"Formula AS" în Munţii Mehedinţi - Mânăstirea Topolniţa

- Aflat în topul naţional al peşterilor rupestre şi al comorilor de aur îngropate în adâncul lor, Ţinutul Mehedinţilor are mult mai multe de oferit: privelişti sălbatice, cu natură intactă, ape multe şi limpezi precum argintul, sate vechi, uitate de lume, şi-un neam de oameni neclintiţi în credinţă şi în tradiţie. Dacă vă hotărâţi - şi bine ar fi! - să alegeţi pentru vacanţă destinaţia Mehedinţi, textele pe care le vom publica de-a lungul câtorva numere de revistă vă vor fi călăuză printr-un ţinut românesc, la fel de vechi şi de frumos precum raiul -

Pe urmele Sfântului Nicodim

Mânăstirea e micuţă, ai putea să o ţii în pal­mele făcute căuş. Pare făcută din cocă, fră­mântată cu mâinile şi bătută cu palma pe zidurile vechi de sute de ani. Dar imediat ce pătrunzi în biserică, rămâi uimit. Patinată uşor, de lumina de­li­cată strecurată prin ferestrele înguste, ţi se dez­văluie în faţă o comoară, una dintre cele mai fru­moase fresce din Ţara Româ­neas­că. Catape­teas­ma de piatră, cu vrejurile ei de un roşu stins, cu sfinţii blânzi şi cuminţi ca nişte copii, e o fe­reastră spre grădina raiului, de care ne e dor tutu­ror şi spre care tânjim întreaga viaţă.
Minunea aceasta de piatră şi culoare, îmbăl­sămată în miresme şi umbre, a fost ridicată la sfâr­şitul secolului al XVII-lea de Lupu Buliga, un căpitan al lui Matei Basarab. Dar rădăcinile ei sunt mai vechi şi coboară prin timp până la Nicodim de la Tismana, acel sfânt vlah născut la sud de Dunăre, care a venit în Ţara Româ­neas­că de la Muntele Athos mistuit de o vedenie care-i cerea să ctitorească, în părţile noastre, o mânăsti­re lângă un şuvoi de ape. A ales sălbă­ticiile Mehe­dinţiului. A zidit mai întâi Vodiţa, iar apoi s-a îndreptat spre To­polniţa şi, în cele din urmă, s-a aşezat la Tismana, unde a şi trecut la Dom­nul.
S-au scurs aproape şapte veacuri de la ctito­riile sale, dar credinţa însămânţată în sufletul me­hedin­ţenilor rodeşte, bogat, şi azi. Ca să înţelegem le­gă­tura ­aceasta dintre Sfântul Nicodim şi oltenii din Mehedinţi, l-am luat drept sfetnic pe părintele Pavel Nicolăescu, stareţul Mânăstirii Topolniţa, vieţuitor aici de aproape treizeci de ani. Un călugăr blând, cu faţa luminoasă şi barba argintată, care le-a înţeles mehedinţenilor taini­ţele inimilor.

Părintele PAVEL NICOLĂESCU,
stareţul Mânăstirii Topolniţa
"Am vieţuit cu nişte duhovnici, pe care aş îndrăzni să-i numesc sfinţi"

- Părinte Pavel, înainte de toate, aş vrea să vă întreb ce v-a chemat către viaţa de mânăstire.

