- Cimitirul Bellu din Bucureşti e împărţit frăţeşte în trei. În partea stângă (cum stai cu faţa spre soare) sunt îngropaţi ortodocşii, la mijloc sunt îngropaţi militarii, iar în dreapta - catolicii şi greco-catolicii. În lumea de dincolo, nu mai există conflicte religioase. Sufletele - bune sau rele - se înfăţişează egale în faţa lui Dumnezeu. Şi totuşi, o diferenţă există: "Mormintele Vindecătoare" şi minunile lor, care se manifestă în cimitirul catolic, unde cantitatea de suferinţă îngropată în ţărână e mult mai mare decât la fraţii de peste gard. Aici zac fruntaşii Bisericii Greco-Catolice din Ardeal, călugări, episcopi şi preoţi, martirizaţi bestial în închisorile comuniste, pentru dârzenia de a-şi fi păstrat credinţa în care fuseseră botezaţi. Jertfa lor, primită de Dumnezeu, are ca semn de recunoaştere divină "minunea". Minunea credinţei, care se împlineşte şi se repetă de mii de ori -
Paznicul morţilor: NEA MARINDe zeci de ani, Marin Creangă munceşte la cimitirul catolic din Bucureşti. Este grădinar, "scriitor de cruci", cu dalta şi cu ciocanul, şi şeful îngrijitorilor de morminte. Blând la chip şi moale la vorbă, nea Marin te face să înţelegi că zgârcenia dialogului se datorează faptului că a trăit o viaţă întreagă mai mult printre morţi. Pentru el toate sunt relative, căci a căpătat un sentiment al deşertăciunii omeneşti. Când îl întrebi câţi ani are, îţi răspunde ca într-o cimilitură: "M-am născut niţel mai devreme, dar puţin după morţii ăştia de ieri". "Ieri" - adică ziua venirii sale în Capitală, după terminarea războiului. Copil sărac de ţăran, a lucrat câţiva ani la brutăria unui grec, pe Calea Giurgiului, până când a aflat că e liber un loc de ajutor de grădinar la cimitirul catolic. Pe data de 1 Mai 1950, în zi de "sărbătoare muncitorească", Marin Creangă păşea pentru prima oară dincolo de porţile locului împrejmuit cu gard şi verdeaţă deasă. Afară fluturau steaguri roşii şi comuniştii mărşăluiau pe străzi, iar în incinta aşezământului domnea o pace de pe altă lume: "Copacii erau mai pitici decât acum, că şi mormintele erau mai tinere!" - te lămureşte nea Marin, privind în gol. Fără să înţeleagă de la bun început unde anume a nimerit şi fără să-şi închipuie cât va sta acolo, bărbatul s-a pus pe treabă cu hărnice, căci cunoştea grădinăritul încă din copilărie. Planta panseluţe, plivea buruienile, stropea răsadurile de flori cu o stropitoare pântecoasă, însemnată cu cruce, pe care scria, într-o limbă necunoscută: "In hoc signo vincens"...
Bătrânul îşi aruncă privirile peste crucile înşirate împrejurul nostru, de parcă ar fi sigur că ne ascultă şi morţii. "Plecam la serviciu ca la o moşie boierească! În fiecare zi vedeam cucoane cu pălării mari, care purtau mănuşi din dantelă neagră, sau bărbaţi cu cioc şi redingotă, haină din aia lungă, de o asemănai cu a popii." De mai multe ori pe săptămână aveau loc înmormântări. După fiecare ceremonie, îngrijitorul trebuia să aranjeze mormântul. Citea anul naşterii pe crucile de lemn şi observa că toţi morţii se născuseră în celălalt veac. "Nu vedeam decât oameni care plângeau pe nemţeşte sau pe ungureşte. Pe alţii îi ascultam vorbind în italiană sau franceză, deşi nu prea ştiam să fac deosebirea. M-am deprins în timp. Până şi româneasca vorbită era dulce ca o poamă, cu accent ardelenesc, oarecum legănat. Îmi plăcea mai mult decât limba răstită pe care o auzeam pe stradă. Aici, printre mormintele catolice, parcă era altă lume..." Tot trecând anii, încet-încet, nea Marin venea dimineaţa, devreme, şi pleca acasă înainte de a se întuneca, aşa că nu mai avea ochi pentru viaţa obişnuită, de zi cu zi. A început să vorbească din ce în ce mai puţin şi s-a dezvăţat, el însuşi, să râdă.
