Pardon Café
Cafeneaua este goală. La bar se plictiseşte un chelner între două vârste, cu o mustaţă mare, lăsată "pe oală". M-am aşezat cu spatele la uşă şi cu faţa spre peretele de sticlă dinspre grădină. Ploaia umple geamul de broboane care fac ca verdele celor câtorva pruni şi al tufelor de trandafiri să capete o strălucire neobişnuită pentru sfârşitul lunii august. Din boxe se răspândeşte muzica Ettei Jones. Se potriveşte locului, care miroase a cafea amară şi e decorat eclectic: un gramofon prăfuit într-un colţ, ibrice de alamă, cărţi vechi cu scoarţe tocite, pe care nimeni nu le mai răsfoieşte, fotografii ale unor vedete de cinema din anii '50, cu rame late din lemn, discuri de vinil, numere de înmatriculare pentru maşini dintr-o altă epocă, aparate de fotografiat care nu mai funcţionează de mult, lămpi cu gaz, cupe de vin argintate, chiar un crucifix din bronz, cu un Crist răstignit în relief, o armonică mică şi o trompetă de culoarea aurului stins.
De obicei, aici, seara, nu găseşti o masă liberă, mai ales vara, iar atmosfera e irespirabilă, din pricina fumului gros de ţigară şi a muzicii rock dată la volum mare. Iată însă că, deşi seara se transformă uşor în noapte, nimeni nu a intrat în local, în afară de mine, iar barmanul îşi îngăduie să pună muzică lentă şi tristă, care mi se strecoară pe artere ca o otravă dulce.
Peretele de sticlă dinspre grădină e drapat cu şiruri de apă clară, în care încep să sclipească luminile scăzute ale veiozelor de pe mese. Coniacul încălzit din pahar mă îmbie să sorb des şi să mai cer unul. Îmi aprind pipa şi, când ridic ochii, tresar. Din fereastră, reflectată ca într-o oglindă, se desenează umbra unei femei abia întrezărită printre boabele strălucitoare de apă. Mă întorc pe jumătate spre uşă, pentru a mă convinge că nu e o nălucire. Da. Este ea. Cu părul umezit în şuviţe, cu ochii aprinşi şi cu acelaşi zâmbet pe jumătate copilăros, ca în ziua în care am cunoscut-o. Era şi atunci o zi ploioasă de vară. Privirile ni s-au intersectat involuntar, căci încercam amândoi să traversăm din părţi opuse aceeaşi baltă formată pe trotuar, fără să ne udăm, să ne incomoăm sau să ne îndepărtăm prea mult umbrelele de deasupra capetelor. În cele din urmă ne-am încurcat în mişcări şi aproape că ne-am îmbrăţişat. Am râs amândoi şi râsul ei luminos m-a încurajat să o invit la o cafea. Acolo a început totul.
Şi-acum mi se întâmplă din nou. Lara intră în cafeneaua în care o adusesem o singură dată, în urmă cu cincisprezece ani. Platoşa din solzi de fier, închisă cu lacăte peste piept, de-a lungul atâtor ani, îmi cade într-o clipă. Reproşurile care mă făcuseră un om mereu cu pumnul strâns s-au risipit ca un abur. Toate nopţile de nesomn, în care m-am întrebat unde am greşit şi cum îi voi putea plăti trădarea, s-au topit din memorie. Lara este aici, în faţa mea, ca acum cincisprezece ani.
Visul
- Îmi pare bine să te văd - mă aud spunând şi, în acelaşi moment, mă întreb dacă o spun de complezenţă.
- Şi mie, răspunde, cu un zâmbet şăgalnic.
A înaintat doar doi paşi dinspre uşă şi stă aşa, în mijlocul micului local, parcă neştiind ce să facă. La fel de suplă ca odinioară, poartă, ca şi atunci, blugi strâmţi şi bluză cambrată şi ştie că o prind bine. Pe deasupra are o haină de ploaie descheiată în faţă. De umăr îi atârnă, ca de obicei, o poşetă mare, în care are tot ce-i trebuie pentru a pleca oriunde, pentru o zi sau pentru un an.
- Stai? - o întreb nesigur, arătându-i scaunul din faţa mea. Poate aşteaptă pe altcineva şi numai de mine nu are chef.
