"N-am regretat niciodată că n-am acceptat rolul din «Liceenii»"
- Deși ai fost prezent, în urmă cu câțiva ani, în paginile revistei "Formula AS", îți propun s-o luăm de la capăt cu povestea vieții tale.
- M-am născut în București, dintr-o mamă actriță - Maria Rotaru - și un tată dramaturg - Eugen Rotaru - și am avut parte de o copilărie extrem de frumoasă, norocoasă și aventuroasă. După ce am debutat ca actor, la vârsta de nouă ani, în superbul film "Cireșarii", am descoperit pasiunea științelor exacte, devenind membru al lotului olimpic național de fizică. După emigrarea în State, încă în anii de facultate, înainte de obținerea licenței, ca șef de promoție al departamentului de fizică al MIT, am gustat experiența unui stagiu de studiu al filmului, la Sorbona. A fost un contact decisiv. După facultate, mi-am întrerupt doctoratul în fizică și m-am transferat la școala de regie a USC, pentru masteratul în cinema. M-am stabilit apoi la Los Angeles, orașul marii mele iubiri, profesând în prezent ca regizor, producător, scenarist și - uneori - actor.
- Nu pot să nu te întreb despre experiența ta din trilogia "Cireșarii", regizată de Adrian Petringenaru, unde ai interpretat rolul lui Dan.
- Experiențele de pe platourile de filmare pentru "Cireșarii", "Aripi de zăpadă" și "Cetatea ascunsă" au fost printre cele mai frumoase și importante din întreaga mea viață; au hrănit puternic în mine dorința de a face film, dorința de a continua magia trăită atunci, printre oameni de prim rang din teatrul și cinematografia română. Simțul aventurii creației unui film s-a-ntipărit de-a pururi în mine, fie că este vorba de lucrul pe platou, deplasarea într-o prospecție, discuțiile cu actorii sau colaboratorii, ori, pur și simplu, actul de a sta de vorbă cu propria mea imaginație. Iar de aici până la a îndrăzni să întind pasul spre Los Angeles n-a mai fost decât distanța dintre obsesie și ocazie. N-am niciun fel de regrete că am abandonat fizica, dar precizez că actoria nu mă preocupă exhaustiv. De exemplu, chiar săptămâna aceasta am acceptat să joc un rol destul de important, într-un film de artă francez, care va rula și în cinematografele din America. Nu-mi pot imagina viața fără impulsul actoricesc, dar, să fiu sincer, nici nu mi-o pot imagina cedându-i în întregime.
- După succesul din "Cireșarii", ți s-a oferit un rol în celebrul film "Liceenii", dar pe care l-ai refuzat. Ce poți spune despre acel moment?
- Țin minte, cu extremă claritate, momentul în care regizorul Nicolae Corjos m-a sunat să mă invite să joc în "Liceenii". Eram în clasa a X-a și tocmai aflasem că luasem premiul de interpretare masculină la Festivalul de Film pentru Copii și Tineret de la Piatra Neamț, cu rolul din "Cetatea ascunsă"... S-a-ntâmplat că eram acasă și am răspuns la telefon. Am ascultat cu surprindere oferta lui Corjos: era vorba de "un rol principal, foarte important" în noul lui film, "Liceenii", și nu se punea problema unei audiții, rolul îmi era oferit direct. Deși aș fi putut decide de capul meu, nu știu de ce, în acel moment, instinctul m-a îndemnat să-l chem pe tata și să-i înmânez telefonul. "Anul ăsta Alex are de studiat pentru treapta II", a precizat tata, apoi, țintuindu-mi privirea în a lui, parcă pentru a-mi opri regretul, a adăugat: "așa încât ne pare rău, dar nu poate să facă un film acum". După câteva politețuri, convorbirea luă sfârșit. În mod straniu, nu am simțit regret nici pe moment, nici mai târziu, când am văzut "Liceenii" și uriașul lui succes. Poate și datorită faptului că între timp devenisem extrem de pasionat de fizică și matematică. La Sf. Sava, unde eram elev, concurența pe subiectele acestea era acerbă, și mie întotdeauna mi-au plăcut competițiile, cu cât mai dificile, cu atât mai bine. N-am aflat nici până în ziua de azi despre ce rol era vorba, și nici nu sunt curios. Unele mistere merită păstrate.
