"Pe 18 februarie, cel mai mare basist român de jazz va concerta alături de Big Bandul Radio", anunţau afişele de concert. Şi, într-adevăr, una dintre atât de rarele prezenţe în ţară ale lui Decebal Bădilă, tânărul-minune al anilor '80, a însemnat o seară strălucitoare pentru jazz-ul românesc. Venit din Germania, direct de la aeroport, fără repetiţii, muzicianul a scos scântei, alături de instrumentiştii orchestrei radio, dar, mai ales, în formula de trio, cu doi vechi colegi de trupă, pianistul Petrică Andrei şi Vlad Popescu (tobe). Ovaţionat de publicul bucureştean, Decebal Bădilă a afirmat încântat: "Sper că şi spectatorii s-au bucurat pe atât de mult, pe cât ne-am bucurat noi. Ne-am simţit extraordinar pe scenă, atât de bine, încât am decis să scoatem un disc cu înregistrarea acestui concert. Prietenia noastră a devenit şi mai temeinică şi a fost un factor decisiv în reuşita acestui demers muzical, la opt ani după ce nu mai cântaserăm împreună."
Între valurile Dunării şi blocurile din Bucureşti
- Aţi plecat în Germania în urmă cu 26 de ani, dar publicul de jazz de la noi nu vă uită şi vă duce dorul. Cum vă simţiţi atunci când vă întoarceţi pe o scenă din ţară?
- Foarte emoţionat. O senzaţie pe care o simt foarte rar în ultima vreme. Poate şi datorită faptului că vin atât de rar aici şi simt presiunea, simt că aşteptările sunt foarte mari: atât publicul, cât şi muzicienii de jazz aşteaptă să audă lucruri aproape imposibile de la mine. Sunt emoţionat pe orice scenă din ţară, dar parcă mai mult la Bucureşti, oraşul în care mi-am început cariera, şi pe scena Sălii Radio, acolo unde am cântat în trecut cu mari muzicieni. Se ştie că sunt născut în Constanţa, însă nu am stat acolo decât până la vârsta de doi ani, când părinţii au decis să ne mutăm la Tulcea. Acolo am avut o copilărie extraordinară, aproape în fiecare zi eram pe câte o ambarcaţiune mai mare sau mai mică, barcă, şalupă, vapor, săptămânal mergeam în Deltă,
Triumf, pe scena Sălii Radio din Bucureşti
- Cum v-aţi acomodat cu zgomotosul Bucureşti, cu şcoala de muzică?
- Am primit locuinţă în cartierul Pantelimon, bineînţeles, la blocuri. În fiecare zi, eu şi cu fratele meu făceam o oră şi jumătate dus, o oră şi jumătate întors, de la şcoala de muzică. Pentru noi, era o aventură zilnică, destul de obositoare, ce-i drept. Mie mi-ar fi plăcut să fiu pianist, dar primisem instrucţiuni clare de acasă, nu care cumva să..., aşa că atunci când am fost întrebat, la şcoală, "Ce vrei să studiezi, pianul sau vioara?", am spus, pe un ton plângăcios, "Vioara". Aşa că am studiat patru ani vioara, dar nu mi-a plăcut deloc. La un moment dat, am descoperit în casă contrabasul fratelui meu şi, când credeam că nu sunt observat, cântam la el. Ovidiu câştigase detaşat, la 9-10 ani, concursurile naţionale la care participase, însă nu se putea prezenta mai departe cu instrumentul dat de şcoală. Profesorul său, Ion Diblă, un om tânăr, energic, a venit cu ideea să comandăm unul la Reghin. A durat doi ani, însă, odată sosit contrabasul, fratele meu a început să câştige premii internaţionale. Când am ajuns şi eu la nouă ani, am visat să devin pianist de jazz, pentru că descoperisem înregistrările lui Oscar Peterson. Câţiva ani mai târziu, cântam la pian într-un trio cu fratele meu şi cu un percuţionist. Am debutat la Festivalul de Jazz de la Sibiu. Florian Lungu, specialistul numărul unu al genului, ne-a ascultat şi mi-a zis "Da, nu-i rău pentru vârsta ta. Însă l-ai ascultat pe cutare sau pe cutare? Armoniile tale sunt cam rudimentare". Avea perfectă dreptate, însă eu am fost atât de rănit, încât am renunţat la visul de atunci.