- Credeam că nu mai întrebi, răspunde râzând.
- Mă gândeam că ţi-ai dat întâlnire cu cineva...
- Mi-am dat, desigur. Cu tine!
- Cu mine?
- Cu tine, da. Chiar cu tine. Am ştiut că te găsesc aici. Am visat. Şi ştii că visele mi se împlinesc totdeauna.
Râde din nou, un pic prea zgomotos, dovadă că nu e în apele ei. Este foarte volubilă de obicei, dar acum înaintează pe vârfuri în conversaţie, ca şi cum ar pipăi un teren primejdios. Mâinile delicate îi sunt pline de inele cu însemne arhaice şi de brăţări, care fac ca mişcările să îi fie însoţite de clinchete uşoare. Nu are astâmpăr: mută paharele, schimbă poziţia scrumierei, scoate pachetul de ţigări şi bricheta, aprinde o ţigară, o lasă, apucă un şerveţel pe care degetele îl desfac şi îl reîmpăturesc, energice, o dată, de două ori, de trei ori...
- A fost un vis frumos? - o întreb. Râde.
- N-a fost chiar un coşmar!
Doamne, ce dor mi-a fost de râsul ei! Şi de visele ei. Vise stranii, terifiante sau luminoase, senzuale sau preventive, luxuriante, închise unul în altul ca într-o matrioşkă, mereu adevărate - de parcă nu sunt decât gânduri pe care prinde să se nască o nouă realitate. "Spală-ţi gândurile negre, dacă vrei să trăieşti frumos. Pune-le într-un coş de nuiele, mergi cu ele la un râu de munte şi ţine-le sub curgerea limpede a apei până se albesc. Fă exerciţiul acesta de imaginaţie şi vei vedea că te vei simţi mult mai bine" - îmi zicea pe un ton jos, ca şi cum mi-ar fi încredinţat secretul unei vrăji. Şi-mi povestea mereu visele ei, care rareori aveau legătură cu noi. Poate că pe acelea despre noi le ţinea secrete, ca să nu se împlinească. Poate le ducea şi pe ele la râu, să le spele.
Oare chiar m-a visat?
Vino-ncoace al ploilor
De ani mulţi asociez ploaia cu Lara. Aş putea spune că numele ei este un sinonim pentru ploaie. Are firea schimbătoare, când blândă, când năvalnică, când fierbinte şi înspumată, când rece de-ţi îngheaţă sufletul, când însorită, când mohorâtă, dar mereu plină de vino-ncoace al ploilor. Amintirile cele mai frumoase cu ea sunt din zile şi nopţi ploioase. Şi de fiecare dată când plouă, mi se face dor de ea. De aceea am scris cândva: "Mi-e dor de ploile înalte/ care ne ridicau inimile pe picioroange,/ până aproape să atingem cerul,/ şi ne învăţau să străbatem,/ într-un echilibru precar,/ câmpurile cu iarba udă/ şi pădurile de castani -/ din care îţi culegeam lampadare înflorite/ să-ţi împodobesc urechile.// Mi-e dor de ploile rotunde/ în care ne învârteam, râzând nebuneşte,/ ca într-un carusel fără odihnă,/ până când ochii noştri nu mai distingeau/ ziua de noapte/ şi singurul punct de sprijin îmi erai tu.// Mi-e dor de ploile lungi/ care ne acopereau primăverile/ cu linţolii luminoase şi fine -/ ţesute de paianjenii uriaşi/ pe care îi creşteam în colţurile vieţilor noastre.// De când ai plecat,/ ploile,/ devenite mate şi ferme,/ separă anii unul de altul,/ ca pe nişte picturi pe sticlă,/ să nu se spargă."
