"N-am regretat niciodată că n-am acceptat rolul din «Liceenii»"
- Deşi ai fost prezent, în urmă cu câţiva ani, în paginile revistei "Formula AS", îţi propun s-o luăm de la capăt cu povestea vieţii tale.
- M-am născut în Bucureşti, dintr-o mamă actriţă - Maria Rotaru - şi un tată dramaturg - Eugen Rotaru - şi am avut parte de o copilărie extrem de frumoasă, norocoasă şi aventuroasă. După ce am debutat ca actor, la vârsta de nouă ani, în superbul film "Cireşarii", am descoperit pasiunea ştiinţelor exacte, devenind membru al lotului olimpic naţional de fizică. După emigrarea în State, încă în anii de facultate, înainte de obţinerea licenţei, ca şef de promoţie al departamentului de fizică al MIT, am gustat experienţa unui stagiu de studiu al filmului, la Sorbona. A fost un contact decisiv. După facultate, mi-am întrerupt doctoratul în fizică şi m-am transferat la şcoala de regie a USC, pentru masteratul în cinema. M-am stabilit apoi la Los Angeles, oraşul marii mele iubiri, profesând în prezent ca regizor, producător, scenarist şi - uneori - actor.
- Nu pot să nu te întreb despre experienţa ta din trilogia "Cireşarii", regizată de Adrian Petringenaru, unde ai interpretat rolul lui Dan.
- Experienţele de pe platourile de filmare pentru "Cireşarii", "Aripi de zăpadă" şi "Cetatea ascunsă" au fost printre cele mai frumoase şi importante din întreaga mea viaţă; au hrănit puternic în mine dorinţa de a face film, dorinţa de a continua magia trăită atunci, printre oameni de prim rang din teatrul şi cinematografia română. Simţul aventurii creaţiei unui film s-a-ntipărit de-a pururi în mine, fie că este vorba de lucrul pe platou, deplasarea într-o prospecţie, discuţiile cu actorii sau colaboratorii, ori, pur şi simplu, actul de a sta de vorbă cu propria mea imaginaţie. Iar de aici până la a îndrăzni să întind pasul spre Los Angeles n-a mai fost decât distanţa dintre obsesie şi ocazie. N-am niciun fel de regrete că am abandonat fizica, dar precizez că actoria nu mă preocupă exhaustiv. De exemplu, chiar săptămâna aceasta am acceptat să joc un rol destul de important, într-un film de artă francez, care va rula şi în cinematografele din America. Nu-mi pot imagina viaţa fără impulsul actoricesc, dar, să fiu sincer, nici nu mi-o pot imagina cedându-i în întregime.
- După succesul din "Cireşarii", ţi s-a oferit un rol în celebrul film "Liceenii", dar pe care l-ai refuzat. Ce poţi spune despre acel moment?
- Ţin minte, cu extremă claritate, momentul în care regizorul Nicolae Corjos m-a sunat să mă invite să joc în "Liceenii". Eram în clasa a X-a şi tocmai aflasem că luasem premiul de interpretare masculină la Festivalul de Film pentru Copii şi Tineret de la Piatra Neamţ, cu rolul din "Cetatea ascunsă"... S-a-ntâmplat că eram acasă şi am răspuns la telefon. Am ascultat cu surprindere oferta lui Corjos: era vorba de "un rol principal, foarte important" în noul lui film, "Liceenii", şi nu se punea problema unei audiţii, rolul îmi era oferit direct. Deşi aş fi putut decide de capul meu, nu ştiu de ce, în acel moment, instinctul m-a îndemnat să-l chem pe tata şi să-i înmânez telefonul. "Anul ăsta Alex are de studiat pentru treapta II", a precizat tata, apoi, ţintuindu-mi privirea în a lui, parcă pentru a-mi opri regretul, a adăugat: "aşa încât ne pare rău, dar nu poate să facă un film acum". După câteva politeţuri, convorbirea luă sfârşit. În mod straniu, nu am simţit regret nici pe moment, nici mai târziu, când am văzut "Liceenii" şi uriaşul lui succes. Poate şi datorită faptului că între timp devenisem extrem de pasionat de fizică şi matematică. La Sf. Sava, unde eram elev, concurenţa pe subiectele acestea era acerbă, şi mie întotdeauna mi-au plăcut competiţiile, cu cât mai dificile, cu atât mai bine. N-am aflat nici până în ziua de azi despre ce rol era vorba, şi nici nu sunt curios. Unele mistere merită păstrate.