"M-am obişnuit să deosebesc creştinii după felul în care plângeau. Le cunoşteam durerea după suspine. Una era jalea văduvei, alta era tristeţea orfanului..." După câteva zeci de ani, bărbatul învăţase pe dinafară toate cavourile şi familiile ilustre. Când venea rândul câte unui mormânt de curăţat, el îi cerea iertare răposatului, cu glas tare, că n-a avut timp să treacă mai curând pe acolo. Aşa s-a deprins Marin Creangă să stea de vorbă mai mult cu morţii, decât cu viii... Creştin ortodox, căsătorit şi tată a doi copii cuminţi, ce i-au moştenit firea blândă, grădinarul a ajuns astăzi să se simtă în lumea umbrelor ca la el acasă.
Dar nu puţini dintre morţii care-şi aflaseră odihna de veci în pământul umbrit de castani şi de brazi aveau destine neobişnuite, pe care nea Marin le ştia, deşi se făcea că le uită, fără să le povestească nici măcar în familie. "Ani la rând s-au perindat securişti în civil când mai era îngropată câte o faţă bisericească înaltă, ce murise în puşcărie. Nici un preot greco-catolic, dintre cei înmormântaţi aici, n-a apucat să moară în patul lui. Ăsta e, cu adevărat, cimitir de martiri! Vedeam şi miliţieni care stăteau la poartă, luând la întrebări creştinii ce făceau vizite prea dese. Am auzit o puzderie de istorii care m-au făcut să plâng. Mulţi oameni mi-au povestit ce semne primiseră de la morţi. Se înmulţiseră cei ce veneau să se roage la morminte, chiar şi pe timpul prigoanei lui Ceauşescu. Prea multă suferinţă stă îngropată aici! De-aia s-au petrecut atâtea..."
Sicriul bătut în cuieÎn lumina aurie a asfinţitului, crucea episcopului greco-catolic Vasile Aftenie străluceşte stins, aureolată de razele ce se strecoară printre ramurile platanilor din preajmă. Câteva femei au aprins lumânări şi se roagă cu ochii închişi, strângând în mâini braţele crucii albe. Buzele li se mişcă repede, dar nu auzi decât un murmur îngânat. Apropierea noastră nu le stânjeneşte. Numai că îşi scurtează rugăciunile, după care se retrag în tăcere. O veveriţă singuratică rămâne să păzească mormântul, pitulată în spatele unei tufe. Nu se sperie de nea Marin, pentru că îngrijitorul o hrăneşte, în fiecare zi, ca şi pe celelalte surate ale sale. Toate veveriţele, vrăbiile, mierlele şi guguştiucii din acel rai de verdeaţă îl cunosc pe bătrân. Un alai de câini şi pisici, ce au căzut la pace, merg după el în tot locul. Nea Marin se aşează pe bordura mormântului episcopal şi oftează adânc. "De aici a început totul! La o săptămână şi jumătate după angajarea mea în cimitir, am auzit că murise un episcop greco-catolic în temniţă şi urma să fie îngropat în mare taină. Administratorul de atunci ne-a anunţat că, pe data de 9 Mai 1950, nu avem voie să plecăm acasă până nu ne va spune el. Toţi băieţii am săpat o groapă adâncă în acest loc şi am rămas să aşteptăm împreună. După lăsarea întunericului, a sosit o dubă de la Jilava. Sicriul pe care l-am purtat pe braţe avea capacul bătut în cuie. Doi civili supravegheau totul, fără să scoată un cuvânt. Abia după ce sicriul a fost aşezat în groapă şi locul astupat cu pământ, unul dintre ei a rostit răspicat: «Nu puneţi nici o cruce şi nu vorbiţi cu nimeni nimic!». În zilele următoare, am aflat că mortul se numea Vasile Aftenie şi fusese torturat groaznic în închisoare. Unii vorbeau că, în numai doi ani de temniţă, albise complet, cu toate că nu era bătrân. Fusese omorât cu zile, la 51 de ani. El a fost cel dintâi episcop greco-catolic despre care am auzit vorbindu-se în acei ani de prigoană. Martirul a fost îngropat fără preot, fără slujbă şi fără cruce. După el, aveau să urmeze şi alţii..."