Chitarist, într-o trupă pop
Nicio zi fără muzică şi chitară
- Prima mea scenă a fost cea de la Casa Pionierului, unde cântam la vioară într-un soi de ansamblu folcloric de copii. Şi atunci, pe când aveam vreo opt ani, fratele meu mi-a arătat la contrabas un "mers de brâu, de horă", o formulă folclorică tipică sudului ţării. Şi formula asta m-a urmărit mult timp, o repetam la coarda sol, cea groasă, a viorii. Ea s-a combinat în mintea mea cu faptul că Ion Diblă, profesorul lui Ovidiu, cânta la bas într-o formaţie pop de succes pe vremea aia. Aşa că lucrurile s-au limpezit pentru mine: vreau să devin chitarist bas, într-o trupă pop! Următorii doi-trei ani mi i-am petrecut cântând, alături de colegi mai mari, într-o formaţie de... heavy metal, numită "S.O.S.". O experienţă foarte interesantă pentru mine. Atunci mi-a fost clar că asta e, sunt făcut pentru chitara bas, nu m-am mai uitat în urmă. De atunci, cel mai simplu lucru pentru mine este să cânt la ea, am senzaţia că pot face asta şi în somn. Orice zi în care nu reuşesc să ating chitara este ca o zi pierdută pentru mine. Pentru mine, dar şi pentru elevii, studenţii mei. E o zi în care nu am progresat, nu am reuşit să descopăr nimic. Bineînţeles că altfel descopăr multe chestii pe care alţii le-au descoperit probabil cu mult timp înainte, dar bucuria de a le găsi eu este imensă. Asta-i firea mea, mă satur repede de lucruri ce pot avea succes, dar sunt repetitive, caut mereu ceva nou.
La 15 ani, alături de Johnny Răducanu
În lumea largă...
- Îmi este foarte clar că fără Ovidiu nu aş fi ajuns basist, de acolo a pornit impulsul. Mai târziu, după ce el îşi făcuse un nume şi cântase deja cu marii muzicieni români de jazz, a început să mă ia cu el şi să mă prezinte. Ştia că vrea să se îndrepte spre muzica clasică, interpreta extraordinar, în special muzica italiană a secolului XIX, ştia că va pleca din ţară şi voia să-mi lase mie locul. Venind din partea lui, recomandarea era primită fără nicio reticenţă. M-a prezentat lui Johnny Răducanu, iar acesta m-a ascultat un pic şi a zis: "Gata, în seara asta cântăm cu Dan, pa, nu mai avem nevoie de tine!" Aşa am ajuns, la 15 ani, basistul lui Johnny Răducanu. Am cântat cu Dan Mândrilă, cu Marius Pop, cu cei mai mari, timp de cinci ani, între 1985 şi 1990. Era o mare bucurie, fără să-mi dau seama, mă foloseam de energiile acestor muzicieni excepţionali ca să zbor. Ascultam înregistrările şi-mi ziceam "Doamne, ce tare sunt!" Asta mi s-a întâmplat şi mie, şi tuturor celor ce pornesc lansat, cu oarece talent, de la o vârstă fragedă. Apoi vine momentul adevărului şi al dezvăluirilor, când îţi dai seama unde te afli de fapt, şi porneşti o muncă asiduă pentru a ajunge în punctul de a fi la fel de mulţumit ca atunci când nu ştiai mai nimic, dar te credeai atât de tare.