"În ambele universităţi m-am bucurat de o primire extraordinară"
- Norocul şi destinul au conspirat să mă pună în situaţia de a studia la două dintre cele mai puternice instituţii de învăţământ superior din lume (la fizică, de exemplu, anul acesta, MIT este clasată numărul unu mondial, iar la film, numărul unu este University of Southern California's School of Cinematic Arts). Ceea ce mi s-a părut fantastic la MIT era atmosfera aproape palpabilă de geniu şi tradiţie, iar ca sistem, se insista pe "rotunjirea" studiilor. Prin asta înţeleg cerinţa ca cei care studiau domenii ştiinţifice să aibă şi un procent din studii dedicat domeniilor aşa-zis "umane" - artă, sociologie, istorie, filozofie, lingvistică etc. Această cerinţă m-a ajutat ca, deşi mă pregăteam să absolv fizica, să studiez serios şi film, muzică, istorie, domenii care m-au fascinat dintotdeauna. Paradoxal, tocmai aceste "anexe" mi-au facilitat pregătirea umanistă universitară de care aveam nevoie ca să abandonez fizica şi să intru pe făgaşul filmului! Forţa USC-ului constă, de asemenea, în tradiţie şi în profesorii extraordinari - profesionişti de vârf din Hollywood, care între două filme vin să predea un an sau doi. Dar ceea ce m-a cucerit definitiv a fost independenţa cvasi-totală care ni se permitea în partea practică a studiului, producţia, înainte de a fi criticaţi la sânge, atât de profesori, cât şi de colegi... Sentimentul competiţiei şi colaborării erau induse în noi în egală măsură, prin faptul că toţi studenţii de la regie erau obligaţi să lucreze ca operatori sau sunetişti, monteuri sau asistenţi, la filmele altora: o pregătire optimă, pentru o industrie în care multe personalităţi de tip alfa trebuie să colaboreze zilnic, fără să cedeze nervos. Primirea pe care ambele universităţi mi-au făcut-o a fost extraordinară. Niciunde nu m-am simţit mai protejat şi ajutat ca în mediul academic american. Poate că nu se ştia exact, atunci, ce-i cu România (am auzit-o pe viu, şi eu, pe aia cu "capitala voastră este la Budapesta, nu?"; am fost întrebat dacă îi cunosc personal pe Nadia Comăneci, Hagi sau Năstase, şi chiar dacă sunt strănepotul lui Dracula...), dar asta era în anii '90. Între timp, multe s-au schimbat, în ceea ce priveşte percepţia României în SUA. Din punctul meu de vedere, calitatea esenţială a învăţământului american este aceea că sistemul oferă studentului şansa de a se răzgândi şi de a-şi schimba direcţia de studiu, chiar şi radical, la o etapă care poate fi percepută ca tardivă în alte părţi ale lumii. În plus, sistemul împinge înainte şi răsplăteşte fără echivoc valoarea.
- Să facem un pas înainte, în profesia pentru care te-ai hotărât: cinematografia. Care sunt documentarele realizate de tine până acum şi ce relaţii "deosebite" ai în lumea de la Hollywood?
"Nu-mi plac distanţele mari şi lipsa asigurărilor sociale"
- Cea mai înaltă onoare profesională pe care am primit-o până acum este includerea mea, atât personală, cât şi prin intermediul a două din filmele mele, în programele culturale ale Departamentului de Stat american, sub direcţia lui Hillary Clinton. "American Documentary Showcase" şi "American Film Showcase" sunt programe care aleg în fiecare an 15-20 de documentare independente, produse şi/sau regizate de cetăţeni americani, care să reprezinte valori tipic americane. Cineaştii aleşi au titlul neoficial de ambasadori culturali ai Americii. Un detaliu care continuă să mă onoreze este acela că am fost primul şi singurul documentarist ales în acest program, care nu era cetăţean american din naştere. În această calitate de reprezentant cultural al SUA, am călătorit în Kazakhstan, Cipru, România şi Liban.
- Locuieşti în Beverly Hills, într-o casă paradisiacă. De cât timp stai acolo?