Dar abia trecuseră trei zile de la această înhumare clandestină, că Marin Creangă se trezeşte, la mormânt, cu părintele Francisc Zudor, parohul de la Bărăţie. În înţelegere cu administraţia cimitirului, preotul îi face episcopului-martir slujba de înmormântare, pe furiş. După alte şapte zile, acelaşi preot, asumându-şi riscuri imense, aşează o cruce modestă la capătul locului de veci. Pe lemnul proaspăt tăiat erau scrise doar două iniţiale şi un an: "V.A. 1950". Mai bine de un deceniu, la acea cruce au început pelerinajele, până când o credincioasă, în semn de recunoştinţă pentru una dintre marile minuni săvârşite de episcopul-martir, a ridicat monumentul păstrat până azi.
Legat la stâlp"În 1959, episcopul greco-catolic Ioan Bălan s-a îmbolnăvit la Gherla. A fost adus la Jilava, după cum vorbea lumea, dar a murit după câteva zile." Nea Marin îşi continuă povestea cu vorbe domoale, umbrite de tristeţe. Cea mai cumplită tortură la care se zvonea că fusese supus Preasfinţitul Ioan Bălan, episcop greco-catolic de Lugoj, era o invenţie diabolică a unuia dintre comisarii politici de la Gherla. În toiul verii, satrapul îl legase de stâlpul din mijlocul curţii interioare, în vârful căruia flutura steagul roşu. Martirul era hrănit cu lingura, chiar mai bine decât ceilalţi deţinuţi. Era legat numai cu mâinile la spate şi nu l-a atins nimeni, nici măcar cu vârful unui deget. În schimb, a fost lăsat acolo vreme de trei săptămâni, făcându-şi nevoile pe el, până când i s-au întărit pantalonii, iar fecalele erau presărate la picioarele sale. Satrapul continua să-l hrănească bine, pentru a-i mări chinul. În ultimele zile, se zice că nu se mai putea chirci, ca să doarmă, şi leşina o dată la câteva ore. "Când au adus coşciugul la groapă, era plin de securişti prin toţi copacii ăştia. Fotografiau pe oricine se oprea să privească. L-au îngropat în parcela preoţilor, căci între timp muriseră o mulţime în închisori. Decât să-i răsfire în tot cimitirul, au preferat să-i adune laolaltă, ca să poată supraveghea mai uşor locul şi vizitatorii..."
În 1970, moare la Căldăruşani, în mânăstire, unde avea domiciliu forţat, cardinalul Iuliu Hossu, ultimul dintre episcopii care au fost îngropaţi la Cimitirul Bellu catolic. Nea Marin a fost încă o dată martor... "De martirul ăsta auzisem cu toţii, că se vorbea pe la radioul ăla românesc, din străinătate. Scăpase cu viaţă din temniţă, dar le fusese frică să-l lase liber de tot. Acum nu le dădea mâna să-l înmormânteze pe furiş, ca pe vremuri, cu douăzeci de ani în urmă. Aşa că au lăsat să vină popi catolici să-i facă slujbă, însă n-am văzut în viaţa mea atâta miliţie şi securitate adunate la un loc. Au controlat cavoul în fiecare ungher, au scormonit peste tot, au răscolit până şi în coşciug, de-şi făcea lumea cruce cu limba în gură! La urmă, au plecat toţi, că a rămas mortul cu Dumnezeu, cu veveriţele din cimitir şi cu mine, care mă rugam la el, în gând, să-mi ajute soţia ce era bolnavă, internată în spital..."
