Pe urmele Sfântului Nicodim
Mânăstirea e micuță, ai putea să o ții în palmele făcute căuș. Pare făcută din cocă, frământată cu mâinile și bătută cu palma pe zidurile vechi de sute de ani. Dar imediat ce pătrunzi în biserică, rămâi uimit. Patinată ușor, de lumina delicată strecurată prin ferestrele înguste, ți se dezvăluie în față o comoară, una dintre cele mai frumoase fresce din Țara Românească. Catapeteasma de piatră, cu vrejurile ei de un roșu stins, cu sfinții blânzi și cuminți ca niște copii, e o fereastră spre grădina raiului, de care ne e dor tuturor și spre care tânjim întreaga viață.
Minunea aceasta de piatră și culoare, îmbălsămată în miresme și umbre, a fost ridicată la sfârșitul secolului al XVII-lea de Lupu Buliga, un căpitan al lui Matei Basarab. Dar rădăcinile ei sunt mai vechi și coboară prin timp până la Nicodim de la Tismana, acel sfânt vlah născut la sud de Dunăre, care a venit în Țara Românească de la Muntele Athos mistuit de o vedenie care-i cerea să ctitorească, în părțile noastre, o mânăstire lângă un șuvoi de ape. A ales sălbăticiile Mehedințiului. A zidit mai întâi Vodița, iar apoi s-a îndreptat spre Topolnița și, în cele din urmă, s-a așezat la Tismana, unde a și trecut la Domnul.
S-au scurs aproape șapte veacuri de la ctitoriile sale, dar credința însămânțată în sufletul mehedințenilor rodește, bogat, și azi. Ca să înțelegem legătura aceasta dintre Sfântul Nicodim și oltenii din Mehedinți, l-am luat drept sfetnic pe părintele Pavel Nicolăescu, starețul Mânăstirii Topolnița, viețuitor aici de aproape treizeci de ani. Un călugăr blând, cu fața luminoasă și barba argintată, care le-a înțeles mehedințenilor tainițele inimilor.
Părintele PAVEL NICOLĂESCU,
starețul Mânăstirii Topolnița
"Am viețuit cu niște duhovnici, pe care aș îndrăzni să-i numesc sfinți"
- Părinte Pavel, înainte de toate, aș vrea să vă întreb ce v-a chemat către viața de mânăstire.
- Nu mai știu când am intrat în biserică pentru prima dată, adus de mama și de tata. Mă știu de mic aici, Topolnița este, cum se zice, mânăstirea mea de suflet, nu mi-aș dori o alta. Ce-i drept, am avut și un "promotor" în familie, pe părintele Nicodim, fratele meu mai mare, care e acum Episcopul Severinului. El a fugit de acasă la mânăstire, fără voia părinților, iar mie mama îmi spunea uneori să mai trec pe la el, poate că-l întorc cumva din drumul său. Sigur că nu aveam cum să-l întorc, eram mai mic și, până la urmă, în loc să îl întorc pe el în lume, l-am urmat eu la mânăstire. Am avut și un mare avantaj pentru că veneam aici, la mânăstire la Topolnița, încă din anii adolescenței, să mă și spovedesc. Am avut parte de o binecuvântare pe care, poate, mulți tineri nu o au: să stau de vorbă cu niște părinți buni, duhovnicești, chiar sfinți aș îndrăzni să îi numesc. L-aș pomeni pe părintele Grațian Rădac, care a fost stareț aici, la Topolnița, timp de 47 de ani, până în 1990, într-o perioadă foarte vitregă. A fost un călugăr foarte hotărât. Nu a părăsit acest loc și a ținut ușa bisericii deschisă, chiar în toată perioada comunistă, avându-l alături pe un alt părinte din Gornențiul Mehedințiului, care a venit în 1944 și a viețuit aici, la Topolnița, până în 1996, când a trecut la Domnul, la 91 de ani. Ei, și ajungând în apropiere de acești părinți, nu puteai să nu faci o deplină ascultare. Nicicare dintre ei nu mi-a zis niciodată să vin la mânăstire. Alegerea a fost a mea. Iar când m-a văzut hotărât duhovnicul meu, părintele Vichentie, a zis să vin și să rămân aici, cu fratele meu, Nicodim, să fim măcar doi, să ducem mai departe ascultarea la Mânăstirea Topolniței. Asta s-a întâmplat în anul 1987 și, cu mila lui Dumnezeu, din 1992, sunt stareț la mânăstire. Am aproape 30 de ani de viețuire în Topolnița, care au trecut parcă mult prea repede, și cu fapte, din partea mea, parcă prea puține. Dar sunt tare bucuros că am venit și m-am călugărit aici, căci mânăstirea aceasta mi-a fost tare dragă încă din copilărie. Deși am fost și în alte părți, chiar și în Muntele Athos, n-am simțit nicio lipsă în a trăi duhovnicește aici, în liniștea pe care, mulțumim lui Dumnezeu, încă o posedă mânăstirea noastră. La noi nu este nici abundență de pelerinaje, nici de turism; suntem o mână de călugări, doar cinci viețuitori, poate prea puțini la câte nevoi sunt în mânăstire, dar Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate și Îi dăm slavă că ne-a primit și ne-a rânduit să ne ducem viața aici, la Topolnița.