- Nu mai ştiu când am intrat în biserică pentru prima dată, adus de mama şi de tata. Mă ştiu de mic aici, Topolniţa este, cum se zice, mânăstirea mea de suflet, nu mi-aş dori o alta. Ce-i drept, am avut şi un "promotor" în familie, pe părintele Nicodim, fratele meu mai mare, care e acum Episcopul Severinului. El a fugit de acasă la mânăstire, fără voia părinţilor, iar mie mama îmi spunea uneori să mai trec pe la el, poa­te că-l întorc cumva din drumul său. Sigur că nu aveam cum să-l întorc, eram mai mic şi, până la urmă, în loc să îl întorc pe el în lume, l-am urmat eu la mânăstire. Am avut şi un mare avantaj pentru că veneam aici, la mânăstire la Topolniţa, încă din anii adolescenţei, să mă şi spovedesc. Am avut parte de o binecuvântare pe care, poate, mulţi tineri nu o au: să stau de vorbă cu nişte părinţi buni, duhovniceşti, chiar sfinţi aş îndrăzni să îi numesc. L-aş pomeni pe părintele Graţian Rădac, care a fost stareţ aici, la To­polniţa, timp de 47 de ani, până în 1990, într-o pe­ri­oadă foarte vitregă. A fost un călugăr foarte hotărât. Nu a părăsit acest loc şi a ţinut uşa bisericii deschisă, chiar în toată perioada co­mu­nistă, avându-l alături pe un alt părinte din Gornen­ţiul Mehedinţiului, care a venit în 1944 şi a vieţuit aici, la Topolniţa, până în 1996, când a trecut la Dom­nul, la 91 de ani. Ei, şi ajun­gând în apropiere de aceşti părinţi, nu puteai să nu faci o deplină ascultare. Nicicare dintre ei nu mi-a zis nicio­dată să vin la mânăstire. Ale­gerea a fost a mea. Iar când m-a văzut hotărât duhovni­cul meu, părintele Vichentie, a zis să vin şi să rămân aici, cu fratele meu, Nicodim, să fim măcar doi, să ducem mai departe ascultarea la Mânăstirea Topol­ni­ţei. Asta s-a întâmplat în anul 1987 şi, cu mila lui Dum­nezeu, din 1992, sunt stareţ la mâ­năstire. Am aproape 30 de ani de vieţuire în Topolniţa, care au trecut parcă mult prea re­pede, şi cu fapte, din partea mea, parcă prea puţine. Dar sunt tare bucu­ros că am venit şi m-am că­lu­gărit aici, căci mânăstirea aceas­ta mi-a fost tare dragă încă din copilă­rie. Deşi am fost şi în alte părţi, chiar şi în Muntele Athos, n-am simţit nicio lipsă în a trăi duhovniceşte aici, în liniş­tea pe care, mulţu­mim lui Dum­ne­zeu, încă o pose­dă mânăstirea noastră. La noi nu este nici abun­denţă de pelerinaje, nici de tu­rism; suntem o mână de călugări, doar cinci vieţuitori, poa­te prea puţini la câte nevoi sunt în mânăstire, dar Îi mul­ţumim lui Dum­­nezeu pentru toate şi Îi dăm slavă că ne-a primit şi ne-a rânduit să ne ducem viaţa aici, la Topolniţa.

"Eu cred că Sfântul Nicodim a venit aici atras de neamul românesc din care făcea parte"

- Potrivit tradiţiei ortodoxe, Mânăstirea Topol­niţa a fost ctitorită iniţial chiar de Sfântul Nicodim de la Tismana, cel care a ridicat şi prima mânăstire din Ţara Românească, nu departe de aici, la Vodiţa. Era călu­găr în Athos. Ce credeţi că l-a adus în păr­ţile noastre?

