CĂLIN POP - "Am înţeles că bucuria muzicii nu-i doar pentru noi. Că putem alina suflete"

Celelalte Cuvinte - o trupă românească de rock, ce rezistă cu fruntea sus, de 35 de ani, fără compromisuri, fără scandaluri, fără să coboare vreun moment ştacheta ridicată de la bun început. A făcut să viseze mai multe generaţii, cu cântece puternice, cu perfecţionismul muzicii, păs­­trându-şi trioul original, de liceeni orădeni. După atâţia ani petrecuţi în "fortăreaţă", Călin Pop, in­confundabila voce şi chitară a trupei, a ieşit la rampă, cu două albume solo, prin care îşi pune sufletul pe tavă: melancolicul "Undeva" şi, recent, Ritual de iarnă", dedicat anotim­pu­lui său mult iubit, în care s-a născut şi în care a avut loc primul concert Ce­le­lalte Cuvinte.

Farmecul iernilor de altădată

- Atunci când iarna se hotărăşte să vină iar prin­tre noi, te mai poţi lăsa cuprins de farmecul ei, o mai poţi privi, chiar şi pentru câteva clipe, prin ochii copilului de al­tă­dată?

- Da, încă sunt înne­bunit după anotimpul ăsta. Îmi aduc atât de bi­ne aminte cum stăteam noaptea, până mi se în­chi­deau ochii de somn, privind pe geam la feli­narele din stradă, ce re­flec­tau cel mai bine nin­soarea, în timp ce ascul­tam muzică la mag­ne­to­fo­nul lui tata. Am copi­lărit la bloc, însă mer­geam deseori la casa unei prietene a mamei, care avea nepoţi, cu care mă jucam la derdeluş, fă­ceam oameni de zăpadă, ne puneam patinele alea cu cheie, care îţi stricau până la urmă încălţămintea, ne jucam până aveam toate hainele ude. Zăpada şi gheaţa rezistau săp­tă­mâni în­tregi. Pentru bucuria asta aşteptam ne­răb­dător iarna, nu pentru cadourile de Crăciun. Mai târziu, tot iarna, m-am amorezat foarte tare pentru prima oară, şi au urmat plimbări în parc, pe viscol... Aşa am scris, încă din 1976, piesa "Iarna". Iar discul meu nou este cum­va o continuare a acestei piese. M-am simţit da­tor acestui anotimp, cu un album în­treg, cu o des­fă­şurare cronologică, de la burniţă, pri­mii fulgi, până la venirea ghioceilor, atunci când co­pi­lul îi spune iernii, un pic trist, "la revedere". Încă-l mai simt pe copilul din mine, care vede lucrurile curat, inocent, nu observă mizeria din jur, ci doar fulgii de zăpadă. Mă ajută foarte mult şi faptul că am o fetiţă de opt ani, mai privesc prin ochii ei. Ambra Că­lina rosteşte, pe disc, cuvintele de "la revedere", în piesa "Ghiocei".

- Cum ţi-ai descoperit talentul şi vocaţia mu­zicală? Provii dintr-o familie pasionată de muzică?

- Ai mei nu au avut treabă cu muzica, ştiu doar că bunicul din partea lui tata cânta la "higheghe" (vioară cu goarnă) pe la nunţi. Nu-l ţin minte cântând, nu prea l-am cunoscut. Primeam tot felul de ins­tru­mente muzicale de jucărie, muzicuţă, acor­deon, clarinet, şi cei din jur observau că scot din orice, sunete melo­dioa­se. Îmi amintesc că şi dansam foarte fain, aveam ritm. Când bunica din partea mamei m-a auzit zdrăn­gănind, aşa, de capul meu, "Valurile Dunării", la chitara cu corzi de plastic, a zis: "Daţi copilul ăsta la mu­zică, se pri­ce­pe, are ureche bună!" Şi aşa am ajuns la Casa Pio­nierului şi apoi la lecţii particulare de chitară clasică. Nu-mi plăcea deloc clasica, dar ce bine mi-au prins mai târziu aceste lecţii!

"Asta e, ăsta-i drumul!"

- Când ai simţit fiorul muzicii rock?