Mormintele ajutătoarePrin 1951, la un an după înhumarea episcopului Aftenie, a apărut la mormânt o femeie destul de tânără. Împingea un cărucior pentru invalizi, în care se afla o fetiţă de şase ani. Fiica semăna leit cu mama, dar nea Marin nu ştia cine sunt, fiindcă le vedea pentru prima oară. Femeia l-a întrebat chiar pe grădinar dacă acela este, într-adevăr, mormântul Preasfinţitului Vasile Aftenie. Marin Creangă a confirmat, avertizând-o pe mamă să fie prudentă, pentru că nu era bine să o vadă cineva lângă acel loc de veci. "Biata femeie nu s-a mai putut abţine şi a izbucnit în plâns. Mi-a zis că fata ei nu vorbeşte şi nu poate merge de când s-a născut. M-a rugat cu cerul şi cu pământul să nu spun nimănui ce avea să-mi mărturisească, apoi mi-a povestit o istorie care m-a uluit. Mama copilului era căsătorită cu medicul-şef al Închisorii Jilava. Nu ştiu dacă acela era vreun păcătos, fiindcă ajunsese să lucreze tocmai acolo, dar îl bătuse Dumnezeu cu nenorocirea fetiţei." De mai multe ori, în cei doi ani de detenţie, doctorul îl îngrijise pe Vasile Aftenie cu mult devotament, fiind impresionat de curajul şi dârzenia dovedite de înaltul prelat greco-catolic în faţa torturilor cumplite. La ultima vizită medicală, cu numai două zile înainte de moartea sa, episcopul îi spusese: "Doctore, văd că ai suflet bun! Foarte curând, eu o să plec din această lume. Dacă ai să poţi pune o vorbă bună pe lângă autorităţi, ca să fiu înmormântat într-un cimitir creştin, vei avea o mare bucurie în viaţă. Ţine minte cuvintele mele!". Medicul a fost atât de impresionat, încât şi-a riscat cariera, poate chiar libertatea, intervenind pe lângă administraţia închisorii. El a reuşit să împiedice incinerarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Vasile Aftenie şi a obţinut aprobarea înhumării clandestine la Bellu catolic. La puţină vreme după această întâmplare, soţia şi fiica sa au primit paşapoarte pentru a pleca în Elveţia, la un sanatoriu unde fetiţa urma să fie supusă unui tratament, pe cheltuiala statului român. În acele timpuri de dictatură, aşa ceva semăna aproape cu o minune. Medicul şi nevasta lui au crezut că bucuria profeţită de episcop, mort acum, era pe cale de a se împlini. Dar tratamentul nu a dat nici un rezultat, iar mama şi fiica au revenit în ţară după câteva luni. Disperată, soţia doctorului a hotărât să meargă la mormântul lui Vasile Aftenie pentru a se ruga. "Din acea zi, biata femeie a venit regulat în cimitir. Aprindea un snop de lumânări, se aşeza în genunchi lângă locul ăsta de veci, ţinea o mână pe căruciorul fetei, cu cealaltă strângea crucea de lemn şi plângea cu lacrimi amare. Toţi cei care lucram în cimitir eram tulburaţi de deznădejdea ei. A udat cu râuri de lacrimi răsadurile de pe mormântul episcopului! Câţiva ani la rând, aici au crescut cele mai triste panseluţe pe care le-am văzut vreodată." Nea Marin oftează şi îşi trage de pe cap şapca albastră. "N-a trecut nicio săptămână, că s-a şi aflat de vizitele zilnice ale bietei femei. Securistul care venea periodic i-a cerut portarului să nu o mai lase înăuntru. Nefericita mamă reuşea să se strecoare, totuşi, când omul de la poartă se ducea să mănânce, ori intra în biroul administraţiei. De multe ori, bărbatul venea după ea, la mormânt, să o dea afară. Până la urmă, n-a fost chip şi s-au lăsat păgubaşi amândoi, şi portarul, şi securistul..." Aşa s-au scurs câţiva ani, fără să se întâmple nimic. Dar profeţia celui dintâi martir greco-catolic nu fusese vorbă în vânt! "Într-o dimineaţă de toamnă, după ce dăduse prima brumă, am auzit plânsete, parcă mai tari ca de obicei, într-o latură a cimitirului. Îmi amintesc ca astăzi... La ora aceea, nu prea era venită multă lume. M-am dus într-acolo şi mi-am dat seama repede că suspinele veneau chiar dinspre mormântul episcopului. Câţiva gropari şi ceilalţi oameni de serviciu, care se nimeriseră prin preajmă, au fost la fel de curioşi ca şi mine. Când ne-am strâns lângă locul de veci, am rămas înmărmuriţi. Toată lumea le cunoştea pe mamă şi pe fiica ei, bătută de soartă. Ei bine, credeţi-mă că m-am cutremurat! Fata stătea în picioare, cu o privire puţin lunatică. În jur, nici urmă de căruţ... Ne-am dat seama că bietul copil venise de acasă pe picioarele lui! Era aşa frumoasă, că se făcuse puţin mai domnişoară. Nu ne venea să credem că ieri o văzusem oloagă, iar acum mergea şi vorbea. Punea mâna pe umărul maică-si şi îi spunea încet: «Linişteşte-te, mamă, te rog, linişteşte-te!». Femeia era în genunchi. Săruta ţărâna de pe mormântul episcopului şi mângâia pământul cu palmele, de parcă ar fi mângâiat obrazul mortului. Striga, din când în când, cu lacrimile şiroaie pe obraji: «Mi-ai dat fata înapoi, mi-ai adus fata!». Toţi cei de faţă ne-am închinat, cu ochii umeziţi. Asta este singura dată, în viaţa mea, când pot spune că am fost martorul unei minuni..."
