ALEX ROTARU (regizor, actor) - "Din câte știu, de la Jean Negulesco încoace, sunt singurul cineast român, care produce și regizează filme la Hollywood"

Viorel Vintila
Hollywood-ul este o fortăreață greu de cu­cerit. Puțini români au reușit să ar­bo­reze steagul României deasupra cetății de unde se dă ora exactă în lumea mondială a ci­nematografiei. Alex Rotaru a găsit calea po­trivită. Călit la școala "Cireșarilor", filmul în care a jucat la vârsta de 9 ani, în anul 1992, Alex și-a făcut boc­celuța și a plecat în căutarea norocului pe "pă­mântul făgăduinței", pe care scria USA. L-a gă­sit! Cinematograful a fost, din nou, de folos. Astăzi, Alex Rotaru este unul dintre cei mai buni docu­men­tariști de la Hollywood și nu ar fi exclus ca în anii următori să vedem numele său încrustat pe una din râvnitele statuete OSCAR. Scenarist, re­gizor și pro­ducător, Alex Rotaru ține stin­dardul României pe cele mai înalte catarge ale industriei filmului, tocmai pe for­tă­reața de la Hol­lywood. Interviul care urmează e rezul­ta­tul unei întrevederi pe care mi-a acor­dat-o în superba lui locuință din Beverly Hills.

"N-am regretat niciodată că n-am acceptat rolul din «Liceenii»"

- Deși ai fost prezent, în urmă cu câțiva ani, în paginile revistei "For­mula AS", îți propun s-o luăm de la capăt cu povestea vieții tale.

- M-am născut în București, din­tr-o mamă actriță - Maria Rotaru - și un tată dramaturg - Eugen Rotaru - și am avut parte de o copilărie extrem de frumoasă, norocoasă și aven­turoasă. După ce am debutat ca actor, la vârsta de nouă ani, în superbul film "Ci­re­șarii", am desco­perit pasiunea științelor exacte, de­venind membru al lotului olimpic național de fizică. După emigrarea în State, încă în anii de facultate, înainte de obți­nerea licenței, ca șef de promoție al departamentului de fizică al MIT, am gustat expe­riența unui stagiu de studiu al filmului, la Sor­bona. A fost un contact decisiv. După facultate, mi-am întrerupt doctoratul în fizică și m-am transferat la școala de regie a USC, pentru masteratul în cinema. M-am stabilit apoi la Los Angeles, orașul marii me­le iubiri, profesând în prezent ca regizor, produ­că­tor, scenarist și - uneori - actor.

- Nu pot să nu te întreb despre experiența ta din trilogia "Cireșarii", regizată de Adrian Petrin­ge­naru, unde ai interpretat rolul lui Dan.

- Experiențele de pe platourile de filmare pentru "Cireșarii", "Aripi de zăpadă" și "Cetatea as­cunsă" au fost printre cele mai frumoase și impor­tante din întreaga mea viață; au hrănit puternic în mine dorința de a face film, dorința de a con­ti­nua magia trăită atunci, printre oameni de prim rang din teatrul și cine­ma­to­gra­fia română. Simțul aventurii creației unui film s-a-ntipărit de-a pu­ruri în mine, fie că este vorba de lucrul pe pla­tou, depla­sarea într-o pros­pecție, dis­cu­țiile cu ac­torii sau cola­boratorii, ori, pur și simplu, actul de a sta de vorbă cu propria mea ima­ginație. Iar de aici până la a îndrăzni să întind pasul spre Los Angeles n-a mai fost decât distanța dintre obsesie și ocazie. N-am niciun fel de regrete că am aban­donat fizica, dar precizez că actoria nu mă preocupă exhaustiv. De exemplu, chiar săptămâna aceasta am acceptat să joc un rol destul de im­portant, într-un film de artă francez, care va rula și în cinema­to­gra­fele din America. Nu-mi pot imagina viața fără im­pulsul actoricesc, dar, să fiu sincer, nici nu mi-o pot ima­gina cedându-i în întregime.

- După succesul din "Cireșarii", ți s-a oferit un rol în celebrul film "Liceenii", dar pe care l-ai re­fuzat. Ce poți spune des­pre acel moment?