- Tata primise o invitaţie la un concert şi mi-a zis: "Du-te, măi copile, şi tu, să vezi o formaţie de rock". Era 8 martie 1971 şi eu nu am ştiut la ce mă duc. M-am aşezat în fotoliu şi, când a în­ceput mu­zi­ca, m-am scufundat în el şi am rămas vrăjit, timp de o oră şi ceva. Phoenix îşi prezenta albumul "Cei ce ne-au dat nu­me", la Casa de Cul­tură din Oradea, iar eu, la 11 ani, mi-am zis: "Asta e! Ăsta-i dru­­mul!". Eram fasci­nat de forţa chitarelor, de sunet, de atmos­feră, de puterea ampli­fi­catoarelor, de tot. M-a marcat pe viaţă, aşa cum, mai târziu, alţi copii şi tineri s-au apucat de muzică, pentru că ne-au văzut pe noi în concert. Din acel moment, am de­ve­nit cu adevărat pa­sionat de chitară, de solistică, l-am desco­perit pe Jimi Hendrix, am început să ascult muzică rock. Am făcut Şcoala Populară de Ar­tă şi nu mă gân­deam la altceva decât că o să devin cântăreţ. În cla­sa a noua, cântam deja în trupa liceului.

- Acolo de unde a pornit şi legendara voastră formaţie Celelalte Cuvinte...

- Eu eram a noua şi cântam cu cei de a XII-a, din trupa liceului. Peste un an, când ei au terminat, am rămas responsabil cu trupa şi am dat anunţ în revista "Ţara visurilor noastre", revista liceului: "Orga­ni­zez selecţie toboşari". Stăteam singur, într-o sală de clasă, în care erau aranjate tobele liceului şi aşteptam să intre cineva. Singurul concurent a fost un tip de care-mi amintesc că mergea foarte crăcănat, aşa, ca Charlie Chaplin. "Mă", zic, "tu ce eşti, fotbalist?". "Da, da, mai joc şi fotbal". O bătut el la tobe, nu ştia prea multe, dar făcuse ceva ore de "pian de piept", adică acordeon, aşa că i-am zis, "Bine, hai, că înveţi tu şi la tobe." Ăsta era Tinu Iovan, toboşarul dintot­deauna al trupei Celelalte Cuvinte. Am luat ceva premiu cu piesa "Iarna", apoi basistul a avut o cori­jenţă la matematică şi a renunţat. Pe lângă noi, se tot învârtea un tip foarte interesat de chitara mea. Nu ştia să cânte, dar încet-încet, l-am învăţat basul. Cu Tinu şi cu tipu' ăsta, Marcel Breazu, suntem şi astăzi în Celelalte Cuvinte. Iniţial, cântam la serile de dans din liceu, sâmbăta seara. Pe atunci, muzica de dans în­sem­na Pink Floyd, Led Zeppelin, mergeau piesele lente, cât mai lungi, că ţineai fata în braţe, o mai şi pupai, câte 15 minute. Veneau băieţii să ne întrebe ce urmează şi, în funcţie de cât ştiau că durează piesa, invitau la dans. Era o atmosferă psihedelică, nu se certa nimeni, nici urmă de violenţă. Cântam în sala de festivităţi, cu sculele liceului, fenomenul era încu­ra­jat. Nu spun că plâng după vremurile alea, dar nu cred că acum liceele mai au trupe cărora li se pune totul la dispoziţie.

Ani magici la Timişoara

- Foarte interesant cum, după absolvirea lice­u­lui, aţi ajuns, toţi trei, la pachet, studenţi la Ti­mi­şoara...

- Eu ziceam că rămân în Oradea, să cânt în bir­turi, adică într-o trupă de restaurant. Taică-meu, Dum­­nezeu să-l ierte, om cu mintea la cap, îmi tot spu­­nea să merg să fac o facultate. Să am acolo, o meserie, şi apoi pot să cânt cât vreau. M-a convins într-un singur fel: "Mă, ţie-ţi place Phoenix? Da? Păi, vezi, au plecat din ţară, gata! Du-te tu la Timi­şoara şi umple golul!" Nici prin gând nu mi-a trecut câtă dreptate a avut, săracu'! Am dat la facultate la Timişoara şi, normal, au venit şi ceilalţi după mine. Eram trei băieţi ce mergeau la Timişoara să cânte. Asta cu facultatea era un pretext. Eu nu zic că acum îi rău, dar lucrurile se schimbă în timp, nu mai poate fi la fel, iar perioada aia, între '81 şi '85, a fost foarte frumoasă pentru noi. Am stat mult împreună şi am cântat, am compus primele două discuri şi jumătate, zdrăngănind chitarele pe holurile şi prin camerele că­minelor studenţeşti. Ce atmosferă faină era! Oamenii ăia erau însetaţi de cultură, citeau, ascultau muzică, închiriau câte un video şi se uitau toată noaptea la filmele lui Tarkovski. Învăţau, discutau, beau bere, iar noi eram mereu acolo, cântând la chitară. Aşa ne-am închegat ca trupă, am trăit din pasiunea pentru muzică şi am strâns toate acele cântece.