- Eu cred că el a venit aici atras de neamul ro­mâ­nesc, din care se crede că făcea parte, potrivit unor surse istorice care îl dau drept nepot, după mamă, al domnitorului Basarab I. Fiind macedo-român, probabil că ne cunoştea foarte bine şi lim­ba. De aceea a iubit acest pământ, mai mult decât alte locuri, şi a ales să se desăvârşească aici, ctito­rind mai multe mânăs­tiri, pe care le-a organi­zat după modelul athonit. Înainte de venirea sa în Ţara Ro­mânească, mo­nahii noştri trăiau mai mult în sin­gu­rătate, ca sihaş­tri, fapt care e reflectat de mai multe topo­ni­me de pe la noi, precum Nucii Că­lu­gă­rilor, Lunca lui Matei, Duhovna, Călu­găra... Sunt zone apropiate pe râul Topolniţa sau pe pâ­râia­şele care se scurg în acest podiş al Mehe­din­ţiu­lui, care mărturisesc despre pustnicii care trăiau, încă din vechime, pe aceste meleaguri. A­şa­­­dar, nu putem spune că sfântul a întemeiat viaţa monahală de la noi, dar e cert că i-a dat o altă for­mă de orga­nizare. Iar duhul său este prezent şi as­tăzi, în toate ctitoriile sale - şi la Vodiţa, şi la Co­şuştea Cri­velnic, şi la Tismana, şi aici la noi, la Topolniţa.
Eu, când am fost în Muntele Athos, m-am sim­ţit ca acasă, deşi la noi nu este o zonă atât de mun­toasă ca acolo, în Grecia, dar văile adânci ale To­polniţei, ale Vodiţei, ale Tismanei creează pitores­cul athonit. Sfântul Nicodim nu a ales pentru ctito­rirea lăcaşurilor sale locuri largi, la câmpie, ci a ridicat bisericile la fel ca în Muntele Athos, între văi şi dealuri, care le înconjoară şi ne fac astfel să privim mai mult în sus, pe verticală, către cer şi Dumnezeu. Mânăstirile sale nu sunt prea departe de localităţi, dar prin configuraţia reliefului sunt ocro­tite şi liniştite. Nu sunt lăcaşuri de atracţie turis­tică, de mare pelerinaj, sunt aşezări centrate mai mult pe rugăciunea intimă, pe care poţi să o înalţi liniştit că­tre Dumnezeu. Iar noi, monahii care trăim în ele, suntem fericiţi că avem această linişte exterioară - ne rămâne să ne-o cultivăm şi pe cea interioară, iar aici avem un model desăvârşit în Sfântul Nicodim.

"Sfântul Nicodim a lăsat o dâră luminoasă în credinţa mehedinţenilor. Ea se simte până în ziua de azi"

- În afară de ctitoriile sale, credeţi că Sfântul Ni­codim a lăsat şi o urmă spirituală? Le-a marcat oa­me­nilor din Mehedinţi credinţa?

- Eu cred că da, mai ales în satele de munte. Chiar dacă nu peste tot sunt călugări, dar existenţa acestor mânăstiri ale Sfântului Nicodim cred că i-a făcut pe ţărani mai duhovniceşti. Sfântul Nicodim a lăsat o dâră în credinţa mehedinţenilor. Ea se simte până în ziua de azi. Se observă aceasta la oamenii dinspre deal şi munte, care, deşi sunt la o palmă de loc de cei de la câmpie, sunt parcă mai apropiaţi de Dumnezeu. Noi avem mânăstirea între două sate ale unei singure paro­hii: Schitu de Sus şi Baloteşti. Iar oamenii din aces­te două sate sunt diferiţi, deşi sunt foarte aproape unii de ceilalţi. Cei de pe deal, deşi mai trudiţi, au o stare de mulţumire sufletească, sunt doritori de slujbe, merg kilometri întregi pe jos, ca să ajungă la biserică; cei­lalţi, care au satul mai la vale, parcă sunt mai cu­prinşi de comoditate, puţin în urma celorlalţi, în cele duhov­niceşti.
Mai mult decât atât: se păstrează în zona noastră - şi noi credem că de la Sfântul Nicodim încoace - o aşa-numită zi de rugăciune. În zona noastră i se zice "nedeie", şi se face fie la ziua hramului bisericii, fie într-o zi de vineri în cursul anului. Nedeia de vineri e numită în satele noastre "Ciumarca", un nume care vine de la izbăvirea de ciumă. Obiceiul este ca să se facă slujbă la biserică sau la intrarea în sat, iar oamenii să dea de pomană şi să îi servească pe toţi trecătorii, ca Dumnezeu să aibă milă şi să-i izbăvească de boala ciumei. Sunt cunoscute aceste zile de Ciumarcă în toa­te satele de sub munte, pe podişul Mehedinţiului, de la Dunăre şi până către Gorj. Se crede că obiceiul ar fi fost aşezat de Sfântul Nicodim pentru izbăviri de boli, în special de ciumă. El nu se întâlneşte la câmpie.

