"Formula AS" în Munții Mehedinți - Mânăstirea Topolnița

Cristian Curte
- Aflat în topul național al peșterilor rupestre și al comorilor de aur îngropate în adâncul lor, Ținutul Mehedinților are mult mai multe de oferit: priveliști sălbatice, cu natură intactă, ape multe și limpezi precum argintul, sate vechi, uitate de lume, și-un neam de oameni neclintiți în credință și în tradiție. Dacă vă hotărâți - și bine ar fi! - să alegeți pentru vacanță destinația Mehedinți, textele pe care le vom publica de-a lungul câtorva numere de revistă vă vor fi călăuză printr-un ținut românesc, la fel de vechi și de frumos precum raiul -

Pe urmele Sfântului Nicodim

Mânăstirea e micuță, ai putea să o ții în pal­mele făcute căuș. Pare făcută din cocă, fră­mântată cu mâinile și bătută cu palma pe zidurile vechi de sute de ani. Dar imediat ce pătrunzi în biserică, rămâi uimit. Patinată ușor, de lumina de­li­cată strecurată prin ferestrele înguste, ți se dez­văluie în față o comoară, una dintre cele mai fru­moase fresce din Țara Româ­neas­că. Catape­teas­ma de piatră, cu vrejurile ei de un roșu stins, cu sfinții blânzi și cuminți ca niște copii, e o fe­reastră spre grădina raiului, de care ne e dor tutu­ror și spre care tânjim întreaga viață.
Minunea aceasta de piatră și culoare, îmbăl­sămată în miresme și umbre, a fost ridicată la sfâr­șitul secolului al XVII-lea de Lupu Buliga, un căpitan al lui Matei Basarab. Dar rădăcinile ei sunt mai vechi și coboară prin timp până la Nicodim de la Tismana, acel sfânt vlah născut la sud de Dunăre, care a venit în Țara Româ­neas­că de la Muntele Athos mistuit de o vedenie care-i cerea să ctitorească, în părțile noastre, o mânăsti­re lângă un șuvoi de ape. A ales sălbă­ticiile Mehe­dințiului. A zidit mai întâi Vodița, iar apoi s-a îndreptat spre To­polnița și, în cele din urmă, s-a așezat la Tismana, unde a și trecut la Dom­nul.
S-au scurs aproape șapte veacuri de la ctito­riile sale, dar credința însămânțată în sufletul me­hedin­țenilor rodește, bogat, și azi. Ca să înțelegem le­gă­tura ­aceasta dintre Sfântul Nicodim și oltenii din Mehedinți, l-am luat drept sfetnic pe părintele Pavel Nicolăescu, starețul Mânăstirii Topolnița, viețuitor aici de aproape treizeci de ani. Un călugăr blând, cu fața luminoasă și barba argintată, care le-a înțeles mehedințenilor taini­țele inimilor.

Părintele PAVEL NICOLĂESCU,
starețul Mânăstirii Topolnița
"Am viețuit cu niște duhovnici, pe care aș îndrăzni să-i numesc sfinți"


- Părinte Pavel, înainte de toate, aș vrea să vă întreb ce v-a chemat către viața de mânăstire.