- Țin minte, cu extremă claritate, momentul în care regizorul Nicolae Corjos m-a sunat să mă invite să joc în "Liceenii". Eram în clasa a X-a și tocmai afla­sem că luasem premiul de interpretare mascu­li­nă la Festivalul de Film pen­tru Copii și Tineret de la Piatra Neamț, cu rolul din "Cetatea as­cun­să"... S-a-ntâmplat că eram acasă și am răs­puns la telefon. Am as­cultat cu surprindere oferta lui Corjos: era vorba de "un rol principal, foarte im­portant" în noul lui film, "Liceenii", și nu se punea problema unei audiții, rolul îmi era oferit direct. Deși aș fi putut decide de capul meu, nu știu de ce, în acel moment, instinctul m-a îndemnat să-l chem pe tata și să-i înmânez telefonul. "Anul ăsta Alex are de studiat pentru treapta II", a precizat tata, apoi, țintuindu-mi privirea în a lui, parcă pentru a-mi opri regretul, a adăugat: "așa încât ne pare rău, dar nu poate să facă un film acum". După câ­te­va poli­tețuri, convorbirea luă sfârșit. În mod stra­niu, nu am simțit regret nici pe moment, nici mai târ­ziu, când am văzut "Liceenii" și uriașul lui suc­ces. Poate și datorită faptului că între timp devenisem extrem de pasionat de fizică și matematică. La Sf. Sava, unde eram elev, concurența pe subiectele acestea era acer­bă, și mie întotdeauna mi-au plăcut compe­tițiile, cu cât mai dificile, cu atât mai bine. N-am aflat nici până în ziua de azi despre ce rol era vorba, și nici nu sunt curios. Unele mistere merită păstrate.

"În ambele universități m-am bucurat de o primire extraordinară"

- Ți-ai continuat studiile superioare în State. Cum ai fost primit și acceptat de către profesori și colegi?

- Norocul și destinul au conspirat să mă pună în situația de a studia la două dintre cele mai puternice instituții de învățământ superior din lume (la fizică, de exemplu, anul acesta, MIT este clasată numărul unu mondial, iar la film, numărul unu este Uni­versity of Southern California's School of Ci­ne­ma­tic Arts). Ceea ce mi s-a părut fantastic la MIT era atmosfera aproape palpabilă de geniu și tradiție, iar ca sistem, se insista pe "rotunjirea" studiilor. Prin asta înțeleg cerința ca cei care studiau domenii ști­in­țifice să aibă și un procent din studii dedicat do­meniilor așa-zis "umane" - artă, sociologie, istorie, filozofie, lingvistică etc. Această cerință m-a ajutat ca, deși mă pregăteam să absolv fizica, să studiez serios și film, muzică, istorie, domenii care m-au fascinat dintot­dea­una. Para­doxal, toc­mai aceste "anexe" mi-au fa­cilitat pre­gătirea umanistă univer­sitară de care aveam nevoie ca să abandonez fizica și să intru pe făgașul filmului! Forța USC-ului constă, de asemenea, în tradiție și în profesorii extraordinari - profesioniști de vârf din Hollywood, care între două filme vin să predea un an sau doi. Dar ceea ce m-a cucerit defini­tiv a fost independența cvasi-to­tală care ni se permitea în partea practică a stu­diului, producția, înainte de a fi criticați la sânge, atât de pro­fesori, cât și de co­legi... Senti­men­tul competiției și co­la­borării erau induse în noi în egală mă­sură, prin faptul că toți studenții de la regie erau obligați să lucreze ca ope­ra­tori sau sunetiști, mon­teuri sau asis­tenți, la filmele altora: o pregătire opti­mă, pentru o industrie în care multe personalități de tip alfa trebuie să co­laboreze zilnic, fără să cedeze nervos. Primirea pe care ambele uni­ver­sități mi-au făcut-o a fost ex­traor­dinară. Niciun­de nu m-am sim­țit mai protejat și ajutat ca în mediul academic ame­rican. Poate că nu se știa exact, atunci, ce-i cu Ro­mânia (am auzit-o pe viu, și eu, pe aia cu "capitala voastră este la Bu­da­pesta, nu?"; am fost întrebat dacă îi cunosc per­sonal pe Nadia Co­măneci, Hagi sau Năstase, și chiar dacă sunt strănepotul lui Dra­cula...), dar asta era în anii '90. În­tre timp, mul­te s-au schimbat, în ceea ce privește percepția Ro­mâniei în SUA. Din punctul meu de vedere, ca­litatea esențială a învă­țământului ame­ri­can este aceea că sistemul oferă studentului șansa de a se răzgândi și de a-și schimba direcția de studiu, chiar și radical, la o etapă care poate fi percepută ca tardivă în alte părți ale lumii. În plus, sistemul împinge înainte și răsplătește fără echivoc valoarea.

- Să facem un pas înainte, în profesia pentru care te-ai hotărât: cinematografia. Care sunt do­cu­mentarele realizate de tine până acum și ce re­la­ții "deosebite" ai în lumea de la Hollywood?