"În ambele universități m-am bucurat de o primire extraordinară"
- Ți-ai continuat studiile superioare în State. Cum ai fost primit și acceptat de către profesori și colegi?
- Norocul și destinul au conspirat să mă pună în situația de a studia la două dintre cele mai puternice instituții de învățământ superior din lume (la fizică, de exemplu, anul acesta, MIT este clasată numărul unu mondial, iar la film, numărul unu este University of Southern California's School of Cinematic Arts). Ceea ce mi s-a părut fantastic la MIT era atmosfera aproape palpabilă de geniu și tradiție, iar ca sistem, se insista pe "rotunjirea" studiilor. Prin asta înțeleg cerința ca cei care studiau domenii științifice să aibă și un procent din studii dedicat domeniilor așa-zis "umane" - artă, sociologie, istorie, filozofie, lingvistică etc. Această cerință m-a ajutat ca, deși mă pregăteam să absolv fizica, să studiez serios și film, muzică, istorie, domenii care m-au fascinat dintotdeauna. Paradoxal, tocmai aceste "anexe" mi-au facilitat pregătirea umanistă universitară de care aveam nevoie ca să abandonez fizica și să intru pe făgașul filmului! Forța USC-ului constă, de asemenea, în tradiție și în profesorii extraordinari - profesioniști de vârf din Hollywood, care între două filme vin să predea un an sau doi. Dar ceea ce m-a cucerit definitiv a fost independența cvasi-totală care ni se permitea în partea practică a studiului, producția, înainte de a fi criticați la sânge, atât de profesori, cât și de colegi... Sentimentul competiției și colaborării erau induse în noi în egală măsură, prin faptul că toți studenții de la regie erau obligați să lucreze ca operatori sau sunetiști, monteuri sau asistenți, la filmele altora: o pregătire optimă, pentru o industrie în care multe personalități de tip alfa trebuie să colaboreze zilnic, fără să cedeze nervos. Primirea pe care ambele universități mi-au făcut-o a fost extraordinară. Niciunde nu m-am simțit mai protejat și ajutat ca în mediul academic american. Poate că nu se știa exact, atunci, ce-i cu România (am auzit-o pe viu, și eu, pe aia cu "capitala voastră este la Budapesta, nu?"; am fost întrebat dacă îi cunosc personal pe Nadia Comăneci, Hagi sau Năstase, și chiar dacă sunt strănepotul lui Dracula...), dar asta era în anii '90. Între timp, multe s-au schimbat, în ceea ce privește percepția României în SUA. Din punctul meu de vedere, calitatea esențială a învățământului american este aceea că sistemul oferă studentului șansa de a se răzgândi și de a-și schimba direcția de studiu, chiar și radical, la o etapă care poate fi percepută ca tardivă în alte părți ale lumii. În plus, sistemul împinge înainte și răsplătește fără echivoc valoarea.
- Să facem un pas înainte, în profesia pentru care te-ai hotărât: cinematografia. Care sunt documentarele realizate de tine până acum și ce relații "deosebite" ai în lumea de la Hollywood?