- Nu mai știu când am intrat în biserică pentru prima dată, adus de mama și de tata. Mă știu de mic aici, Topolnița este, cum se zice, mânăstirea mea de suflet, nu mi-aș dori o alta. Ce-i drept, am avut și un "promotor" în familie, pe părintele Nicodim, fratele meu mai mare, care e acum Episcopul Severinului. El a fugit de acasă la mânăstire, fără voia părinților, iar mie mama îmi spunea uneori să mai trec pe la el, poa­te că-l întorc cumva din drumul său. Sigur că nu aveam cum să-l întorc, eram mai mic și, până la urmă, în loc să îl întorc pe el în lume, l-am urmat eu la mânăstire. Am avut și un mare avantaj pentru că veneam aici, la mânăstire la Topolnița, încă din anii adolescenței, să mă și spovedesc. Am avut parte de o binecuvântare pe care, poate, mulți tineri nu o au: să stau de vorbă cu niște părinți buni, duhovnicești, chiar sfinți aș îndrăzni să îi numesc. L-aș pomeni pe părintele Grațian Rădac, care a fost stareț aici, la To­polnița, timp de 47 de ani, până în 1990, într-o pe­ri­oadă foarte vitregă. A fost un călugăr foarte hotărât. Nu a părăsit acest loc și a ținut ușa bisericii deschisă, chiar în toată perioada co­mu­nistă, avându-l alături pe un alt părinte din Gornen­țiul Mehedințiului, care a venit în 1944 și a viețuit aici, la Topolnița, până în 1996, când a trecut la Dom­nul, la 91 de ani. Ei, și ajun­gând în apropiere de acești părinți, nu puteai să nu faci o deplină ascultare. Nicicare dintre ei nu mi-a zis nicio­dată să vin la mânăstire. Ale­gerea a fost a mea. Iar când m-a văzut hotărât duhovni­cul meu, părintele Vichentie, a zis să vin și să rămân aici, cu fratele meu, Nicodim, să fim măcar doi, să ducem mai departe ascultarea la Mânăstirea Topol­ni­ței. Asta s-a întâmplat în anul 1987 și, cu mila lui Dum­nezeu, din 1992, sunt stareț la mâ­năstire. Am aproape 30 de ani de viețuire în Topolnița, care au trecut parcă mult prea re­pede, și cu fapte, din partea mea, parcă prea puține. Dar sunt tare bucu­ros că am venit și m-am că­lu­gărit aici, căci mânăstirea aceas­ta mi-a fost tare dragă încă din copilă­rie. Deși am fost și în alte părți, chiar și în Muntele Athos, n-am simțit nicio lipsă în a trăi duhovnicește aici, în liniș­tea pe care, mulțu­mim lui Dum­ne­zeu, încă o pose­dă mânăstirea noastră. La noi nu este nici abun­dență de pelerinaje, nici de tu­rism; suntem o mână de călugări, doar cinci viețuitori, poa­te prea puțini la câte nevoi sunt în mânăstire, dar Îi mul­țumim lui Dum­­nezeu pentru toate și Îi dăm slavă că ne-a primit și ne-a rânduit să ne ducem viața aici, la Topolnița.

"Eu cred că Sfântul Nicodim a venit aici atras de neamul românesc din care făcea parte"

- Potrivit tradiției ortodoxe, Mânăstirea Topol­nița a fost ctitorită inițial chiar de Sfântul Nicodim de la Tismana, cel care a ridicat și prima mânăstire din Țara Românească, nu departe de aici, la Vodița. Era călu­găr în Athos. Ce credeți că l-a adus în păr­țile noastre?

- Eu cred că el a venit aici atras de neamul ro­mâ­nesc, din care se crede că făcea parte, potrivit unor surse istorice care îl dau drept nepot, după mamă, al domnitorului Basarab I. Fiind macedo-român, probabil că ne cunoștea foarte bine și lim­ba. De aceea a iubit acest pământ, mai mult decât alte locuri, și a ales să se desăvârșească aici, ctito­rind mai multe mânăs­tiri, pe care le-a organi­zat după modelul athonit. Înainte de venirea sa în Țara Ro­mânească, mo­nahii noștri trăiau mai mult în sin­gu­rătate, ca sihaș­tri, fapt care e reflectat de mai multe topo­ni­me de pe la noi, precum Nucii Că­lu­gă­rilor, Lunca lui Matei, Duhovna, Călu­găra... Sunt zone apropiate pe râul Topolnița sau pe pâ­râia­șele care se scurg în acest podiș al Mehe­din­țiu­lui, care mărturisesc despre pustnicii care trăiau, încă din vechime, pe aceste meleaguri. A­șa­­­dar, nu putem spune că sfântul a întemeiat viața monahală de la noi, dar e cert că i-a dat o altă for­mă de orga­nizare. Iar duhul său este prezent și as­tăzi, în toate ctitoriile sale - și la Vodița, și la Co­șuștea Cri­velnic, și la Tismana, și aici la noi, la Topolnița.
Eu, când am fost în Muntele Athos, m-am sim­țit ca acasă, deși la noi nu este o zonă atât de mun­toasă ca acolo, în Grecia, dar văile adânci ale To­polniței, ale Vodiței, ale Tismanei creează pitores­cul athonit. Sfântul Nicodim nu a ales pentru ctito­rirea lăcașurilor sale locuri largi, la câmpie, ci a ridicat bisericile la fel ca în Muntele Athos, între văi și dealuri, care le înconjoară și ne fac astfel să privim mai mult în sus, pe verticală, către cer și Dumnezeu. Mânăstirile sale nu sunt prea departe de localități, dar prin configurația reliefului sunt ocro­tite și liniștite. Nu sunt lăcașuri de atracție turis­tică, de mare pelerinaj, sunt așezări centrate mai mult pe rugăciunea intimă, pe care poți să o înalți liniștit că­tre Dumnezeu. Iar noi, monahii care trăim în ele, suntem fericiți că avem această liniște exterioară - ne rămâne să ne-o cultivăm și pe cea interioară, iar aici avem un model desăvârșit în Sfântul Nicodim.