"Eu cred că Sfântul Nicodim a venit aici atras de neamul românesc din care făcea parte"
- Potrivit tradiției ortodoxe, Mânăstirea Topolnița a fost ctitorită inițial chiar de Sfântul Nicodim de la Tismana, cel care a ridicat și prima mânăstire din Țara Românească, nu departe de aici, la Vodița. Era călugăr în Athos. Ce credeți că l-a adus în părțile noastre?
- Eu cred că el a venit aici atras de neamul românesc, din care se crede că făcea parte, potrivit unor surse istorice care îl dau drept nepot, după mamă, al domnitorului Basarab I. Fiind macedo-român, probabil că ne cunoștea foarte bine și limba. De aceea a iubit acest pământ, mai mult decât alte locuri, și a ales să se desăvârșească aici, ctitorind mai multe mânăstiri, pe care le-a organizat după modelul athonit. Înainte de venirea sa în Țara Românească, monahii noștri trăiau mai mult în singurătate, ca sihaștri, fapt care e reflectat de mai multe toponime de pe la noi, precum Nucii Călugărilor, Lunca lui Matei, Duhovna, Călugăra... Sunt zone apropiate pe râul Topolnița sau pe pârâiașele care se scurg în acest podiș al Mehedințiului, care mărturisesc despre pustnicii care trăiau, încă din vechime, pe aceste meleaguri. Așadar, nu putem spune că sfântul a întemeiat viața monahală de la noi, dar e cert că i-a dat o altă formă de organizare. Iar duhul său este prezent și astăzi, în toate ctitoriile sale - și la Vodița, și la Coșuștea Crivelnic, și la Tismana, și aici la noi, la Topolnița.
Eu, când am fost în Muntele Athos, m-am simțit ca acasă, deși la noi nu este o zonă atât de muntoasă ca acolo, în Grecia, dar văile adânci ale Topolniței, ale Vodiței, ale Tismanei creează pitorescul athonit. Sfântul Nicodim nu a ales pentru ctitorirea lăcașurilor sale locuri largi, la câmpie, ci a ridicat bisericile la fel ca în Muntele Athos, între văi și dealuri, care le înconjoară și ne fac astfel să privim mai mult în sus, pe verticală, către cer și Dumnezeu. Mânăstirile sale nu sunt prea departe de localități, dar prin configurația reliefului sunt ocrotite și liniștite. Nu sunt lăcașuri de atracție turistică, de mare pelerinaj, sunt așezări centrate mai mult pe rugăciunea intimă, pe care poți să o înalți liniștit către Dumnezeu. Iar noi, monahii care trăim în ele, suntem fericiți că avem această liniște exterioară - ne rămâne să ne-o cultivăm și pe cea interioară, iar aici avem un model desăvârșit în Sfântul Nicodim.
"Sfântul Nicodim a lăsat o dâră luminoasă în credința mehedințenilor. Ea se simte până în ziua de azi"
- În afară de ctitoriile sale, credeți că Sfântul Nicodim a lăsat și o urmă spirituală? Le-a marcat oamenilor din Mehedinți credința?
