Am citit cărți mult mai bune ale doliului și ale relațiilor complicate mamă-fiică. Nu v-aș fi recomandat romanul ăsta subțirel și la propriu și la figurat, dacă nu mi s-ar fi părut interesant dintr-un punct de vedere extraliterar, mai ales pentru părinții unor adulți, ale căror concepții și mod de viață, atât de diferite de ale noastre, ne par greu de înțeles. Scriitoarea spaniolă născută în 1972 face parte din generația descendentă din cea a hippioților și saizecioptiștilor spărgători de tabuuri, care "se încăpățânau ca lumea să fie o petrecere, petrecerea lor", dar au sfârșit prin a se integra social și a munci pe rupte pentru carieră și bunuri materiale. Străduindu-se să-și câștige atenția părinților lucizi și foarte ocupați, acești copii neglijați au fost nevoiți să inventeze metode mai sofisticate decât trasul de mânecă sau accesele de plâns pentru a fi băgați în seamă: "astfel noi am devenit o generație pierdută de seducători înnăscuți". Milena Busquets știe ce spune. Fiică a unei celebre editoare, a crescut în mediul intelectual-boem al mamei, a primit o educație cosmopolită (liceul francez din Barcelona, studii universitare de arheologie la Londra) și i s-a dat deplină libertate în opțiuni. Blanca, personajul narator al romanului, e evident un alter-ego prin intermediul căruia vorbește o întreagă generație de femei încă tinere din Occidentul de azi și, prin extensie globalizantă, și de la noi. Beneficiare ale emancipărilor dobândite de mame, cu o toleranță neprefăcută față de instabilitatea relațiilor sexuale și față de viciile și defectele semenilor, aceste tinere sunt în fond niște sentimentale frustrate în căutare de teren ferm printre nisipuri mișcătoare. Sfidând normele tradiționale care le impuneau o anumită supușenie întâi față de părinți, apoi față de un soț ales în principiu pe viață, adică un veșnic sacrificiu de sine pe altarul familiei, ele au căpătat curajul să facă ceea ce doresc fără să le mai pese de gura lumii. (Bine, în societățile mai conservatoare, cum e a noastră, există încă destulă ipocrizie care le determină să-și ascundă sau să își cenzureze acele laturi ale personalității neconforme cu tiparul cumsecade.) Vocea care se confesează în "Până și asta o să treacă" e a unei femei de 40 de ani, cu doi copii din două căsnicii eșuate, care trăiește un dureros episod de reevaluare la moartea mamei sale. Scris ca un monolog adresat defunctei - o femeie strălucită, celebră și anturată, cu care fiica nu a putut comunica deplin cât trăia - romanul oscilează între prezentul doliului și evocarea unor momente din trecut, între complexul de inferioritate al fiicei față de mama adorată-detestată, și încercările ei de a-și atenua sau chiar uita suferința prin partide de sex. Părerea ei despre virtuțile terapeutice ale sexului e frivolă, cum probabil chiar sunt aceste tinere care-și consideră mintea "un templu" iar trupul "un parc de distracții". La casa de vacanță a mamei din Cadaqués, un sat de pe malul mării, se adună ca să o consoleze și să o ajute să treacă prin doliu toți apropiații Blancăi: cei doi foști soți și tați ai copiilor ei, cu care a rămas în relații tandre, cele două prietene bune - alte ipostaze contrastante ale feminității moderne, amantul însurat cu care are o relație promiscuă, precum și alți musafiri, copii, animale de companie. Trăindu-și suferința și plăcerile în libertate, Blanca are revelația că, pe măsura înaintării în vârstă, pierderile ne definesc mai mult decât câștigurile și că "numai iubirea ne-ar putea salva. Tipii, precum și unele tipe deștepte știu că și munca, ambiția, străduința și curiozitatea ne vor salva. Oricum ar fi, sunt convinsă că nimeni n-ar putea trăi fără o formă oarecare de iubire sau de contact fizic. Sub un anumit nivel, începem să putrezim". O filosofare banală, cum sunt destule în acest roman reprezentativ pentru o largă categorie de femei de azi. De unde și succesul lui ca "fenomen editorial internațional".