- Cântece care au făcut istorie. Primele voastre discuri au avut un puternic impact în rock-ul românesc, o nouă vibraţie, un nou suflu...

- Da, însă lucrurile au pornit dintr-o întâmplare. Cântam la un festival "Tim Rock", şi Florian Pittiş, care era acolo pentru a recita poezii, ne-a plăcut atât de tare, încât ne-a cerut să-i dăm o bandă, ceva înregistrări cu noi. Aveam înregistrări făcute la Radio Cluj, pe care el le-a dus direct la Electrecord, şi aşa am apărut cu o faţă de disc, în "Formaţii rock" nr 8. De acolo, calea ne-a fost netezită, următoarele două discuri au venit imediat. Pe fiecare din ele l-am avut invitat pe Pittiş, care a recitat, iar de câteva ori s-a întâmplat asta şi în concert. Era fascinant, emana o energie, o forţă de atracţie extraordinare. A însemnat foarte mult pentru noi. Un om foarte darnic, care a dăruit mult suflet şi i-a iubit pe cei din jurul său. Mer­geam la el acasă, de Florii, pe Calea Victoriei, sunam la uşă şi îmi răspundeau Anda Călugăreanu sau Gil Dobrică, actori mari, lume bună, era atât de plăcut la el acasă! Duceam palincă, îi plăcea, şi stăteam toată noaptea discutând, ascultând muzică.

- Ce a însemnat pentru tine acest succes, care ţi-a depăşit, probabil, visele?

- Nu mă gândeam, la început, că vom ajunge să scoatem un disc, că vom cânta la săli pline. Eram, ca şi acum, un tip pesimist, nu am mari aşteptări. Când s-a întâmplat, mă simţeam ca în sânul lui Avram, nu-mi mai încăpeam în piele de fericire. Apoi am realizat că toată această stare de bucurie nu e doar pentru noi, ca să fim noi fericiţi, poate că şi noi alinăm nişte suflete, atunci când cântăm. Au fost momente în Timişoara în care nu mai puteam susţine vreun concert anunţat, şi îi simţeam pe oameni atât de trişti din cauza asta! Simţeam că au nevoie de noi, că îi putem face fericiţi, şi atunci când am conştientizat lucrul acesta, a fost un moment foarte important pentru noi.

"Nu poţi să cânţi ceva în care nu crezi"

- Perioada magică din Timişoara a trecut, v-aţi întors la Oradea, vremurile s-au schimbat. Reţeta succesului, chiar şi în rock, a devenit la noi compromisul, de multe ori jenant. Voi aţi ştiut să vă păstraţi muzica curată.

- Am decis să ne întoarcem la Oradea, pentru că fiecare din noi aveam rădăcini familiale mult prea puternice aici. Aşa că am refuzat propu­ne­rile de a ne muta în Bucureşti. Dar curând, după 1990, am înţeles că nu se poate trăi din muzica pe care o faci tu, aşa cum îţi place şi aşa cum simţi, încât am decis să continuăm să cântăm pen­tru noi, din pură plăcere. Să trăim pentru mu­zică şi nu din muzică. Fiecare are afacerile sale, se descurcă financiar, şi atunci când ne întâlnim şi cântăm, o facem fără să ne gândim câţi bani vor ieşi din asta. Nici dacă am fi vrut să facem compromisuri muzicale nu am fi putut. Nu ne-ar fi stat bine, am fi arătat urât. Nu poţi să cânţi ceva în care nu crezi, cel puţin noi aşa suntem.

- Aţi arătat o remarcabilă unitate de-a lungul anilor. Cum e să rămâi 35 de ani lângă prietenii din copilărie, să treci de la statutul de puştan, la cel de legendă rock?