- Eu cred că da, mai ales în satele de munte. Chiar dacă nu peste tot sunt călugări, dar existența acestor mânăstiri ale Sfântului Nicodim cred că i-a făcut pe țărani mai duhovnicești. Sfântul Nicodim a lăsat o dâră în credința mehedințenilor. Ea se simte până în ziua de azi. Se observă aceasta la oamenii dinspre deal și munte, care, deși sunt la o palmă de loc de cei de la câmpie, sunt parcă mai apropiați de Dumnezeu. Noi avem mânăstirea între două sate ale unei singure parohii: Schitu de Sus și Balotești. Iar oamenii din aceste două sate sunt diferiți, deși sunt foarte aproape unii de ceilalți. Cei de pe deal, deși mai trudiți, au o stare de mulțumire sufletească, sunt doritori de slujbe, merg kilometri întregi pe jos, ca să ajungă la biserică; ceilalți, care au satul mai la vale, parcă sunt mai cuprinși de comoditate, puțin în urma celorlalți, în cele duhovnicești.
Mai mult decât atât: se păstrează în zona noastră - și noi credem că de la Sfântul Nicodim încoace - o așa-numită zi de rugăciune. În zona noastră i se zice "nedeie", și se face fie la ziua hramului bisericii, fie într-o zi de vineri în cursul anului. Nedeia de vineri e numită în satele noastre "Ciumarca", un nume care vine de la izbăvirea de ciumă. Obiceiul este ca să se facă slujbă la biserică sau la intrarea în sat, iar oamenii să dea de pomană și să îi servească pe toți trecătorii, ca Dumnezeu să aibă milă și să-i izbăvească de boala ciumei. Sunt cunoscute aceste zile de Ciumarcă în toate satele de sub munte, pe podișul Mehedințiului, de la Dunăre și până către Gorj. Se crede că obiceiul ar fi fost așezat de Sfântul Nicodim pentru izbăviri de boli, în special de ciumă. El nu se întâlnește la câmpie.
"A da apă de pomană este o tradiție foarte frumoasă, care își are esența în Evanghelie"
- Părinte stareț, în drumurile noastre prin ținuturile Olteniei, am observat o păstrare extraordinar de puternică a tradițiilor legate de înmormântare, de cultul morților. Există niște ritualuri absolut extraordinare, ce par moștenite direct de la daci. Cum vi se pare că stau alături credința creștină și aceste ritualuri?
- Poate sunt, într-adevăr, cum spuneți dumneavoastră, și reminiscențe ale tradițiilor dacice, dar eu nu știu prea multe despre ele. Cântecul zorilor poate că este dacic. Mai este așa-zisa slobozire a apei, la împlinirea a 40 de zile de la deces, un ritual care nu prea e ortodox: se scotea apa din fântână, iar apoi se dădeau nu știu câte căni în afara fântânii și se punea o lumânare pe o covată care plutea apoi pe apă. Tradițiile acestea nu sunt însă nici diavolești, iar unele dintre ele își au esența în Sfânta Evanghelie. Așa este datul apei de pomană, spre odihna sufletului mortului, obicei care se practică încă în toate satele de munte de la noi. Chiar Mântuitorul ne spune la un moment dat: "Cel ce va da de băut unuia dintre aceștia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa."(Matei X, 42). Asta este o tradiție foarte frumoasă în satele noastre din ziua de azi. Chiar și acum, în zona satului Schitul de Sus, sunt câteva izvoare la suprafață și țăranii merg încă cu cobilița în spate și aduc apă în casa lor, de la câteva sute de metri depărtare. În condițiile acestea, a-i căra apă cuiva, ca pomană pentru mort, mai ales dacă omul este neputincios, în vârstă sau lipsit de copii, este o binefacere și se vede în asta o dragoste creștinească, după sfatul Evangheliei. Cine o face este fericit!
