Când am ajuns eu la el, mai era doar un ochi de vreo 25 m2.
Lacul acesta se numește Iezer și cresc pe el niște ciudate coacăze roșii, afine și plante de leac, pe care nu le poți găsi nicăieri în alte părți. În luna august, cloacăzele (așa le zic oamenii) sunt coapte și lumea se îndeamnă să urce până După Piatră, vreo zece kilometri, ca să le culeagă. Mama le fierbea cu puțină sare și le punea în borcănele, ca să facă iarna un sos roz, cu lapte și smântână, lângă o carne fiartă. Se știe că sunt de mare folos, și cei care le mănâncă n-au a se teme de răceli sau boli grave. Se știe și că sunt un remediu pentru cancer. Orice afirmație a țăranilor, în legătură cu leacurile, se bazează pe observații în urma unor experiențe repetate și ar putea echivala cu "demonstrat științific".
Apa grea
"D'apoi, Iezăru' n-are fund, nime nu i-o aflat fundu', în veci, batăr (măcar) cât o încercat. Și oamenii s-o gândit să strujască coaja de pă un stejar tânăr și să facă pă el semne. După ce l-o însămnat, i-o dat drumu' în Iezăr și s-o scufundat și după oarecâtă vreme o ieșit în mare. Noa, Iezăru are legătură cu marea și cu tăte apele mari di pă pământ. Și nu-i slobod să-ți bagi picioarele în ochiul de apă, că-i apă grea și te poate trage în ea", zicea mama. Această prezentare ne trecea un fior pe șira spinării. Semăna cu Hârca din fântâna noastră. Și Hârca ne putea prinde, dacă ne-am fi aplecat peste ghizdul fântânii să ne uităm în ea. În Iezer nu era Hârcă, dar puteau fi balauri care-i purtau pe Șolomonari, despre care nu se știa decât că dacă te zăresc, îți pot lua mințile, să nu mai știi de capul tău și să te duci la pierire.
Despre apa grea am auzit din nou, mai târziu, cam pe la douăzeci de ani, când urma să mă duc pe Iezer cu un grup de culegătoare de cloacăze. Venise și mătușa Ioana, din Tăuții de Sus, însoțită de două vecine iubitoare de sos și dulceață. Eram vreo șapte, în total, și am plecat dimineață bună. Mai mult de două ore am tot urcat. Soarele urca și el pe cer și începuserăm să ne ștergem frunțile de sudoare. Urcușul Pietrei a fost ca o probă de rezistență, dar ajunsă sus, într-o clipită am uitat oboseala drumului și am scos un strigăt de bucurie și uimire. Simțeam că sunt pe acoperișul lumii, într-un spațiu sacru, locuit de îngeri, heruvimi și serafimi. Aerul pe care-l trăgeam în plămâni avea o puritate nemaisimțită până atunci și soarele nu mai dogorea, ci mângâia. Bucuria și uimirea se trăgeau de la imaginea extraterestră ce mi se înfățișa ochilor. Vedeam o suprafață bombată, ca o pâine imensă, de un verde-gri. Nu semăna cu nimic din ce știam; culoarea nu semăna cu nimic dimprejur. Era ceva ce-ți tăia răsuflarea. Ajunsesem la câțiva pași de lacul care semăna spaimă și îngrijorare, dar care mie îmi producea o stare de exaltare maximă. Marginea lui era aproape de stanele de piatră pe care tocmai le urcasem și am observat că acel verde-cenușiu se trage de la mușchiul gros de peste un metru, care-l acoperă. Celelalte femei rămăseseră în urmă. Strigătele mele de bucurie le auziseră doar Iezerul și cerul. Întâlnirea fusese între mine și el. Prima întâlnire cosmică nemuritoare. Întâlnirea cu toate apele lumii, cu apele primordiale. Înaintând înspre el, am văzut că picioarele mi se afundă din ce în ce, până când mușchiul ajunge la genunchi. Înaintam anevoie, atrasă ca de un magnet, în căutarea ochiurilor de apă. În dreapta și-n stânga se înghesuiau tufele pitice, cu strugurași roșii (cloacăzele) altele cu afine brumate, mari cât cireșele sălbatice, dar nu mă interesau. N-am atins nicio boabă. Mergeam înainte ca-n transă, și nu după multă vreme, în fața mea luci o oglindă neagră. Fără nicio frică și fără să-mi aduc aminte de vorbele mamei, am atins apa cu picioarele. Era extrem de rece. Am făcut-o o singură dată, neforțându-mi norocul. A fost ca un botez. M-am întors, apoi, fericită, pe mal, și am cules toată ziua strugureii cei roșii, am mâncat afine, până ce limba, dinții și buzele au căpătat culoarea cernelii, dar n-am suflat o vorbă despre isprava mea.
Acasă, după o vreme, i-am spus mamei că apa din Iezer este mai rece ca gheața, mai rece decât un om mort. Nu m-a certat. A spus doar: "Toate-s cu voia lui Dumnezeu".