"Sfântul Nicodim a lăsat o dâră luminoasă în credința mehedințenilor. Ea se simte până în ziua de azi"

- În afară de ctitoriile sale, credeți că Sfântul Ni­codim a lăsat și o urmă spirituală? Le-a marcat oa­me­nilor din Mehedinți credința?

- Eu cred că da, mai ales în satele de munte. Chiar dacă nu peste tot sunt călugări, dar existența acestor mânăstiri ale Sfântului Nicodim cred că i-a făcut pe țărani mai duhovnicești. Sfântul Nicodim a lăsat o dâră în credința mehedințenilor. Ea se simte până în ziua de azi. Se observă aceasta la oamenii dinspre deal și munte, care, deși sunt la o palmă de loc de cei de la câmpie, sunt parcă mai apropiați de Dumnezeu. Noi avem mânăstirea între două sate ale unei singure paro­hii: Schitu de Sus și Balotești. Iar oamenii din aces­te două sate sunt diferiți, deși sunt foarte aproape unii de ceilalți. Cei de pe deal, deși mai trudiți, au o stare de mulțumire sufletească, sunt doritori de slujbe, merg kilometri întregi pe jos, ca să ajungă la biserică; cei­lalți, care au satul mai la vale, parcă sunt mai cu­prinși de comoditate, puțin în urma celorlalți, în cele duhov­nicești.
Mai mult decât atât: se păstrează în zona noastră - și noi credem că de la Sfântul Nicodim încoace - o așa-numită zi de rugăciune. În zona noastră i se zice "nedeie", și se face fie la ziua hramului bisericii, fie într-o zi de vineri în cursul anului. Nedeia de vineri e numită în satele noastre "Ciumarca", un nume care vine de la izbăvirea de ciumă. Obiceiul este ca să se facă slujbă la biserică sau la intrarea în sat, iar oamenii să dea de pomană și să îi servească pe toți trecătorii, ca Dumnezeu să aibă milă și să-i izbăvească de boala ciumei. Sunt cunoscute aceste zile de Ciumarcă în toa­te satele de sub munte, pe podișul Mehedințiului, de la Dunăre și până către Gorj. Se crede că obiceiul ar fi fost așezat de Sfântul Nicodim pentru izbăviri de boli, în special de ciumă. El nu se întâlnește la câmpie.

"A da apă de pomană este o tradiție foarte frumoasă, care își are esența în Evanghelie"

- Părinte stareț, în drumurile noastre prin ținu­turile Olteniei, am observat o păstrare extraordinar de puternică a tradițiilor legate de înmormântare, de cultul morților. Există niște ritualuri absolut extra­or­dinare, ce par moștenite direct de la daci. Cum vi se pare că stau alături credința creștină și aceste ritualuri?

- Poate sunt, într-adevăr, cum spuneți dumnea­voas­tră, și reminiscențe ale tradițiilor dacice, dar eu nu știu prea multe despre ele. Cântecul zorilor poate că este dacic. Mai este așa-zisa slobozire a apei, la împlinirea a 40 de zile de la deces, un ritual care nu prea e ortodox: se scotea apa din fântână, iar apoi se dădeau nu știu câte căni în afara fântânii și se punea o lumânare pe o covată care plutea apoi pe apă. Tradi­țiile acestea nu sunt însă nici diavolești, iar unele din­tre ele își au esența în Sfânta Evanghelie. Așa este da­tul apei de pomană, spre odihna sufletului mortului, obi­cei care se practică încă în toate satele de munte de la noi. Chiar Mântuitorul ne spune la un moment dat: "Cel ce va da de băut unuia dintre aceștia mici nu­­mai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, ade­vă­rat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa."(Matei X, 42). Asta este o tradiție foarte frumoasă în satele noas­tre din ziua de azi. Chiar și acum, în zona satului Schitul de Sus, sunt câteva izvoare la suprafață și țăranii merg încă cu cobilița în spate și aduc apă în casa lor, de la câteva sute de metri depărtare. În con­dițiile acestea, a-i căra apă cuiva, ca pomană pentru mort, mai ales dacă omul este neputincios, în vârstă sau lipsit de copii, este o binefacere și se vede în asta o dragoste creștinească, după sfatul Evangheliei. Cine o face este fericit!
La noi în mânăstire, aveam un părinte, Vichentie Po­pescu, care atunci când primea de la oamenii care aveau decedați în familie un pomelnic pentru 40 de li­tur­ghii, împlinea acest ritual. Pentru odihna sufletului celor adormiți căra el însuși, de la fântână, care e undeva la 200 de metri mai jos de biserică, o găletuță sau două de apă, deși avea mână tremu­rân­dă, pentru că suferise un ac­ci­dent vascular, din care a rămas cu sechele. Nu voia să dea nimă­nui această ne­voință, iar de-a lungul acelor pași pe care-i făcea de la fân­tâ­nă până la bu­cătăria mânăstirii, mai punea găletuța jos și scotea din buzu­nar pomelnicul și îi po­menea pe cei adormiți.