La noi în mânăstire, aveam un părinte, Vichentie Popescu, care atunci când primea de la oamenii care aveau decedați în familie un pomelnic pentru 40 de liturghii, împlinea acest ritual. Pentru odihna sufletului celor adormiți căra el însuși, de la fântână, care e undeva la 200 de metri mai jos de biserică, o găletuță sau două de apă, deși avea mână tremurândă, pentru că suferise un accident vascular, din care a rămas cu sechele. Nu voia să dea nimănui această nevoință, iar de-a lungul acelor pași pe care-i făcea de la fântână până la bucătăria mânăstirii, mai punea găletuța jos și scotea din buzunar pomelnicul și îi pomenea pe cei adormiți.
- Totuși, cum se explică acest cult așa de puternic al morților în zona asta? El se ține și în alte zone din țară, dar nicăieri ca aici...
- Eu cred că explicația este în dragostea ce o purtăm celor plecați, fie că ne sunt părinți, frați sau bunici. Cum spune Sfântul Apostol Pavel: Fraților, despre cei ce au adormit nu voiesc să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au nădejde (I, Tesaloniceni 4, 13). Noi știm că sufletul există. Mulți dintre noi se exprimă greșit, uneori chiar dintre oamenii de știință, oameni cultivați, spunând despre cei decedați că "au trecut în neființă". Noi nu trecem în neființă! Cu sufletul suntem vii, mergem către Împărăția lui Dumnezeu, cum ne spune Hristos, la loc mai fericit sau mai puțin fericit, după faptele noastre. Această legătură cu cei dragi ai noștri nu se termină la mormânt - l-am îngropat și gata! Eu nu pot, atunci când slujesc la liturghie, să nu îmi pomenesc mama sau bunicii. E ceva pe conștiința mea dacă nu aș face această pomenire. Cât de grăbit aș fi la proscomidie, niciodată nu pot să sar lucrul acesta, și cred că la fel simt toți creștinii: nu poate să treacă o sărbătoare mare, să nu se gândească la tata, la mama, la copii, la cei decedați. Vedem în zori de zi femeile că merg la tămâiat la mormânt. Este în firescul lucrurilor, este ceva normal, nu este exagerat. Suntem fericiți că aparținem acestui neam care își cinstește morții, eroii și sfinții, pentru că avem convingerea că toți cei care au plecat și s-au mântuit sunt într-o legătură cu noi și se roagă lui Dumnezeu pentru noi. Eu sunt sigur că starețul care m-a primit în mânăstire, părinții care s-au nevoit în ea se roagă pentru noi... Noi simțim asta și ne-o spun și alții, care vin din afară: "Ce duh de rugăciune e în sfânta biserică!" Este duhul părinților care s-au nevoit aici de atâția și atâția ani! Dacă ei nu ne părăsesc, suntem obligați ca nici noi să nu-i uităm și să îi avem în cultul nostru, în rugăciunile noastre și în tot ceea ce facem noi, chiar și în pomenirea cu un pahar de apă, luat de la fântână și dat în numele lor. Se pot face și multe alte lucruri bune în semn de milostivire și pomană pentru cei decedați, prin care, totodată, să îi întrajutorăm și pe cei lipsiți, cu care conviețuim. Biserica la asta ne îndeamnă: să dăm, așa cum ne învață și Hristos, la cei care nu ne dau înapoi. Pentru că dacă noi dăm cu împrumut, ce lucru mare facem? - că și păgânii fac același lucru. Sau dacă dăm milostenie celor care ne-o întorc înapoi, ce lucru mare am făcut? Biserica ne îndeamnă să dăm celor care nu au, celor care sunt mai lipsiți, familiilor cu mai mulți copii, sau la bătrânii care sunt părăsiți de copii, în momentele grele ale vieții lor.
Dacă cultul morților este dezvoltat, să fim bucuroși, dar să fie nuanțat după Sfânta Evanghelie, după învățătura pe care Fiul lui Dumnezeu ne-a adus-o nouă pe pământ. Mai sunt și reminiscențe păgâne, dar eu cred că se pot îndrepta, încet-încet. Poate că ele arată că, înaintea venirii lui Hristos, credința dacilor, care credeau în Zamolxe, avea în ea o imagine a Dumnezeului cel adevărat.