Îmi trag scaunul mai aproape de ea şi îi fac semn să asculte. N-aş vrea să mă audă barmanul şi să râdă de romantismul meu desuet. Îi şoptesc, fără grabă, toată poezia, privindu-i mâinile albe, cu degete lungi şi nervoase, pe care aş vrea să le prind într-ale mele. Mâinile acelea care mă făceau să tremur când le atingeam şi prin care uneori îi simţeam bătăile grăbite ale inimii. Termin de recitat, ridic privirea şi văd în ochii ei o umbră care anunţă lacrimi. Dar e prea puternică pentru asta. Va glumi, ca să alunge orice nostalgie. Sau va fi zeflemitoare, ca să nu mai îndrăznesc să mă apropii atât. Asta cred că se va întâmpla, dintr-un moment în altul. Însă Lara îşi pleacă pleoapele şi îmi apucă mâinile într-ale ei. Sângele îi pulsează cu forţă până în vârful degetelor şi dincolo de ele, până în arterele mele şi până în tâmplele care îmi bubuie îngrozitor. Orice gând îmi este anulat şi nici un cuvânt nu-şi mai găseşte calea spre în afară. Lara tace şi ea. De fapt, nu mai este nimic de spus. Toţi anii care au trecut din ziua în care ne-am despărţit se comprimă într-un vis urât, de dimineaţă, din care ne-am trezit brusc, speriaţi, dar care a dispărut imediat ce ne-am văzut. Anii aceia nu există, aşa cum visul nu este o proiecţie a realităţii. Ne vom îmbrăţişa, iar regretul şi teama vor dispărea şi ele, imediat după aceea. De o îmbrăţişare avem nevoie, atât. Şi dragostea noastră va ieşi din armuri, neştirbită.
Gest fatal
Până la urmă, ce se întâmplase atât de grav? Mă vizitase, într-o zi, la redacţia ziarului unde lucram, iar la plecare a ieşit cu unul dintre colegii mei, amic al nostru comun. Aveau acelaşi drum. M-am uitat pe fereastră după ei, să o petrec cu privirea. Conducând-o către maşină, am văzut cum el a prins-o cu mâna dreaptă de talie. Nu de umeri, prieteneşte, nu de braţ, protector, ci de talie. Insuportabil de intim. Şi ea nici n-a tresărit.
Nu, nu sunt un tip gelos. Nici vreun încuiat. Cultiv libertatea, ca pe darul cel mai de preţ. Dar libertatea în cuplu este indispensabil legată de încredere. Una fără cealaltă este un nonsens. Aşa încât, o fi fost iraţională suspiciunea mea, dar decizia de a o rupe cu Lara a fost singura soluţie raţională. Nu puteam să trec peste gestul acela. Îl repetam în minte mecanic, la infinit. Durea. Despărţirea a fost un şoc pentru toată lumea. Prietenii ne credeau împreună dintotdeauna şi pentru totdeauna. Familiile aşteptau să ne căsătorim. Noi înşine n-am crezut că vom supravieţui rupturii. Atâta soare adunasem în viaţa noastră împreună, încât explozia lui promitea să ne facă scrum. Nu ne-a făcut. Ceea ce nu înseamnă că am scăpat nevătămaţi. Astăzi, însă, nu e timp să-mi amintesc depresia care m-a făcut neom pentru lungă vreme. Nici tentativa de sinucidere a Larei. Astăzi, tot acel coşmar a devenit o simplă scriere ficţională, pe care o putem arde cu o îmbrăţişare. Dacă nu e deja prea târziu.
Pe coama valului
Din difuzoarele restaurantului ne învăluie inconfundabila voce a lui Billie Holiday. Barmanul este pesemne îndrăgostit sau doar plictisit de rock-ul pe care îl ascultă zi de zi, deşi, statura lui înaltă şi încordată precum un arc, braţele vânoase, care i se văd de sub mânecile suflecate ale cămăşii, precum şi chipul dur, cu mustaţa aceea demodată, îl fac incompatibil cu oricare din stările astea. Cel puţin în mintea mea. Mi-am mutat gândul la el, pentru că altfel tensiunea dintre mine şi Lara ameninţă să mă paralizeze. Voi muta şi discuţia. Să luăm puţină distanţă, până nu facem ceva ce vom regreta amarnic.
- I se potriveşte mănuşă melancolia barmanului ăsta, nu? - zic şi schiţez un zâmbet.
Doamne, sună prosteşte ce spun, dar altceva nu mi-a trecut prin cap.
- Exact la asta mă gândeam şi eu, zâmbeşte şi Lara.
Simt o dorinţă nestăvilită să o ating.