A mai trecut un șir de ani, ca o clipă, și în râul Mara s-a înecat o femeie străină. Fusese puhoi mare, apa dezrădăcinase copaci, luându-i cu ea, surpase în câteva locuri malurile, și femeia dusă la vale ajunse în al treilea sat, despuiată de haine, ca-n ceasul în care s-a născut. Apa furioasă îi smulsese toată îmbrăcămintea. Îi rămăsese doar brâul împletit în două, înfășurat în jurul mijlocului. "Apa cere cap de om", a zis atunci mama. "Mara cere cap de om o dată la șepte ai (ani), da' Someșu' cere șepte capuri pă an, că-i râu mare. Doamne, d'apoi Iezăru!". Și-mi fu dat să aud o întâmplare terifiantă.
Nunta înecată
"Zâce că de-aici, de la noi, o mărs un fecior în Săpânța, după mireasă. O fo' demult, când o fost foametea. Îs mai mult de două sute de ai (ani) de-atunci. Spuneau bătrânii, tăt povesteau. S-o zâs că și-o luat feciorul acela mireasa cu ceterași, cu nănași, cu socrii mari și cu socrii cei mnici, cu stegar, cu druște, cu nuntași, urcați cu tății în vreo șapte-opt sănii. C-o fo' iarnă, și era drum de sanie păstă pădure, și-n două ceasuri ar si fost aici. S-o fi luată pă drum, ar si trebuit să zie (vină) aproape două zâle, cu caii. Așe că o vrut a trece pă sus, păstă Iezăr. Și cum o suit dâmbu', și-or coborât, s-o rupt gheața și s-o dus tăți în Iezăr. Cine ști cât de tare mereau. O si dat horincă la cai și s-o si întrecut care să margă mai repede. N-o mai aflat nimnic, nime, din ei, că Iezăru îi ochi de apă fără fund. Nuntașii de-aici o tăt așteptat să zie cu mireasa. Da' n-o mai sosât veci. A doua zî, s-o dus după ei. Și le-o spus niște oameni c-o plecat păstă pădure. Ș-apoi o mărs la Iezăr și zâce că Iezăru' tăt bulbuce, numa bulbuce...
Valea Iezărului
Dar am și amintiri luminoase legate de Iezăr! Din apele lui fără fund s-a desprins un fir care curge în jos, către sat: Valea Iezărului. Un loc minunat, legat strâns de adolescența mea frumoasă și biruitoare. Am urcat pe lângă ea de nenumărate ori, până aproape de izvor, pentru că aveam un loc de fân "în Pietrari", cam la șapte kilometri de sat. Era acolo și o pădure falnică de fagi, din care culegeam gălbiori, iuțari și niște ciuperci grozave, cu pielea maronie și carnea albă.
Vara, când tata și fratele meu mai mare, Vasile, coseau iarba, nu veneau acasă decât pe-înserat, după ce făceau clăile de fân. Asta dura câteva zile, după cum era vreme de fân sau ploaie. Cositul cu spor se face pe rouă, atunci se taie cel mai bine iarba. Tata și cu Vasile se trezeau la ciripitul păsărilor și porneau la cosit, iar când soarele era cam de un stânjen, doi, pe cer, trebuiau să mănânce, că erau deja sleiți de puteri și flămânzi. Pălăguța, sora mea mai mare, și cu mine, trebuia să ajungem cu mâncarea la fix. Ea ducea în spate un coș în care se afla mămăliga cu brânză și jumări, bine împachetată într-o "măsoaie" (față de masă), pâine, slănină, legume, veselă și un sfârtai (sfert de litru) de horincă de prune. Eu căram în peteică (o traistă cu un croi special, împletită din fire mai groase) o oală mare de lut, cu ciorbă clocotită.
"Așe să mereți de cu spori (repede) ca să ajungeți la ei cu tocana (mâncarea) (f)sierbinte", zicea mama. Drumul până acolo este de-a lungul Văii Iezerului, mărginită de arini, șerpuind așa cum șerpuiește valea, tot într-un suiș. Și plecam cu gândul să-l vedem pe tătuca bucuros, lăudându-ne că am adus o mămăligă fierbinte.
De departe, vedeam înșiruite pe cărare femei cu oale în mână și coșuri în spate. "Hai să le întrecem", zicea Pălăguța. "Hai", îi răspundeam și grăbeam pasul. O depășeam pe prima, pe a doua, pe a noua. Le depășeam pe toate, de parcă am fi avut la picioare aripi. Nimeni nu se ținea de noi. Ajungeam la cosași cu mămăliga fierbinte, iar brânza se întindea de la blidul așezat pe stergură până la gură. Era o bunătate, că mâncam și noi, bucuroase, cu ei.
Tabloul acesta, cu femeile pe care le întreceam rând pe rând, zburând cu mâncarea la tata, îl văd adesea în fața ochilor, ca pe o victorie a tinereții, a ascultării și a dragostei părintești.
Fotografii: ALEC PORTASE