"Să Îl căutăm pe Dumnezeu, până nu este prea târziu"
- Credeți că oamenii se mai pot sprijini pe credință în ziua de azi, părinte? Mai au nevoie de puterea bisericii?
- Mai ales când au nevoi, necazuri, lipsuri, boli, suferințe - atunci biserica este speranța ultimă și vin la ea cu toată tăria credinței lor. Sunt sigur că, chiar dacă nu-și manifestă credința tot timpul, românii cred în Dumnezeu. Deși de multe ori mai neglijăm biserica sau suntem atrași de alte micimi ale veacului de acum, la vreme de restriște, noi ne întoarcem cu adevărat către Dumnezeu. Am observat aceasta în viața oamenilor din lume, pentru că se întâmplă de multe ori să fim chemați la patul lor de suferință, în ultimele clipe ale vieții, sau să împărtășim bătrânii bolnavi. În momentele acelea ultime, ei sunt eliberați de lumesc și-L caută pe Dumnezeu cu adevărat. Îmi spunea odată o femeie bolnavă și bătrână, aflată în ultima fază a vieții sale, că ar fi lăsat orice ca să-i slujească lui Dumnezeu, și îi părea rău că nu a început mai demult să Îl caute. Deci, să Îl căutăm pe Dumnezeu, până nu este prea târziu... Sigur, poate că Hristos ne dă mântuirea, ca și tâlharului de pe cruce, în ultima clipă a vieții, dacă ne întoarcem cu adevărat și ne spovedim. Dar, ne spune Evanghelia, "să strângem comoară în cer", adică să lucrăm fapta cea bună, care înnobilează credința noastră, încă de când suntem în putere, să nu lăsăm pentru ultima clipă. Căci fără fapte, credința este adormită, e nelucrătoare, nu ne mântuiește.
- Părinte stareț, credeți că există bucurie adevărată, și dacă există, cum putem s-o găsim?
- Aș zice că, în primul și în primul rând, bucuria noastră adevărată e în Dumnezeu, în sfinții Lui, în Maica Domnului. În acatistul Maicii Domnului sau în acatistele celorlalți sfinți spune mereu: "Bucură-te!", care este un cuvânt dumnezeiesc. L-a spus Iisus Hristos când a fost descoperit, după Învierea Sa din morți, de către femeile mironosițe, cărora le-a zis chiar așa: "Bucurați-vă!" Când a intrat la apostoli, prin ușile încuiate, le-a dat și bucuria aceasta sfântă. Eu, unul, în afară de Dumnezeu, nu prea am găsit bucurie. Dacă noi credem că Hristos a înviat, că este Fiul lui Dumnezeu, că El ne mântuiește, inima noastră trebuie să fie inundată de bucurie sfântă. Alte bucurii care nu își au sâmburele, germenele lor, în legătura noastră cu Dumnezeu, sunt de moment și trec. Dar când Îl avem pe Hristos în noi, atunci viața noastră devine mulțumitoare, chiar dacă avem și greutăți.
Ați văzut că și la vreme de război, oamenii credincioși au răzbit prin greutăți. Amintiți-vă ce au cântat bizantinii pe zidurile Constantinopolului, în 7 august 626, când au fost asediați de armatele unite ale persanilor și avarilor, iar propria lor armată era plecată departe, în Orient, cu împăratul Heraclie: imnul Acatist al Maicii Domnului, în care cuvântul "bucură-te" e spus la fiecare propoziție. Cântau despre bucurie, la vreme de grea încercare! Și au biruit! Mai mare biruință nu este decât să învingi păcatul, greutățile vieții; când le-ai învins, atunci te inundă și bucuria, dar bucuria care este emanată din Dumnezeu. Când socotim că facem noi ceea ce facem, că realizăm ce realizăm cu puterile noastre, avem o bucurie care e de moment și care se șterge imediat, poate chiar în momentul acela. Nu e o fericire durabilă. Fericirile lui Hristos emană bucurie, nu sunt ajutate nici de bogății, nici de alte lucruri ale vieții de zi cu zi. Să urmărim fericirile din Sfânta Evanghelie. Ea este cartea vieții noastre, cartea veșniciei lui Dumnezeu, cartea bucuriei noastre.
Foto: Claudiu Târziu