- Intram în ultimul an la MIT și îmi pregăteam dosarele de admitere pentru doctorat, când un faimos profesor de film și media, Henry Jenkins, care credea în mine și mă încurajase constant, mi-a recomandat insistent să încerc admiterea la cele mai bune două facultăți de film din SUA - USC și NYU. M-am înscris cam în dorul lelii, și de aceea am fost extrem de plăcut suprins când am fost admis la ambele institute, doar că nu existau burse pentru masteratul de regie. Așa că am renunțat la bursa Guggenheim, pe care urma s-o primesc pentru doctoratul în fizică, și am ales să încerc a merge la USC. După mai multe peripeții, am renunțat definitiv la doctorat, și iată-mă student la regie "full time", plătindu-mi studiile la cea mai scumpă școală de regie din lume, prin ținerea de seminarii de fizică și matematică, studenților de anul I și II, din cadrul aceleiași universități. Încă din timpul studiilor de la USC, am început să fiu angajat ca scenarist și - mai, mai, că mi-am luat nasul la purtare, pentru că eram singurul dintr-o promoție de 45 de oameni, care deja era plătit să scrie, și asta în limba engleză, care nu este limba mea maternă. Paradoxal, însă, îmi era teamă de lumea reală a Hollywood-ului, și adăstam la umbra culoarelor universității, urmând aproape toate cursurile posibile, pentru toate direcțiile de masterat (regie, scenaristică, imagine, montaj, sunet, producție, plus studiile suplimentare de actorie, muzică și design vizual). După ce am fost sfătuit de profesori să-mi iau, totuși, diploma(ele) și zborul, având în vedere că lucram deja în industrie ca scenarist profesionist de vreo doi ani, nu a mai durat mult până mi-am dat seama că sectorul de materiale scenaristice (așa-numitul "development") nu era de mine. M-am reîntors pentru sfaturi la foștii mei profesori de la USC, care erau niște regizori și producători cu multe nominalizări și câștiguri la box office și la cel mai înalt for al cinematografiei americane (cu precădere mentorul meu, Mark J. Harris, care are trei statuete ale unchiului OSCAR). Toți mi-au recomandat să mă reîntorc către producție, dându-mi două căi de ales: film de ficțiune sau film documentar. Am ales documentarul, însă având și conștiința faptului că nu voi renunța niciodată la filmul de ficțiune. Mark m-a trimis să lucrez cu bătrânul Mel Stuart, un mare regizor și producător din perioada clasică a televiziunii americane (îmi era cunoscut din copilărie, datorită unor seriale și filme difuzate în România comunistă, precum "The Chisolms" sau "Believe it - Or not!"). După câțiva ani în care am făcut o duzină de filme alături de el, am decis să încep regia, întâi de filme documentare. Dintre realizările mele, am să amintesc doar "Shakespeare High" (www. shakespearehigh. org) despre cel mai vechi concurs de teatru shakespearian pentru tineri din America. Produs alături de Kevin Spacey, avându-i în distribuție pe Richard Dreyfuss, Val Kilmer și Mare Winningham, filmul a avut premiera la Tribeca, a câștigat un premiu al publicului la Palm Springs, și apoi altele, la un număr relativ mare de festivaluri. De asemenea, a rulat în cinematografele din SUA, și începând din 13 septembrie, va rula și pe canalul Showtime.
"Nu-mi plac distanțele mari și lipsa asigurărilor sociale"
- Ești ambasador cultural al SUA în lume. Cum așa?
- Cea mai înaltă onoare profesională pe care am primit-o până acum este includerea mea, atât personală, cât și prin intermediul a două din filmele mele, în programele culturale ale Departamentului de Stat american, sub direcția lui Hillary Clinton. "American Documentary Showcase" și "American Film Showcase" sunt programe care aleg în fiecare an 15-20 de documentare independente, produse și/sau regizate de cetățeni americani, care să reprezinte valori tipic americane. Cineaștii aleși au titlul neoficial de ambasadori culturali ai Americii. Un detaliu care continuă să mă onoreze este acela că am fost primul și singurul documentarist ales în acest program, care nu era cetățean american din naștere. În această calitate de reprezentant cultural al SUA, am călătorit în Kazakhstan, Cipru, România și Liban.
- Locuiești în Beverly Hills, într-o casă paradisiacă. De cât timp stai acolo?
- Am început să frecventez zona în care locuiesc în urmă cu 16 ani. Compania de producție unde lucram ca student era la marginea liniei de demarcație a orașului Beverly Hills. Acum vreo 7 ani, mi-am mutat biroul chiar în Beverly Hills, și de 3 ani, atât biroul, cât și locuința sunt aici. Ador faptul că nu trebuie să conduc mașina - zona este ușor de bătut cu piciorul, într-un oraș în care așa ceva nu prea există.