- Totuși, cum se explică acest cult așa de puternic al morților în zona asta? El se ține și în alte zone din țară, dar nicăieri ca aici...

- Eu cred că explicația este în dragostea ce o purtăm celor plecați, fie că ne sunt părinți, frați sau bunici. Cum spune Sfân­­tul Apostol Pavel: Fraților, despre cei ce au adormit nu voiesc să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au nădejde (I, Tesa­lo­niceni 4, 13). Noi știm că sufletul există. Mulți dintre noi se exprimă greșit, uneori chiar dintre oa­me­nii de știință, oameni cultivați, spunând despre cei decedați că "au trecut în neființă". Noi nu trecem în neființă! Cu sufletul suntem vii, mergem către Împărăția lui Dumne­zeu, cum ne spune Hristos, la loc mai fericit sau mai puțin fericit, după faptele noastre. Această legătură cu cei dragi ai noștri nu se termină la mormânt - l-am îngropat și gata! Eu nu pot, atunci când slu­jesc la liturghie, să nu îmi pomenesc mama sau bunicii. E ceva pe conștiința mea dacă nu aș face această pomenire. Cât de grăbit aș fi la pros­co­midie, niciodată nu pot să sar lucrul aces­ta, și cred că la fel simt toți creștinii: nu poate să trea­că o sărbătoare mare, să nu se gândească la tata, la mama, la copii, la cei decedați. Vedem în zori de zi femeile că merg la tămâiat la mormânt. Este în fires­cul lucrurilor, este ceva normal, nu este exa­gerat. Sun­tem fericiți că aparținem acestui neam care își cins­tește morții, eroii și sfinții, pentru că avem con­vingerea că toți cei care au plecat și s-au mântuit sunt într-o legătură cu noi și se roagă lui Dumnezeu pentru noi. Eu sunt sigur că starețul care m-a primit în mâ­năs­tire, părinții care s-au nevoit în ea se roagă pentru noi... Noi simțim asta și ne-o spun și alții, care vin din afară: "Ce duh de rugăciune e în sfânta bise­rică!" Este duhul părinților care s-au nevoit aici de atâția și atâția ani! Dacă ei nu ne părăsesc, suntem obligați ca nici noi să nu-i uităm și să îi avem în cultul nostru, în rugăciunile noastre și în tot ceea ce facem noi, chiar și în pomenirea cu un pahar de apă, luat de la fântână și dat în numele lor. Se pot face și mul­te alte lucruri bune în semn de milostivire și po­mană pentru cei decedați, prin care, totoda­tă, să îi întraju­torăm și pe cei lipsiți, cu care conviețuim. Bi­serica la asta ne îndeamnă: să dăm, așa cum ne învață și Hris­tos, la cei care nu ne dau înapoi. Pentru că dacă noi dăm cu împrumut, ce lucru mare facem? - că și păgânii fac ace­lași lucru. Sau dacă dăm milostenie celor care ne-o întorc înapoi, ce lucru mare am făcut? Biserica ne în­deamnă să dăm celor care nu au, celor care sunt mai lip­siți, familiilor cu mai mulți copii, sau la bătrânii care sunt părăsiți de copii, în momentele grele ale vie­ții lor.
Dacă cultul morților este dezvoltat, să fim bucu­roși, dar să fie nuanțat după Sfânta Evanghelie, după învățătura pe care Fiul lui Dumnezeu ne-a adus-o nouă pe pământ. Mai sunt și reminiscențe păgâne, dar eu cred că se pot îndrepta, încet-încet. Poate că ele arată că, înaintea venirii lui Hristos, credința dacilor, care credeau în Zamolxe, avea în ea o imagine a Dum­­­nezeului cel adevărat.