"A da apă de pomană este o tradiţie foarte frumoasă, care îşi are esenţa în Evanghelie"

- Părinte stareţ, în drumurile noastre prin ţinu­turile Olteniei, am observat o păstrare extraordinar de puternică a tradiţiilor legate de înmormântare, de cultul morţilor. Există nişte ritualuri absolut extra­or­dinare, ce par moştenite direct de la daci. Cum vi se pare că stau alături credinţa creştină şi aceste ritualuri?

- Poate sunt, într-adevăr, cum spuneţi dumnea­voas­tră, şi reminiscenţe ale tradiţiilor dacice, dar eu nu ştiu prea multe despre ele. Cântecul zorilor poate că este dacic. Mai este aşa-zisa slobozire a apei, la împlinirea a 40 de zile de la deces, un ritual care nu prea e ortodox: se scotea apa din fântână, iar apoi se dădeau nu ştiu câte căni în afara fântânii şi se punea o lumânare pe o covată care plutea apoi pe apă. Tradi­ţiile acestea nu sunt însă nici diavoleşti, iar unele din­tre ele îşi au esenţa în Sfânta Evanghelie. Aşa este da­tul apei de pomană, spre odihna sufletului mortului, obi­cei care se practică încă în toate satele de munte de la noi. Chiar Mântuitorul ne spune la un moment dat: "Cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici nu­­mai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, ade­vă­rat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa."(Matei X, 42). Asta este o tradiţie foarte frumoasă în satele noas­tre din ziua de azi. Chiar şi acum, în zona satului Schitul de Sus, sunt câteva izvoare la suprafaţă şi ţăranii merg încă cu cobiliţa în spate şi aduc apă în casa lor, de la câteva sute de metri depărtare. În con­diţiile acestea, a-i căra apă cuiva, ca pomană pentru mort, mai ales dacă omul este neputincios, în vârstă sau lipsit de copii, este o binefacere şi se vede în asta o dragoste creştinească, după sfatul Evangheliei. Cine o face este fericit!
La noi în mânăstire, aveam un părinte, Vichentie Po­pescu, care atunci când primea de la oamenii care aveau decedaţi în familie un pomelnic pentru 40 de li­tur­ghii, împlinea acest ritual. Pentru odihna sufletului celor adormiţi căra el însuşi, de la fântână, care e undeva la 200 de metri mai jos de biserică, o găletuţă sau două de apă, deşi avea mână tremu­rân­dă, pentru că suferise un ac­ci­dent vascular, din care a rămas cu sechele. Nu voia să dea nimă­nui această ne­voinţă, iar de-a lungul acelor paşi pe care-i făcea de la fân­tâ­nă până la bu­cătăria mânăstirii, mai punea găletuţa jos şi scotea din buzu­nar pomelnicul şi îi po­menea pe cei adormiţi.

- Totuşi, cum se explică acest cult aşa de puternic al morţilor în zona asta? El se ţine şi în alte zone din ţară, dar nicăieri ca aici...

