deşi ar­deleni, care numără până la o sută înainte să ia o de­cizie, gurenii şi-au deschis casele turiştilor, i-au cul­cat în cele mai bune paturi şi le-au pus pe masă toate bunătăţile gospodăriei. Când n-au mai făcut faţă, au construit pensiuni noi sau au transformat şoproanele în spaţii de cazare. Au vândut animalele, au dezin­fectat grajdurile, le-au amenajat, au construit camere în vechiul pod, le-au mobilat, astfel încât, la final, au obţinut noi locuri pentru orăşenii dornici să se bucure pentru câteva zile de binefacerile vieţii la ţară.
Comuna Gura Râului a ajuns să aibă în prezent 400 de locuri de cazare, disponibile în orice anotimp. Sunt locuri în pensiuni construite din temelie, dar şi locuri amenajate în fostele şoproane. Dacă nu-ţi spune gazda ce schimbări a operat, nu-ţi dai seama că sala de mese, unde ţi se pune în faţă un platou cu cârnaţi şi caltaboşi autentici, este un fost grajd, unde pe la începutul anilor nouăzeci, văcuţele rumegau li­niş­tite otava coborâtă cu furca din pod. Aşa e şi în pensiunea agroturistică a familiei Câmpean. O masă lungă, scaune din lemn, cu spătar, ceramică săsească pe pe­reţi, ştergare româneşti şi fotografii mari, ca nişte panouri, de unde te privesc gurenii de altădată, imortalizaţi la Sibiu, de celebrul fotograf Emil Fischer. Pa­no­urile fotografice au fost realizate acum câţiva ani, în cadrul unui proiect care a avut ca scop evocarea satului de odini­oară cu ajutorul fotografiilor păstrate în casele localnicilor. Sunt fotografii de grup, cu ţărani îmbrăcaţi în haine de săr­bă­toare. Ai im­presia că oamenii aceia din fotografiile mărite se uită drept la tine şi îţi mulţumesc că ai poposit în co­muna lor. Cei fotografiaţi zac de mult în mormintele din jurul bisericii mo­nu­men­tale din centrul aşezării, dar ima­ginea lor, aşa cum a surprins-o aparatul lui Fischer, e aici, lângă tine, şi îţi dă sen­za­ţia de pre­zenţă, de parcă oamenii de aco­lo ar fi gata să întindă mâna şi să cioc­nească un pahar cu ţuică de prună.

Pianul din carul cu boi

Primele fotografii ale gurenilor datează de la începutul secolului XX. Vremuri de avânt economic, de comerţ cu materii prime, lemn, lână, piatră, sau ce mai putea produce un sat de munte. Unii săteni deschiseseră ateliere meşteşugăreşti, se specia­liza­seră în croitorie, cizmărie, fierărie. Se ridicaseră încetul cu încetul, cu tenacitate, prosperau şi aveau bani în chimir ca să-şi ducă familia la Sibiu, pentru o poză faină, cu ei, toţi, zâmbind a trai tihnit. Cam tot prin anii aceia, hai să zicem cu un deceniu în urmă, prin 1890, un preot român din Banatul de munte, beneficiind şi el de ceva venituri în mijlocul unei comunităţi în ascensiune economică, a cumpărat de la Budapesta un pian pentru fiica lui. Pianul a fost adus cu carul cu boi, până în satul din apropierea Oraviţei. Fata s-a căsătorit cu un preot în devenire, iar pianul a fost mutat într-un alt sat, tot pe lângă Oraviţa. De acolo, mai târziu, când copiii lor au crescut şi şi-au mutat rostul vieţii la Cluj, pianul a fost transportat în marele oraş transilvan. Dirijorul Radu Ciorei este strănepotul acelui preot bănăţean, care a adus pianul de la Budapesta. "Eu am deschis ochii cu pianul în casă. Când m-am născut, tatăl meu scrisese pe dosul capacului data şi ora naşterii mele. Când am împlinit patru ani, tata, care beneficiase şi el de instrucţie muzicală, dar a ajuns până la urmă inginer silvic, m-a pus pe ge­nunchii lui şi mi-a aşezat de­getele pe claviatură. El mi-a pre­dat primele lecţii. Mai târziu am aflat povestea pia­nului. Cum l-a adus străbunicul cu boii prin pusta maghiară, până în sătucul de munte din Banat. E un pian fabricat în Viena, într-unul din numeroasele ateliere de acolo. Nu e chiar o piesă remarcabilă, dar pentru familia stră­bunicului meu a fost o achiziţie nemaipomenită, o minune."