"Să Îl căutăm pe Dumnezeu, până nu este prea târziu"

- Credeți că oamenii se mai pot sprijini pe credință în ziua de azi, părinte? Mai au nevoie de puterea bisericii?

- Mai ales când au nevoi, ne­cazuri, lipsuri, boli, suferințe - atunci biserica este speranța ultimă și vin la ea cu toată tăria credinței lor. Sunt sigur că, chiar dacă nu-și manifestă cre­dința tot timpul, românii cred în Dumnezeu. Deși de multe ori mai neglijăm biserica sau sun­tem atrași de alte micimi ale vea­cului de acum, la vreme de restriște, noi ne întoarcem cu adevărat către Dumne­zeu. Am observat aceasta în via­ța oame­nilor din lume, pentru că se în­tâmplă de multe ori să fim che­mați la patul lor de suferință, în ultimele clipe ale vie­ții, sau să împărtășim bătrânii bol­navi. În momentele acelea ultime, ei sunt eliberați de lumesc și-L caută pe Dum­nezeu cu adevărat. Îmi spunea odată o femeie bolnavă și bătrână, aflată în ultima fază a vieții sale, că ar fi lăsat orice ca să-i slu­jească lui Dumnezeu, și îi părea rău că nu a început mai demult să Îl caute. Deci, să Îl căutăm pe Dum­nezeu, până nu este prea târziu... Si­gur, poate că Hris­tos ne dă mântuirea, ca și tâlharului de pe cruce, în ultima clipă a vieții, dacă ne întoarcem cu adevărat și ne spovedim. Dar, ne spune Evanghe­lia, "să strângem comoară în cer", adică să lucrăm fapta cea bună, care înnobilea­ză credința noastră, încă de când suntem în putere, să nu lăsăm pen­tru ulti­ma clipă. Căci fără fap­te, cre­dința este ador­­mită, e ne­lu­cră­toare, nu ne mân­tuiește.

- Părinte stareț, credeți că există bucurie adevă­rată, și da­că există, cum putem s-o gă­sim?

- Aș zice că, în primul și în pri­mul rând, bucuria noastră ade­­vărată e în Dumnezeu, în sfin­­ții Lui, în Maica Domnului. În acatis­tul Maicii Domnului sau în aca­tistele celorlalți sfinți spu­ne me­reu: "Bucu­ră-te!", ca­re este un cuvânt dum­neze­iesc. L-a spus Iisus Hristos când a fost desco­perit, după Învierea Sa din morți, de către femeile miro­no­sițe, cărora le-a zis chiar așa: "Bu­curați-vă!" Când a intrat la apostoli, prin ușile încuiate, le-a dat și bucuria aceasta sfântă. Eu, unul, în afară de Dumnezeu, nu prea am găsit bucurie. Dacă noi credem că Hristos a înviat, că este Fiul lui Dum­nezeu, că El ne mântu­iește, inima noastră trebuie să fie inundată de bucurie sfântă. Alte bucurii care nu își au sâmburele, germe­nele lor, în legătura noastră cu Dum­nezeu, sunt de moment și trec. Dar când Îl avem pe Hristos în noi, atunci viața noastră devine mulțu­mitoare, chiar dacă avem și greutăți.
Ați văzut că și la vreme de război, oamenii credin­cioși au răzbit prin greutăți. Amintiți-vă ce au cântat bizantinii pe zidurile Constantinopolului, în 7 august 626, când au fost asediați de armatele unite ale persa­nilor și avarilor, iar propria lor armată era plecată departe, în Orient, cu împăratul Heraclie: imnul Aca­tist al Maicii Domnului, în care cuvântul "bucu­ră-te" e spus la fiecare propoziție. Cântau despre bucu­rie, la vreme de grea încercare! Și au biruit! Mai mare bi­ruință nu este decât să învingi păcatul, greu­tă­țile vie­ții; când le-ai învins, atunci te inundă și bucu­ria, dar bucuria care este emanată din Dumnezeu. Când soco­tim că facem noi ceea ce facem, că reali­zăm ce reali­zăm cu puterile noastre, avem o bucurie care e de mo­ment și care se șterge imediat, poate chiar în momen­tul acela. Nu e o fericire durabilă. Fericirile lui Hris­tos emană bucurie, nu sunt ajutate nici de bo­gății, nici de alte lucruri ale vieții de zi cu zi. Să urmă­rim feri­cirile din Sfânta Evanghelie. Ea este cartea vieții noastre, car­tea veșniciei lui Dumnezeu, cartea bucu­riei noastre.

Foto: Claudiu Târziu