- La început, era tare fain să-ţi găseşti tovarăşi de drum, oameni de vârsta ta, cu aceleaşi idei, pasiuni. Apoi, lucrurile au devenit mai complicate. Şi într-o căs­nicie apar momente în care te cerţi, te plictiseşti, te mai superi. Ai tendinţa să vezi mai degrabă defec­tele celuilalt decât pe cele ale tale. Însă la noi, con­tro­ver­se­le se încheie întotdeauna cu bine şi mergem mai de­parte. Adevărul e că viaţa într-o formaţie este cu atât mai complicată, cu cât formaţia este mai longevivă. Şi nu neapărat din punct de vedere al relaţiilor per­sonale, cât mai ales datorită muzicii. E din ce în ce mai greu să eviţi locurile prin care ai călcat deja, să construieşti fără a te repeta, să aduci mereu ceva nou, ceva ce nu ai mai făcut. Continuăm, pentru simplul fapt că satisfacţia pe care o avem când urcăm pe sce­nă este deplină, simţim asta în toată fiinţa noastră.

- Pe lângă activitatea alături de trupă, ai lansat de curând două albume solo, care deschid o poartă spre o zonă foarte intimă, sensibilă, a ta...

- Sunt cântece pe care le adun de mulţi ani. Le mai trimiteam la prieteni, de Crăciun, până ce cân­te­ce­le s-au tot strâns, prietenii au început să insiste să le fac cunoscute şi cumva au ajuns la Florian Lungu, care le-a prezentat celor de la "Soft Records". Albumul următor aş vrea să îl fac îm­pre­ună cu fiul meu, chi­taristul Marius Pop. Are 32 de ani, este foarte bun, ci­teş­te notele mult mai bine ca mine, a câştigat premii in­ternaţionale şi a scos un disc grozav. Nu eu i-am pus chitara în mâini. Numai ce l-am văzut că începe să zdrăn­găne singur prin casă, după ureche, aşa cum fă­ceam şi eu. M-am despărţit de mama lui atunci când el avea 7-8 ani, el a plecat cu ea, aşa că nu ne-am pe­trecut mult timp împreună. L-am luat la câteva con­certe, a mirosit el cum stă treaba, apoi l-am încurajat la modul "Mă, nu-i pen­­tru tine, e com­pli­cat, nu ştii tu să cânţi aşa". Şti­am că aşa îl am­biţionez cel mai bi­ne. Tatăl meu nu mă lăuda în faţă, dar aflam că se mândrea pes­te tot cu mine.

- Unde este acel "Un­­deva", acea lume a ta, despre care vorbeşti pe primul tău disc? De unde îţi tragi izvorul, inspiraţia, energia?

- Aici (pune pumnul în piept), aici e lumea mea, în interior, în suflet. Am capacitatea asta nativă de autoapărare, de a mă retrage în mine, de a mă închide în faţa urâtului din jur. Mă prefac că nu văd ce se întâmplă cu muzica la noi şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mai există fani ai muzicii noastre. De multe ori sunt absent, eu cu gândurile mele care zboară. Îmi vorbeşti, dar eu nu te aud, trec pe lângă mine vorbele. De când eram puşti pluteam aşa, în imaginaţiile mele. Mintea mea e mai mereu la muzică, apar tot felul de idei. Nu ştiu exact de unde-mi vine inspiraţia. De unde vine vocea mea? De unde vin compoziţiile? De undeva de sus, poate. Asta-i o treabă ce depăşeşte munca unui chitarist, poţi sta 24 din 24 de oreşi nu-ţi vine. Mai nou, o sursă de inspiraţie şi de energie este fetiţa mea de opt ani. Apariţia ei a schimbat multe lucruri în bine în viaţa mea. Nu aş fi crezut niciodată că poate fi atât de frumos să mai ai un copil şi, mai ales, o fetiţă. După eşecul anterior, mă gândeam că nu-mi mai trebuie mie căsătorie sau copil. Dar am zis, hai să mai încerc, şi mare păcat aş fi făcut dacă nu aş fi încercat. Mă face foar­te fericit copilul ăsta, îmi dă un nou scop în viaţă, mă ţine pe linia cea bună, inclusiv cu muzica.