- Intram în ultimul an la MIT și îmi pregăteam dosarele de admitere pentru doctorat, când un faimos profesor de film și media, Henry Jenkins, care credea în mine și mă încurajase constant, mi-a recomandat insistent să încerc admiterea la cele mai bune două facultăți de film din SUA - USC și NYU. M-am înscris cam în dorul lelii, și de aceea am fost extrem de plăcut suprins când am fost admis la ambele institute, doar că nu existau burse pentru masteratul de regie. Așa că am renunțat la bursa Guggenheim, pe care urma s-o primesc pentru doctoratul în fizică, și am ales să încerc a merge la USC. După mai multe peripeții, am renunțat definitiv la doctorat, și iată-mă student la regie "full time", plătindu-mi studiile la cea mai scumpă școală de regie din lume, prin ținerea de seminarii de fizică și matematică, studenților de anul I și II, din cadrul aceleiași universități. Încă din timpul studiilor de la USC, am început să fiu angajat ca scenarist și - mai, mai, că mi-am luat nasul la purtare, pentru că eram singurul dintr-o promoție de 45 de oameni, care deja era plătit să scrie, și asta în limba engleză, care nu este limba mea maternă. Paradoxal, însă, îmi era teamă de lumea reală a Hollywood-ului, și adăstam la umbra culoarelor universității, urmând aproape toate cursurile posibile, pentru toate direcțiile de mas­terat (regie, scenaristică, imagine, montaj, su­net, producție, plus studiile suplimentare de actorie, muzică și design vizual). După ce am fost sfătuit de profesori să-mi iau, totuși, diploma(ele) și zborul, având în vedere că lu­cram deja în industrie ca scenarist profe­sio­nist de vreo doi ani, nu a mai durat mult până mi-am dat seama că sectorul de materiale scenaristice (așa-nu­mitul "de­velopment") nu era de mine. M-am reîntors pentru sfa­turi la foștii mei profesori de la USC, care erau niște regizori și produ­cători cu multe nominalizări și câștiguri la box office și la cel mai înalt for al cinematografiei americane (cu precădere men­torul meu, Mark J. Harris, care are trei statuete ale unchiului OSCAR). Toți mi-au recoman­dat să mă reîntorc către pro­ducție, dându-mi două căi de ales: film de ficțiune sau film do­cumentar. Am ales do­cu­men­tarul, însă având și con­știința fap­tului că nu voi renunța nicio­dată la filmul de ficțiune. Mark m-a trimis să lucrez cu bă­trânul Mel Stuart, un mare regizor și producător din perioada clasică a televiziunii ame­ricane (îmi era cunoscut din copilărie, datorită unor seriale și filme difuzate în România comunistă, precum "The Chisolms" sau "Believe it - Or not!"). După câțiva ani în care am făcut o duzină de filme alături de el, am decis să încep regia, întâi de filme do­cumentare. Dintre realizările mele, am să amin­tesc doar "Shakespeare High" (www. shakespearehigh. org) despre cel mai vechi concurs de teatru shakespearian pentru tineri din America. Produs ală­turi de Kevin Spacey, avându-i în distribuție pe Richard Dreyfuss, Val Kilmer și Mare Winningham, filmul a avut premiera la Tribeca, a câștigat un premiu al publicului la Palm Springs, și apoi altele, la un număr relativ mare de festivaluri. De ase­me­nea, a rulat în cinemato­grafele din SUA, și începând din 13 septembrie, va rula și pe canalul Showtime.

"Nu-mi plac distanțele mari și lipsa asigurărilor sociale"

- Ești ambasador cultural al SUA în lume. Cum așa?

- Cea mai înaltă onoare profesională pe care am primit-o până acum este includerea mea, atât per­sonală, cât și prin intermediul a două din filmele mele, în pro­gra­mele cul­tu­rale ale Depar­ta­mentului de Stat ame­rican, sub direcția lui Hillary Clin­ton. "American Docu­men­tary Showcase" și "American Film Show­case" sunt programe care aleg în fie­care an 15-20 de documentare inde­pendente, pro­duse și/sau regizate de cetățeni americani, care să reprezinte va­lori tipic americane. Cineaștii aleși au titlul neoficial de amba­sa­dori culturali ai Americii. Un de­taliu care continuă să mă ono­reze este acela că am fost primul și singurul docu­mentarist ales în acest pro­gram, care nu era cetă­țean ame­rican din naștere. În aceas­tă calitate de reprezentant cultural al SUA, am călătorit în Ka­zakhstan, Cipru, România și Liban.