De atunci, s-a întins vestea locului. Chiar de a doua zi, doctorul, cu soţia şi fiica lor, au venit împreună la mormântul Preasfinţitului Vasile Aftenie. Ei au construit monumentul funerar ce există şi azi. Nea Marin nu poate uita nici un amănunt. "În amintirea primei cruci de lemn, m-au rugat să scriu şi pe noua cruce albă «V.A. - 1950», dar am completat inscripţia, pe placa de marmoră de pe postament, cu numele întreg, plus anul naşterii şi al morţii. Zeci de ani la rând au continuat să vină zilnic, toţi trei, cu o recunoştinţă nemărginită! Aprindeau lumânări, se aşezau în genunchi, ţinându-se de mâini, şi plângeau de bucurie. Am văzut cu ochii mei... După Revoluţie, când s-a înmulţit lumea în cimitir, se vorbea că ar fi plecat din ţară, căci doctorul fusese persecutat pentru cele întâmplate."
La graniţa dintre două lumiNea Marin priveşte încă o dată în gol, în timp ce mângâie unul dintre dulăii credincioşi. "Au fost multe întâmplări... N-aveţi loc să le scrieţi pe toate! Se despărţeau soţ şi soţie, dar veneau aici şi morţii îi împăcau. Se rugau unii la «mormintele ajutătoare», apoi scăpau de boală, de vreun necaz, ori aflau că au fost feriţi de o nenorocire. Alţii căpătau noroc, spor, reuşeau într-o încercare grea..."
După 1964, când s-au golit închisorile de deţinuţi politici, nea Marin i-a văzut pe unii episcopi greco-catolici, dintre cei rămaşi în viaţă, vizitând mormintele martirilor. Nu-i cunoştea după chip, dar auzea lumea vorbind. Erau îmbrăcaţi în haine obişnuite, căci trăiau într-un fel de clandestinitate...
După înhumarea cardinalului Iuliu Hossu, pelerinajele au devenit încă şi mai frecvente. Veneau oamenii la Marin Creangă şi îi mărturiseau: "Nea Marinică, am reuşit, m-a ajutat cardinalul!...". Mulţimea credincioşilor începuse să se roage şi la Crucea Eroului Necunoscut, aflată tot aici. Deşi mormântul era gol, monumentul fusese ridicat pentru sufletele morţilor fără nume, romano- şi greco-catolici, dispăruţi în război sau morţi prin puşcării, fără urmaşi care să-şi amintească de ei şi să-i pomenească. Chiar şi la parcela măicuţelor catolice rugăciunile celor necăjiţi erau din ce în ce mai ascultate. În acest fel, pe măsură ce treceau anii, pelerinii îşi făcuseră un pios traseu printre morminte, transformând aşezământul, încet-încet, într-o adevărată catedrală în aer liber. Lumea de dincolo stătea lipită de lumea de dincoace, în chip misterios, în cimitirul care devenise o graniţă nevăzută, iar autorităţile comuniste nu mai puteau împiedica miraculoasa solidaritate dintre vii şi morţi...
EpilogÎn 1999, cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, Suveranul Pontif a mers şi la cimitirul catolic din Bucureşti. Înaltul Prelat a vizitat locurile de veci ale episcopilor martiri şi s-a rugat, în genunchi, în faţa Capelei "Sfânta Ana". Miile de creştini adunaţi laolaltă, printre care s-a numărat şi nea Marin, l-au ascultat pe Sfântul Părinte sfârşindu-şi binecuvântarea, în limba română, cu acelaşi citat evanghelic din Mântuitorul Hristos, ce este înscris pe monumentul funerar aflat în mijlocul parcelei preoţilor: "Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi!". În acea clipă de graţie, mulţi dintre cei prezenţi au simţit că se deschid Cerurile, iar sufletele răposaţilor se află de faţă, în chip nevăzut, împreună cu toţi cei de pe lumea asta. Vecinii de-o viaţă ai grădinarului Marin Creangă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