- Care a fost cea mai importantă lecţie învăţată în acei ani de la Johnny Răducanu?
- Toleranţa. Să laşi lucrurile să curgă aşa cum sunt. Prezenţa de spirit, dar şi respectul, dragostea pentru muzică şi pentru toţi cei care o fac, pentru colegii de breaslă, pentru cei ce aparţin familiei noastre. Am învăţat multe de la el, perioada aceea a fost plină de lecţii pentru mine.
- Cum aţi decis să părăsiţi scena românească pe care eraţi atât de răsfăţat, pentru Germania?
- Într-adevăr, mă simţeam iubit şi propulsat de publicul de aici. După ce cântasem alături de vârfurile jazz-ului românesc, ajunsesem să am concerte de unul singur, bine primite. Însă cei din jur începuseră să-mi spună "Nu mai ai ce învăţa aici, du-te în lume, du-te în America!" Ajunsese o idee fixă să ajung să cânt în capitala mondială a jazz-ului, ori la New York, ori la Los Angeles. Până în 1990, nu putusem ieşi din ţară, pentru că în 1987, fratele meu plecase din România şi, după doi ani petrecuţi fără acte la Paris, primise oferta de a se alătura unei orchestre importante din Germania, aşa că se stabilise acolo. În februarie 1990, am renunţat la visul meu american şi am plecat să studiez jazz-ul în Germania, unde urma să-mi revăd fratele după trei ani. A fost decizia cea bună să rămân în Germania, pentru că în felul acesta am putut avea parte de fratele meu, am putut fi în preajma sa, până în 2001, când el a dispărut. Însă şcoala în sine a fost dezamăgitoare. Noi ne imaginam de aici că în Germania sau în Occident ne vor învăţa jazz, că va fi o mare experienţă. Nu e chiar aşa. Acolo te duceai la secretariat, îţi spuneau când ai examene, iar cursurile erau facultative, n-a fost nimic special. Iar dacă se întâmpla ca unul să iasă în faţă, să treacă de nivelul mediu, destul de scăzut, devenea cumva transparent, nu mai era băgat în seamă de colegi, ca şi cum nu mai exista. M-am bucurat, încă din primul moment, de simpatia şi de sprijinul profesorilor. Însă atitudinea asta a colegilor nu am înţeles-o. Mult timp am crezut că nu sunt eu destul de bun pentru a fi băgat în seamă.
O umbră pe suflet
Cu pianistul Eugen Ciceu
- Scena de jazz nu-i deloc o scenă bogată în Germania, iar cei care trăiesc doar din jazz o duc ca nişte asceţi. Conform statisticilor, jazz-ul reprezintă doar 7% din cerinţa publicului german, în materie de muzică. Este foarte greu pentru cineva din afară să pătrundă în breaslă. Eu am început, încet-încet, să fiu ascultat şi recomandat dintr-unul în altul. Mai întâi am cântat cu marele pianist Eugen Ciceu, cu care Florian Lungu îmi făcuse cunoştinţă în 1993, şi cu care cântasem atunci la Sala Radio din Bucureşti. Apoi am ajuns să cânt şi în Germania cu vârfurile din jazz. Big Bandul din Stuttgart avea nevoie de un basist, eu credeam că formula asta nu-i pentru mine, aşa că am acceptat jobul doar temporar. Dar iată că sunt de 18 ani alături de ei! Atunci când fratele meu a dispărut, m-am lăsat de muzică timp de şase luni. Când mi-am revenit şi mi-am căutat din nou de lucru, mi-au deschis înapoi porţile. În plus, merg în turnee cu o formulă a starurilor de jazz din Germania, venerabile legende. Câteodată sunt plecat şi 200 de zile de acasă.
- Veneaţi dintr-o lume românească efervescentă şi boemă a jazz-ului, înconjurat de intelectuali, de artişti, şi aţi ajuns într-o societate pragmatică...
