Iezerul fără fund

Parasca Fat
În hotarul satului Desești, dincolo de lanțul mun­tos Piatra, care-l străjuiește la mia­ză­noap­te, se află un lac fabulos, acoperit de mușchi gros, care mai avea, pe vremea tinereții mamei mele, două ochiuri de apă: unul mai mic și altul mai mare.

Când am ajuns eu la el, mai era doar un ochi de vreo 25 m2.
Lacul acesta se numește Iezer și cresc pe el niște ciudate coacăze roșii, afine și plante de leac, pe care nu le poți găsi nicăieri în alte părți. În luna august, cloacăzele (așa le zic oamenii) sunt coapte și lumea se îndeamnă să urce până După Piatră, vreo zece kilometri, ca să le culeagă. Mama le fierbea cu puțină sare și le punea în borcănele, ca să facă iarna un sos roz, cu lapte și smântână, lângă o carne fiartă. Se știe că sunt de mare folos, și cei care le mănâncă n-au a se teme de răceli sau boli grave. Se știe și că sunt un remediu pentru cancer. Orice afirmație a ță­ranilor, în legătură cu leacurile, se bazează pe ob­servații în urma unor experiențe repetate și ar putea echivala cu "demonstrat științific".

Apa grea

"D'apoi, Iezăru' n-are fund, nime nu i-o aflat fun­du', în veci, batăr (măcar) cât o încercat. Și oa­menii s-o gândit să strujască coaja de pă un stejar tâ­năr și să facă pă el semne. După ce l-o însămnat, i-o dat drumu' în Iezăr și s-o scufundat și după oa­recâtă vreme o ieșit în mare. Noa, Iezăru are legătură cu marea și cu tăte apele mari di pă pământ. Și nu-i slobod să-ți bagi picioarele în ochiul de apă, că-i apă grea și te poate trage în ea", zicea mama. Această prezentare ne trecea un fior pe șira spinării. Semăna cu Hârca din fântâna noastră. Și Hârca ne putea prin­de, dacă ne-am fi aplecat peste ghizdul fântânii să ne uităm în ea. În Iezer nu era Hârcă, dar puteau fi ba­lauri care-i purtau pe Șolomonari, despre care nu se știa decât că dacă te zăresc, îți pot lua mințile, să nu mai știi de capul tău și să te duci la pierire.
Despre apa grea am auzit din nou, mai târziu, cam pe la douăzeci de ani, când urma să mă duc pe Iezer cu un grup de culegătoare de cloacăze. Venise și mă­tușa Ioana, din Tăuții de Sus, însoțită de două vecine iubitoare de sos și dulceață. Eram vreo șapte, în total, și am plecat dimineață bună. Mai mult de două ore am tot urcat. Soa­rele ur­ca și el pe cer și în­cepuserăm să ne șter­gem frunțile de sudoare. Ur­cu­șul Pie­trei a fost ca o probă de re­zis­tență, dar ajunsă sus, într-o clipită am uitat oboseala dru­mu­lui și am scos un strigăt de bucu­rie și uimire. Simțeam că sunt pe aco­pe­rișul lumii, într-un spațiu sa­cru, lo­cuit de în­geri, heruvimi și se­rafimi. Aerul pe care-l trăgeam în plămâni avea o puritate nemaisimțită până atunci și soarele nu mai do­go­rea, ci mângâia. Bucuria și uimi­rea se tră­geau de la imaginea extrate­res­tră ce mi se în­fățișa ochi­lor. Vedeam o su­prafață bom­bată, ca o pâine imensă, de un verde-gri. Nu se­măna cu nimic din ce știam; cu­loarea nu semăna cu nimic dim­prejur. Era ceva ce-ți tăia răsuflarea. Ajunsesem la câțiva pași de lacul care se­măna spai­mă și îngrijorare, dar care mie îmi pro­ducea o stare de exaltare maximă. Marginea lui era aproape de stanele de piatră pe care tocmai le urca­sem și am observat că acel verde-cenușiu se trage de la muș­chiul gros de peste un me­tru, care-l acoperă. Ce­lelalte femei rămă­se­seră în urmă. Strigătele me­le de bucurie le au­ziseră doar Iezerul și ce­rul. Întâl­nirea fusese în­tre mine și el. Prima în­tâlnire cos­mică nemu­ritoare. Întâlnirea cu toa­­te apele lumii, cu ape­le pri­mor­diale. Îna­in­tând înspre el, am vă­zut că pi­cioa­rele mi se afundă din ce în ce, pâ­nă când muș­chiul ajun­ge la ge­nunchi. Înain­tam ane­voie, atrasă ca de un mag­net, în cău­ta­rea ochiu­rilor de apă. În dreap­ta și-n stânga se înghesuiau tufele pitice, cu stru­gurași roșii (cloacăzele) altele cu afine bru­mate, mari cât cireșele sălbatice, dar nu mă in­teresau. N-am atins nicio boabă. Mer­geam înainte ca-n transă, și nu după multă vreme, în fața mea luci o oglindă neagră. Fără nicio frică și fără să-mi aduc aminte de vorbele ma­mei, am atins apa cu picioarele. Era extrem de rece. Am făcut-o o singură dată, neforțându-mi noro­cul. A fost ca un botez. M-am întors, apoi, fericită, pe mal, și am cules toată ziua strugureii cei roșii, am mâncat afine, până ce lim­ba, dinții și buzele au căpătat culoarea cernelii, dar n-am suflat o vorbă despre isprava mea.
Acasă, după o vreme, i-am spus mamei că apa din Iezer este mai rece ca gheața, mai rece decât un om mort. Nu m-a certat. A spus doar: "Toate-s cu voia lui Dumnezeu".
A mai trecut un șir de ani, ca o clipă, și în râul Mara s-a înecat o femeie străină. Fusese puhoi mare, apa dezrădăcinase copaci, luându-i cu ea, surpase în câteva locuri malurile, și fe­me­ia dusă la vale ajunse în al treilea sat, despuiată de haine, ca-n ceasul în care s-a născut. Apa furioa­să îi smulsese toată îmbră­cămintea. Îi rămăsese doar brâul împletit în două, în­fășurat în jurul mij­locului. "Apa cere cap de om", a zis atunci mama. "Mara cere cap de om o dată la șepte ai (ani), da' Someșu' cere șepte capuri pă an, că-i râu mare. Doamne, d'apoi Iezăru!". Și-mi fu dat să aud o întâmplare te­rifiantă.