Simfonii la nicovală

Maestrul Radu Ciorei a absolvit Liceul de Mu­zică din Cluj Napoca, apoi Conservatorul, cu specia­li­zarea în arta di­rijorală. A condus or­ches­tra Filar­mo­nicii din Craiova, iar în prezent este dirijorul orches­trei de stat din Constanţa. Cu patru ani în urmă, a avut o idee considerată un pic năs­truş­nică de prietenii săi. A inaugurat la Gura Râului "Festivalul Graf-Art", un festival in­ternaţional, susţinut de muzicieni ama­tori, pasionaţi de muzica clasică. "Ideea mi-a ve­nit de la un obicei vechi al saşilor.Ei se întâlneau seara, cântau piese de mu­zi­că de cameră, cu ins­tru­mente clasice, după care continuau cu poveşti la un şnaps. M-am gândit să-i dau viaţă la Gura Râului. E o comună bogată, cu oa­meni săritori. Pe de altă parte, aeroportul de la Si­biu e aproape, la numai 15 km. Aterizează aici com­pa­nii internaţionale cunos­cute. Aşa se face că au ve­nit să cânte muzicieni ama­tori din Franţa, Germania, SUA, vor veni anul acesta şi din Coreea de Sud. În fiecare vară, în luna august, comuna sibiană se umple de străini, ca la festivalul de la Veneţia. Toţi sunt mulţumiţi. Invitaţii descoperă locurile frumoase şi mâncarea bună, iar localnicii cu pensiuni şi locuri de ca­zare câştigă un ban cins­tit. Să vă mai spun ceva. La Gura Râului e o sală de spec­tacole de 300 de locuri. La spectacolele Fes­tivalului, sala a fost întotdeauna plină."
Festivalul Graf-Art aduce muzica clasică la Gura Râului, iar lo­cal­nicii se dovedesc re­cep­tivi, peste aşteptările or­ganizatorului. Corul bi­se­ricii a cântat alături de orchestră piese celebre din repertoriul clasic: Co­rul sclavilor evrei, din opera Nabucco, de Giu­seppe Verdi, Gloria de Vivaldi sau O Fortuna din Carmina Burana, de Carl Orff. Copiii au prins şi ei gustul de a cânta ca solişti cu orchestra sim­fonică, iar Mitică Câm­pean a primit onorabilul rol de nicovalist, instrumentul fiind adus din gospodăria so­cru­lui său. De la o ediţie la alta, localnicii s-au familiarizat cu muzica clasică interpretată de muzicienii amatori sosiţi din toată lumea. Ca urmare a acestui demers cultural, la un concert organizat într-o seară, în cadrul turneului "Vioara lui Enescu la sate", au fost, în sală, 250 de spectatori!

O nouă viaţă

Zeci de ani a stat pianul vienez la loc de cinste în casa familiei Ciorei din Cluj. Anul trecut, sora di­ri­jorului s-a mutat în­tr-un apartament cu două camere, dar pianul nu a mai încăput. Unde să-l ducă? Maes­trul Ciorei a avut o iluminare. Pianul va ajunge la Gura Râului, la fa­milia Câmpean. L-a sunat pe Mi­tică, iar omul s-a bucurat. Pianul a fost adus şi aşezat în sala de mese, lângă peretele alb, sub şter­gare. E acolo, în fostul grajd. A dispărut grajdul, dar a apărut pianul. Ca des­tinul să fie ciclic, una dintre copilele familiei, An­dreea, primeşte deja lecţii, a învăţat să descifreze par­ti­turile. Pianul, să ne aducem aminte, a fost cumpărat tot pentru o copilă, cândva, pe la sfârşitul secolului XIX. Cu lemnul său lucios, cu inscripţia care-i atestă originea şi bine aşezat pe picioare, pianul acesta a sfi­dat curgerea epocilor, iar acum, sub degetele unei al­te fete, pare să ceară tuturor, gazde şi invitaţi deo­po­trivă, un singur lucru: "Aveţi, vă rog, grijă de mi­ne".