- Eu cred că explicaţia este în dragostea ce o purtăm celor plecaţi, fie că ne sunt părinţi, fraţi sau bunici. Cum spune Sfân­­tul Apostol Pavel: Fraţilor, despre cei ce au adormit nu voiesc să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde (I, Tesa­lo­niceni 4, 13). Noi ştim că sufletul există. Mulţi dintre noi se exprimă greşit, uneori chiar dintre oa­me­nii de ştiinţă, oameni cultivaţi, spunând despre cei decedaţi că "au trecut în nefiinţă". Noi nu trecem în nefiinţă! Cu sufletul suntem vii, mergem către Împărăţia lui Dumne­zeu, cum ne spune Hristos, la loc mai fericit sau mai puţin fericit, după faptele noastre. Această legătură cu cei dragi ai noştri nu se termină la mormânt - l-am îngropat şi gata! Eu nu pot, atunci când slu­jesc la liturghie, să nu îmi pomenesc mama sau bunicii. E ceva pe conştiinţa mea dacă nu aş face această pomenire. Cât de grăbit aş fi la pros­co­midie, niciodată nu pot să sar lucrul aces­ta, şi cred că la fel simt toţi creştinii: nu poate să trea­că o sărbătoare mare, să nu se gândească la tata, la mama, la copii, la cei decedaţi. Vedem în zori de zi femeile că merg la tămâiat la mormânt. Este în fires­cul lucrurilor, este ceva normal, nu este exa­gerat. Sun­tem fericiţi că aparţinem acestui neam care îşi cins­teşte morţii, eroii şi sfinţii, pentru că avem con­vingerea că toţi cei care au plecat şi s-au mântuit sunt într-o legătură cu noi şi se roagă lui Dumnezeu pentru noi. Eu sunt sigur că stareţul care m-a primit în mâ­năs­tire, părinţii care s-au nevoit în ea se roagă pentru noi... Noi simţim asta şi ne-o spun şi alţii, care vin din afară: "Ce duh de rugăciune e în sfânta bise­rică!" Este duhul părinţilor care s-au nevoit aici de atâţia şi atâţia ani! Dacă ei nu ne părăsesc, suntem obligaţi ca nici noi să nu-i uităm şi să îi avem în cultul nostru, în rugăciunile noastre şi în tot ceea ce facem noi, chiar şi în pomenirea cu un pahar de apă, luat de la fântână şi dat în numele lor. Se pot face şi mul­te alte lucruri bune în semn de milostivire şi po­mană pentru cei decedaţi, prin care, totoda­tă, să îi întraju­torăm şi pe cei lipsiţi, cu care convieţuim. Bi­serica la asta ne îndeamnă: să dăm, aşa cum ne învaţă şi Hris­tos, la cei care nu ne dau înapoi. Pentru că dacă noi dăm cu împrumut, ce lucru mare facem? - că şi păgânii fac ace­laşi lucru. Sau dacă dăm milostenie celor care ne-o întorc înapoi, ce lucru mare am făcut? Biserica ne în­deamnă să dăm celor care nu au, celor care sunt mai lip­siţi, familiilor cu mai mulţi copii, sau la bătrânii care sunt părăsiţi de copii, în momentele grele ale vie­ţii lor.
Dacă cultul morţilor este dezvoltat, să fim bucu­roşi, dar să fie nuanţat după Sfânta Evanghelie, după învăţătura pe care Fiul lui Dumnezeu ne-a adus-o nouă pe pământ. Mai sunt şi reminiscenţe păgâne, dar eu cred că se pot îndrepta, încet-încet. Poate că ele arată că, înaintea venirii lui Hristos, credinţa dacilor, care credeau în Zamolxe, avea în ea o imagine a Dum­­­nezeului cel adevărat.

"Să Îl căutăm pe Dumnezeu, până nu este prea târziu"

- Credeţi că oamenii se mai pot sprijini pe credinţă în ziua de azi, părinte? Mai au nevoie de puterea bisericii?