- Ai vrea să facem o plimbare prin ploaie? E o vreme splendidă pentru depănat amintiri între prieteni, îi spun râzând.
Nu-mi răspunde. O simt şi pe ea amuzată. O distrează că am rămas la fel de vulnerabil în faţa ei. Şi, totodată, asta o cucereşte, ştiu.
- Să mergem, de ce nu? Deşi putem depăna amintiri şi aici. Şi unde mai pui că nici nu am risca să ne poarte paşii spre apartamentul tău...
Râde sincer şi cu bunăvoinţă, ca şi cum mi-ar spune: "Ne cunoaştem prea bine, chiar vrei să ne lăsăm luaţi de val?".
În urmă cu cincisprezece ani, trăiam numai pe coama valului, ca pe spinarea unui cal sălbatic. Şi dacă nu apărea vreun val, îl inventam.
- Cândva îţi plăcea să rişti - spun.
- Aşa părea. De fapt, nu-mi dădeam seama că risc. Altfel, nu te-aş fi pierdut.
- Nimic din ce-am trăit nu se pierde. Iubirile se ţin după noi toată viaţa. Crezi că ai scăpat, şi când întorci capul, vechea iubire se află în spatele tău.
- Da, suntem ce suntem prin ce-am câştigat, suma iubirilor şi dramelor noastre. Şi totuşi, suntem cu totul alţii decât cei care am devenit prin ce-am trăit împreună.
- Vrei să spui că suntem prea bătrâni pentru a reînoda o iubire veche? o întreb râzând.
- O, nu, doar tu să fi îmbătrânit niţel, deşi bătrâneţea şi înţelepciunea nu sunt totuna.
O privesc atent, pătrunzător, ca şi cum aş vedea-o pentru prima oară. Curios şi flămând de ceva ce nu are nume. Ochii ei au însă o lumină diferită de cea pe care o ştiam. De parcă ar fi fost îmblânzită.
- Mergem?
- Sigur. Hai!
Parfum de femeie
Afară, ploaia s-a potolit. Câte o pală de vânt mai aduce totuşi câţiva stropi smulşi din coamele copacilor. Strada luceşte de apă şi de şirurile neîntrerupte de faruri de maşini.
Casa mea este la o distanţă convenabilă de cafenea. Suficient de lungă pentru o plimbare şi destul de scurtă ca să nu ne pierdem toată noaptea pe drum. Pornim deci pe jos, agale, unul lângă altul, fără să ne atingem. Mă stăpânesc cu greu să nu o iau de mână. E un gest-reflex, care, iată, nu a dispărut nici după atâta timp. Însă nu e doar obişnuinţa, ci, mai mult, o uriaşă dorinţă de a-i simţi pielea catifelată şi fermă, într-un fel de sublimare a îmbrăţişării pe care nu o pot avea.
Vorbim mult şi repede, râdem şi gesticulăm. Suntem stângaci şi încordaţi ca doi adolescenţi. Acelaşi gând, nerostit, dar care devine incandescent, aproape insuportabil, ne face să grăbim paşii. Mai avem puţin şi am ajuns, câteva trepte şi vom fi în apartament. Nu mai am răbdare. O opresc în capul scărilor, o prind de umeri şi o întorc, uşor, către mine. Ochii îi ard, faţa îi e îmbujorată. Îşi pleacă pleoapele şi se abandonează în braţele mele. Dar în clipa aceea se întâmplă ceva bizar. Trupul ei îşi pierde parfumul. Mireasma de ierburi sălbatice se volatilizează în aerul umed, înlocuită de-o adiere care mă trezeşte ca din beţie. Am mai simţit-o cândva. Lara miroase străin, a trădare, ca în ziua în care ne-am despărţit. De undeva, creşte în mine o neputinţă pe care mi-o ştiu şi pe care o accept. Mă îndepărtez puţin de Lara şi mă întorc cu faţa spre stradă.
- Te duc să iei un taxi!
Holul blocului răsună ritmic de zgomotul tocurilor înalte, amplificat de tăcerea noastră. Strada a căpătat un aer de fundătură, pe care orbecăim spre taxi. Ploaia s-a stârnit din nou, în rafale de vânt. E frig ca într-un sfârşit de toamnă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