- Ce hobby-uri ai? Ce îți place și ce nu îți place în SUA?
- A face film profesionist este un hobby în sine! Lăsând gluma la o parte, ador muzica și natura. Pe cât de des pot, mă plimb într-un minunat și foarte mare parc ascuns între Mulholland Drive și Coldwater Canyon, o comoară arătată mie pentru prima dată de prietenul meu, scriitorul Petru Popescu, de care mă leagă o veche și puternică admirație. Ce nu-mi place? Nu sunt încântat de ideea lipsei de protecție socială și a scumpetei asigurărilor medicale în America, deși, calitativ, aici medicina este extraordinară. De asemenea, distanțele intra-americane pot fi extrem de obositoare. Trăind în Europa, poți călători în orice colț al continentului, la fiecare sfârșit de săptămână. Aici este mult mai greu - spre imposibil. Însă libertatea de expresie, de a-ți alege drumul în viață, de-a te-nconjura numai de oameni pe care tu îi selectezi, de-a-ți plasa oricât de sus ștacheta succesului personal - toate acestea, chiar dacă nu sunt valori exclusiv americane, rămân tipice acestei țări. Deși în ultima vreme, visul a devenit mai dificil de conturat și atins, "The American Dream" supraviețuiește, reinventat de fiecare nouă generație de imigranți, în colaborare cu tradiționaliștii autohtoni.
"Primul film românesc la Hollywood"
- Care este rețeta succesului american? Cum ai reușit să îmblânzești "monstrul" din Hollywood și să îl faci să te accepte?
- Nu știu să existe vreo rețetă universală a succesului. În cazul meu, a contat foarte mult pregătirea de acasă: limba engleză învățată la sânge și educația cinematografică datorată părinților mei și cercului lor de prieteni. Apoi, școala la care am avut norocul să studiez, USC, are un cerc de absolvenți, despre care se spune că dacă ar intra toți în grevă pentru o zi, în acea zi, toate producțiile de film din America ar fi obligate să se oprească. Nu în ultimul rând, Hollywood-ul este compus din foarte mulți "venetici", ca mine. În anii '30, erau atât de mulți imigranți din estul Europei, care lucrau în marile studiouri ca scenariști, regizori sau producători, încât marele cineast de origine maghiară, Sir Alexander Korda, emisese un panseu care figura pe panourile publicitare ale vremii, în Hollywood: "It's not enough to be Hungarian; you also need to have talent" ("Nu este suficient să fii ungur; trebuie de asemenea să ai talent.") Dacă ungurii pot, noi de ce nu? (râde)
- Ești singurul regizor român autor de filme care să fie distribuite în cinematografe?
- Din câte știu, de la Jean Negulesco încoace, cu excepția lui Petru Popescu (între două din multele lui romane de succes, a regizat și un film), sunt singurul cineast român care regizează și produce în prezent filme în circuitul de finanțare hollywoodian, în limba engleză, și care să aibă distincția deosebită de a fi distribuite în cinematografe.
- Suntem în luna a doua a noului an. Ce proiecte de viitor ai?
- Sincer, proiectele mele profesionale nu mi se mai par atât de importante acum, că mi s-a născut un copil... Dar cariera merge înainte, odată cu viața... Pe lângă continuarea dezvoltării de proiecte documentare și de ficțiune, alături de călătoriile mele ca ambasador cultural, sunt în tratative să predau un curs de regie la USC. Dar înainte de toate, mă bucur că mă aflu în derularea producției, cu primul meu film de ficțiune (finanțat în România, de Centrul Național al Cinematografiei) în urma câștigării concursului. Nu vă spun mai mult, decât că va fi prima oară când CNC produce un film în Hollywood, în limba engleză, și că am emoții puternice.
San Francisco, SUA