Nunta înecată
"Zâce că de-aici, de la noi, o mărs un fecior în Săpânța, după mireasă. O fo' de­mult, când o fost foametea. Îs mai mult de două sute de ai (ani) de-atunci. Spuneau bă­trâ­nii, tăt povesteau. S-o zâs că și-o luat fe­ciorul acela mireasa cu ceterași, cu nănași, cu socrii mari și cu so­crii cei mnici, cu stegar, cu druș­te, cu nuntași, urcați cu tății în vreo șapte-opt să­nii. C-o fo' iarnă, și era drum de sanie păstă pădure, și-n două ceasuri ar si fost aici. S-o fi luată pă drum, ar si tre­buit să zie (vină) aproape două zâle, cu caii. Așe că o vrut a trece pă sus, păstă Iezăr. Și cum o suit dâm­bu', și-or coborât, s-o rupt gheața și s-o dus tăți în Iezăr. Cine ști cât de tare mereau. O si dat horincă la cai și s-o si întrecut care să margă mai repede. N-o mai aflat nimnic, ni­me, din ei, că Iezăru îi ochi de apă fără fund. Nuntașii de-aici o tăt așteptat să zie cu mireasa. Da' n-o mai sosât veci. A doua zî, s-o dus după ei. Și le-o spus niș­te oa­meni c-o plecat păstă pădure. Ș-apoi o mărs la Iezăr și zâce că Iezăru' tăt bulbuce, numa bulbuce...

Valea Iezărului

Dar am și amintiri luminoase legate de Iezăr! Din apele lui fără fund s-a desprins un fir care curge în jos, către sat: Valea Ie­ză­­rului. Un loc mi­nu­nat, legat strâns de ado­­lescența mea fru­moa­să și biruitoare. Am urcat pe lângă ea de nenumărate ori, pâ­nă aproape de izvor, pentru că aveam un loc de fân "în Pietrari", cam la șapte kilometri de sat. Era acolo și o pădure falnică de fagi, din care culegeam găl­bi­ori, iuțari și niște ciu­perci grozave, cu pie­lea maronie și car­nea albă.
Vara, când tata și fratele meu mai mare, Vasile, coseau iarba, nu veneau acasă decât pe-înserat, după ce făceau clăile de fân. Asta dura câteva zile, după cum era vreme de fân sau ploaie. Cositul cu spor se face pe rouă, atunci se taie cel mai bine iar­ba. Tata și cu Vasile se trezeau la ciripitul păsărilor și porneau la cosit, iar când soarele era cam de un stân­jen, doi, pe cer, trebuiau să mănânce, că erau deja sleiți de puteri și flămânzi. Pălăguța, sora mea mai mare, și cu mine, trebuia să ajungem cu mâncarea la fix. Ea ducea în spate un coș în care se afla mămăliga cu brânză și jumări, bine împachetată într-o "mă­soa­ie" (față de masă), pâine, slănină, legume, veselă și un sfâr­tai (sfert de litru) de horincă de prune. Eu că­ram în peteică (o traistă cu un croi special, împletită din fi­re mai groase) o oală mare de lut, cu ciorbă clo­cotită.
"Așe să mereți de cu spori (repede) ca să ajungeți la ei cu tocana (mâncarea) (f)sierbinte", zicea ma­ma. Drumul până acolo este de-a lungul Văii Ieze­ru­lui, mărginită de arini, șerpuind așa cum șerpuiește valea, tot într-un suiș. Și plecam cu gândul să-l ve­dem pe tătuca bucuros, lăudându-ne că am adus o mă­măligă fierbinte.
De departe, vedeam înșiruite pe cărare femei cu oale în mână și coșuri în spate. "Hai să le întrecem", zi­cea Pălăguța. "Hai", îi răspundeam și grăbeam pa­sul. O depășeam pe prima, pe a doua, pe a noua. Le de­­pășeam pe toate, de par­că am fi avut la pi­cioa­re aripi. Nimeni nu se ți­nea de noi. Ajun­geam la cosași cu mă­măliga fier­binte, iar brân­za se în­tin­dea de la bli­dul așe­­­zat pe stergură până la gură. Era o bu­nă­tate, că mân­cam și noi, bucu­roase, cu ei.
Tabloul acesta, cu fe­­meile pe care le în­tre­ceam rând pe rând, zbu­rând cu mâncarea la ta­ta, îl văd ade­sea în fa­ța o­chilor, ca pe o vic­to­rie a tinereții, a as­cul­tă­rii și a dra­gos­tei pă­rin­tești.

Fotografii: ALEC PORTASE