- Am început să frecventez zona în care locuiesc în urmă cu 16 ani. Compania de producţie unde lucram ca student era la marginea liniei de demarcaţie a oraşului Beverly Hills. Acum vreo 7 ani, mi-am mutat biroul chiar în Beverly Hills, şi de 3 ani, atât biroul, cât şi locuinţa sunt aici. Ador faptul că nu trebuie să conduc maşina - zona este uşor de bătut cu piciorul, într-un oraş în care aşa ceva nu prea există.
- Ce hobby-uri ai? Ce îţi place şi ce nu îţi place în SUA?
- A face film profesionist este un hobby în sine! Lăsând gluma la o parte, ador muzica şi natura. Pe cât de des pot, mă plimb într-un minunat şi foarte mare parc ascuns între Mulholland Drive şi Coldwater Canyon, o comoară arătată mie pentru prima dată de prietenul meu, scriitorul Petru Popescu, de care mă leagă o veche şi puternică admiraţie. Ce nu-mi place? Nu sunt încântat de ideea lipsei de protecţie socială şi a scumpetei asigurărilor medicale în America, deşi, calitativ, aici medicina este extraordinară. De asemenea, distanţele intra-americane pot fi extrem de obositoare. Trăind în Europa, poţi călători în orice colţ al continentului, la fiecare sfârşit de săptămână. Aici este mult mai greu - spre imposibil. Însă libertatea de expresie, de a-ţi alege drumul în viaţă, de-a te-nconjura numai de oameni pe care tu îi selectezi, de-a-ţi plasa oricât de sus ştacheta succesului personal - toate acestea, chiar dacă nu sunt valori exclusiv americane, rămân tipice acestei ţări. Deşi în ultima vreme, visul a devenit mai dificil de conturat şi atins, "The American Dream" supravieţuieşte, reinventat de fiecare nouă generaţie de imigranţi, în colaborare cu tradiţionaliştii autohtoni.
"Primul film românesc la Hollywood"
- Nu ştiu să existe vreo reţetă universală a succesului. În cazul meu, a contat foarte mult pregătirea de acasă: limba engleză învăţată la sânge şi educaţia cinematografică datorată părinţilor mei şi cercului lor de prieteni. Apoi, şcoala la care am avut norocul să studiez, USC, are un cerc de absolvenţi, despre care se spune că dacă ar intra toţi în grevă pentru o zi, în acea zi, toate producţiile de film din America ar fi obligate să se oprească. Nu în ultimul rând, Hollywood-ul este compus din foarte mulţi "venetici", ca mine. În anii '30, erau atât de mulţi imigranţi din estul Europei, care lucrau în marile studiouri ca scenarişti, regizori sau producători, încât marele cineast de origine maghiară, Sir Alexander Korda, emisese un panseu care figura pe panourile publicitare ale vremii, în Hollywood: "It's not enough to be Hungarian; you also need to have talent" ("Nu este suficient să fii ungur; trebuie de asemenea să ai talent.") Dacă ungurii pot, noi de ce nu? (râde)
- Eşti singurul regizor român autor de filme care să fie distribuite în cinematografe?
- Din câte ştiu, de la Jean Negulesco încoace, cu excepţia lui Petru Popescu (între două din multele lui romane de succes, a regizat şi un film), sunt singurul cineast român care regizează şi produce în prezent filme în circuitul de finanţare hollywoodian, în limba engleză, şi care să aibă distincţia deosebită de a fi distribuite în cinematografe.
- Suntem în luna a doua a noului an. Ce proiecte de viitor ai?
- Sincer, proiectele mele profesionale nu mi se mai par atât de importante acum, că mi s-a născut un copil... Dar cariera merge înainte, odată cu viaţa... Pe lângă continuarea dezvoltării de proiecte documentare şi de ficţiune, alături de călătoriile mele ca ambasador cultural, sunt în tratative să predau un curs de regie la USC. Dar înainte de toate, mă bucur că mă aflu în derularea producţiei, cu primul meu film de ficţiune (finanţat în România, de Centrul Naţional al Cinematografiei) în urma câştigării concursului. Nu vă spun mai mult, decât că va fi prima oară când CNC produce un film în Hollywood, în limba engleză, şi că am emoţii puternice.
San Francisco, SUA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