- Foarte pragmatică! De aceea, dezamăgirea mea este mare. Plecat spre o lume pe care o consideram liberă, văd că lucrurile se îndreaptă rapid spre acelaşi drum, al părăsirii libertăţii. Tot mai mulţi oameni îşi dau libertatea cadou, renunţă prea uşor la libertatea de exprimare, de alegere, şi asta, în întreaga Europă. Iar în Germania, opinia publică este un pic isterizată, fără motiv, aş spune. Golul lăsat de lumea efervescentă a României anilor '80 n-a dispărut. Am avut însă şansa să cunosc în Germania câţiva artişti mari, pe care-i apreciam de pe înregistrări, şi apropierea de ei mi-a prins bine.
- Puteţi spune că sunteţi acasă în Germania?
- Mă simt foarte bine oriunde merg cu concertele, sunt în largul meu, însă acasă, pentru mine, înseamnă România şi Germania la un loc. M-am mutat de curând într-un sat ce şi-a serbat 755 de ani de existenţă. Undeva lângă Frankfurt, pentru a fi aproape de cel mai mare aeroport al Germaniei. E o experienţă nouă pentru mine, care am fost un orăşean întreaga viaţă. Aici mi-am descoperit misiunea de a avea grijă de animale bătrâne şi bolnave, de pisicile din sat pe care altfel, nu le-ar băga nimeni în seamă. Unele dintre ele vin la mine în curte, au simţit că acolo e un loc sigur, se tolerează, le hrănesc, le îngrijesc. Altele, mai timide, stau ascunse, le-am învăţat locurile şi le las acolo de mâncare. Sunt bucuros că pot face asta. Atunci când oferi ceva din inimă, fără să aştepţi nimic în schimb, poţi simţi fericirea. Însă îmi fac tot mai multe griji, atunci când sunt plecat pentru mai mult timp, cum se descurcă animalele "mele".
"Lasă lucrurile să curgă"
Raiul pisicilor
- În acest moment, caut să găsesc un sunet nou, care să mă reprezinte. Pentru asta, trebuie să te scufunzi în interiorul tău, să simţi care sunt lucrurile la care rezonezi. Când îl voi descoperi, am să încerc să-l redau cât mai fidel cu putinţă în sunetul basului. E ca atunci când vorbeşti, vrei să fie vocea ta, şi să spui exact ce gândeşti, pentru că, ştim cu toţii, de multe ori, ne ies pe gură alte lucruri decât cele pe care voiam să le spunem. În tinereţe, suntem cu toţii fascinaţi de anumiţi muzicieni şi încercăm, poate involuntar, să îi copiem, să sunăm ca ei. Apoi, căutăm să spunem acel ceva numai al nostru. N-ar trebui să fie greu, dacă, într-adevăr, ai ceva de spus. Ce mi se pare cel mai greu, dar şi natural totodată, este să continui să mă descopăr nu doar ca muzician, ci şi ca om. Să mă cunosc din ce în ce mai bine, deşi sunt convins că nimeni nu va reuşi acest lucru, cu totul, într-o viaţă. Încerc să fac asta cu multă umilinţă, cu autocritică. Îmi dau şi voie, acum mult mai mult ca în tinereţe, să greşesc, nu mă mai acuz atât de mult pentru lucrurile pe care nu le fac aşa cum ar fi trebuit. Încerc ca, din energia pe care o primesc, să irosesc cât mai puţin şi să dau mai departe. Mai am multe de învăţat despre asta. Şi, pentru a nu cădea de prea sus, încerc să nu-mi doresc dinainte nimic şi să nu am aşteptări, în special de la cei dragi. Dacă nu ai idei preconcepute, aşteptări, dacă laşi lucrurile să vină, să curgă, nu ai decepţii şi lucrurile vor ieşi bine. Acesta-i şi felul în care văd eu muzica de jazz, spontană, creativă, legată de momentul acela unic.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