- Locuiești în Beverly Hills, în­tr-o casă paradisiacă. De cât timp stai acolo?

- Am început să frecventez zona în care locuiesc în urmă cu 16 ani. Compania de producție unde lucram ca student era la marginea liniei de demarcație a orașului Beverly Hills. Acum vreo 7 ani, mi-am mutat biroul chiar în Be­verly Hills, și de 3 ani, atât biroul, cât și locuința sunt aici. Ador faptul că nu trebuie să conduc ma­șina - zona este ușor de bătut cu piciorul, într-un oraș în care așa ceva nu prea există.

- Ce hobby-uri ai? Ce îți place și ce nu îți place în SUA?

- A face film profesionist este un hobby în sine! Lăsând gluma la o parte, ador muzica și natura. Pe cât de des pot, mă plimb într-un minunat și foarte mare parc ascuns între Mulholland Drive și Cold­water Canyon, o comoară arătată mie pentru prima dată de prietenul meu, scriitorul Petru Popescu, de care mă leagă o veche și puternică admirație. Ce nu-mi place? Nu sunt încântat de ideea lipsei de pro­tecție socială și a scumpetei asigurărilor me­dicale în America, deși, calitativ, aici medicina este ex­traordinară. De asemenea, distanțele intra-ame­ricane pot fi extrem de obositoare. Trăind în Europa, poți călători în orice colț al continentului, la fiecare sfârșit de săptămână. Aici este mult mai greu - spre imposibil. Însă libertatea de expresie, de a-ți alege drumul în viață, de-a te-nconjura numai de oameni pe care tu îi selectezi, de-a-ți plasa oricât de sus șta­che­ta succesului personal - toate acestea, chiar dacă nu sunt valori exclusiv americane, rămân tipice aces­tei țări. Deși în ultima vreme, visul a devenit mai dificil de conturat și atins, "The American Dream" supraviețuiește, reinventat de fiecare nouă ge­nerație de imigranți, în colaborare cu tra­di­țio­naliștii autohtoni.

"Primul film românesc la Hollywood"

- Care este rețeta succesului american? Cum ai reușit să îmblânzești "monstrul" din Hollywood și să îl faci să te accepte?

- Nu știu să existe vreo rețetă universală a suc­cesului. În cazul meu, a contat foarte mult pre­gă­ti­rea de acasă: limba engleză învățată la sânge și edu­cația cinematografică datorată părinților mei și cer­cului lor de prieteni. Apoi, școala la care am avut norocul să stu­diez, USC, are un cerc de absol­venți, despre care se spune că dacă ar intra toți în grevă pentru o zi, în acea zi, toate producțiile de film din America ar fi obligate să se oprească. Nu în ultimul rând, Hollywood-ul este compus din foarte mulți "venetici", ca mine. În anii '30, erau atât de mulți imi­granți din estul Eu­ro­pei, care lucrau în ma­­rile studiouri ca scenariști, regi­zori sau pro­du­cători, încât ma­rele cineast de origine ma­ghia­ră, Sir Ale­xan­der Korda, emi­se­se un panseu care figura pe panourile pu­blicitare ale vre­mii, în Hol­lywood: "It's not enough to be Hungarian; you also need to have talent" ("Nu este su­ficient să fii ungur; trebuie de ase­me­nea să ai talent.") Dacă ungurii pot, noi de ce nu? (râde)

- Ești singurul regizor ro­mân autor de filme care să fie distribuite în cinemato­grafe?

- Din câte știu, de la Jean Negulesco încoace, cu ex­cep­ția lui Petru Popescu (între două din multele lui romane de succes, a regizat și un film), sunt singurul cineast român care regizează și pro­duce în prezent filme în circuitul de finanțare hol­lywoodian, în limba engleză, și care să aibă dis­tincția deosebită de a fi distribuite în cinematografe.

- Suntem în luna a doua a noului an. Ce pro­iecte de viitor ai?

- Sincer, proiectele mele profesionale nu mi se mai par atât de importante acum, că mi s-a născut un copil... Dar cariera merge înainte, odată cu via­ța... Pe lângă continuarea dezvoltării de proiecte do­­cumentare și de ficțiune, alături de călătoriile me­le ca ambasador cultural, sunt în tratative să pre­dau un curs de regie la USC. Dar înainte de toate, mă bucur că mă aflu în derularea producției, cu pri­mul meu film de ficțiune (finanțat în România, de Cen­trul Național al Cinematografiei) în urma câș­tigării concursului. Nu vă spun mai mult, decât că va fi prima oară când CNC produce un film în Hol­lywood, în limba engleză, și că am emoții puternice.

San Francisco, SUA