- Mai ales când au nevoi, ne­cazuri, lipsuri, boli, suferinţe - atunci biserica este speranţa ultimă şi vin la ea cu toată tăria credinţei lor. Sunt sigur că, chiar dacă nu-şi manifestă cre­dinţa tot timpul, românii cred în Dumnezeu. Deşi de multe ori mai neglijăm biserica sau sun­tem atraşi de alte micimi ale vea­cului de acum, la vreme de restrişte, noi ne întoarcem cu adevărat către Dumne­zeu. Am observat aceasta în via­ţa oame­nilor din lume, pentru că se în­tâmplă de multe ori să fim che­maţi la patul lor de suferinţă, în ultimele clipe ale vie­ţii, sau să împărtăşim bătrânii bol­navi. În momentele acelea ultime, ei sunt eliberaţi de lumesc şi-L caută pe Dum­nezeu cu adevărat. Îmi spunea odată o femeie bolnavă şi bătrână, aflată în ultima fază a vieţii sale, că ar fi lăsat orice ca să-i slu­jească lui Dumnezeu, şi îi părea rău că nu a început mai demult să Îl caute. Deci, să Îl căutăm pe Dum­nezeu, până nu este prea târziu... Si­gur, poate că Hris­tos ne dă mântuirea, ca şi tâlharului de pe cruce, în ultima clipă a vieţii, dacă ne întoarcem cu adevărat şi ne spovedim. Dar, ne spune Evanghe­lia, "să strângem comoară în cer", adică să lucrăm fapta cea bună, care înnobilea­ză credinţa noastră, încă de când suntem în putere, să nu lăsăm pen­tru ulti­ma clipă. Căci fără fap­te, cre­dinţa este ador­­mită, e ne­lu­cră­toare, nu ne mân­tuieşte.

- Părinte stareţ, credeţi că există bucurie adevă­rată, şi da­că există, cum putem s-o gă­sim?

- Aş zice că, în primul şi în pri­mul rând, bucuria noastră ade­­vărată e în Dumnezeu, în sfin­­ţii Lui, în Maica Domnului. În acatis­tul Maicii Domnului sau în aca­tistele celorlalţi sfinţi spu­ne me­reu: "Bucu­ră-te!", ca­re este un cuvânt dum­neze­iesc. L-a spus Iisus Hristos când a fost desco­perit, după Învierea Sa din morţi, de către femeile miro­no­siţe, cărora le-a zis chiar aşa: "Bu­curaţi-vă!" Când a intrat la apostoli, prin uşile încuiate, le-a dat şi bucuria aceasta sfântă. Eu, unul, în afară de Dumnezeu, nu prea am găsit bucurie. Dacă noi credem că Hristos a înviat, că este Fiul lui Dum­nezeu, că El ne mântu­ieşte, inima noastră trebuie să fie inundată de bucurie sfântă. Alte bucurii care nu îşi au sâmburele, germe­nele lor, în legătura noastră cu Dum­nezeu, sunt de moment şi trec. Dar când Îl avem pe Hristos în noi, atunci viaţa noastră devine mulţu­mitoare, chiar dacă avem şi greutăţi.
Aţi văzut că şi la vreme de război, oamenii credin­cioşi au răzbit prin greutăţi. Amintiţi-vă ce au cântat bizantinii pe zidurile Constantinopolului, în 7 august 626, când au fost asediaţi de armatele unite ale persa­nilor şi avarilor, iar propria lor armată era plecată departe, în Orient, cu împăratul Heraclie: imnul Aca­tist al Maicii Domnului, în care cuvântul "bucu­ră-te" e spus la fiecare propoziţie. Cântau despre bucu­rie, la vreme de grea încercare! Şi au biruit!Mai mare bi­ruinţă nu este decât să învingi păcatul, greu­tă­ţile vie­ţii; când le-ai învins, atunci te inundă şi bucu­ria, dar bucuria care este emanată din Dumnezeu. Când soco­tim că facem noi ceea ce facem, că reali­zăm ce reali­zăm cu puterile noastre, avem o bucurie care e de mo­ment şi care se şterge imediat, poate chiar în momen­tul acela. Nu e o fericire durabilă. Fericirile lui Hris­tos emană bucurie, nu sunt ajutate nici de bo­găţii, nici de alte lucruri ale vieţii de zi cu zi. Să urmă­rim feri­cirile din Sfânta Evanghelie. Ea este cartea vieţii noastre, car­tea veşniciei lui Dumnezeu, cartea bucu­riei noastre.

Foto: Claudiu Târziu