- PSD nu şi-a pierdut electoratul tradiţional, indiferent la chestiuni legate de libertatea de expresie, dar a pierdut lupta pe care Liviu Dragnea şi-o asumase pentru câştigarea de alegători din electoratul urban, educat şi informat. Din rândurile acestui electorat, precum şi din partea jurnaliştilor şi intelectualilor, au venit cele mai severe critici la adresa proiectului de lege promovat de preşedintele PSD. Aceste categorii, active pe reţelele de socializare, au respins tentativele domnului Dragnea de a prezenta o lege care instituia, practic, cenzura, drept o lege a toleranţei, iar politicienii şi ziariştii mai experimentaţi au înţeles imediat că adevăratul scop al legii era crearea unui instrument de intimidare a presei şi a adversarilor politici într-un an electoral. De aceea o susţin şi sateliţii PSD - UNPR şi ALDE - şi de aceea a sancţionat-o dur Ambasada SUA şi, înaintea ei, însuşi directorul fondator al Centrului pentru monitorizarea antisemitismului, Maximillian Marco Katz, care a declarat că, deşi ca persoană ce a fost insultată violent de antisemiţi ar fi avut motive să susţină o lege care sancţionează defăimarea, "nu numai că nu o susţin, ci mă şi poziţionez împotriva ei,” pentru că "este bazată pe un concept care sfidează spiritul libertăţii şi care, în fapt, creează toate premisele pentru intimidare şi cenzură.” Ea nu îi serveşte decât "pe cei care deţin controlul asupra modului în care va fi interpretată, manipulată şi aplicată.” Or, PSD ştia că, aflându-se la putere, el va interpreta, manipula şi aplica această lege, astfel încât să controleze discursul public în campania electorală, căci, în versiunea sa iniţială, nu ai fi avut voie să "defăimezi” grupuri bazate pe apartenenţă politică şi pe avere - ceea ce putea însemna că nu puteai spune nimic despre baronii locali, de pildă. Doar că domnul Dragnea şi-a făcut greşit calculele, pentru că nu a înţeles că epoca unei astfel de legi a trecut şi că, în era internetului şi a reţelelor de socializare, nu mai poţi îngrădi libertatea de exprimare a cetăţenilor. Surprins de amploarea reacţiei negative din mediul online, liderul PSD a dat înapoi, iar legea a fost modificată în comisiile juridică şi pentru drepturile omului, fiind eliminate amenzile mari şi noţiunea de "defăimare socială”. Totuşi, legea a rămas, chiar dacă se va numi acum "Legea privind asigurarea toleranţei faţă de diferenţele de grup”. În plus, rămâne prevederea privind crearea în cadrul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a unui departament care va urmări promovarea toleranţei. Nimeni nu poate garanta că acest departament nu va fi folosit ulterior pentru a-i pune la zid pe ziariştii sau politicienii incomozi, în numele toleranţei, desigur! Cu alte cuvinte, atâta vreme cât această lege există, chiar şi într-o formă mai puţin agresivă, democraţia este în pericol. Doar preşedintele Iohannis şi Curtea Constituţională o mai pot salva.
- Condamnarea la 20 de ani de închisoare a lui Alexandru Vişinescu, fostul comandant al Penitenciarului Rm. Sărat, sub comanda căruia au murit mulţi deţinuţi politici din pricina regimului de exterminare, este considerată de unii un "pas istoric”. Este chiar o victorie a Justiţiei sau găsirea unui ţap ispăşitor, pentru închiderea subiectului?
- Condamnarea torţionarului comunist Alexandru Vişinescu, deşi tardivă, reprezintă un moment important în istoria noastră postdecembristă, pentru că, în sfârşit, justiţia din România, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, condamnă, fie şi indirect, regimul comunist şi îi confirmă natura criminală. O condamnare a acestui regim nu s-a mai auzit din decembrie 2006, când a rostit-o preşedintele Băsescu, în numele statului român, după ce a prezentat în Parlament raportul Comisiei Tismăneanu. Din păcate, a existat şi o opinie separată, a unuia din membrii completului de judecată, care a considerat că faptele de care se face vinovat Vişinescu s-ar fi prescris. Deşi minoritară, această opinie ne atrage atenţia că există încă destulă rezistenţă în cadrul instituţiilor şi societăţii faţă de condamnarea regimului comunist, ceea ce nu face decât să sporească valoarea sentinţei în acest caz. Totodată, este o sentinţă care mai salvează ceva din onoarea naţiei, pentru că este absolut ruşinos că în România nu a existat nici un alt demers viabil pentru demascarea şi condamnarea regimului comunist, nu a putut fi adoptată o lege a lustraţiei atunci când era nevoie de ea, societatea civilă nu a putut impune punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara, iar torţionarii regimului şi liderii săi, responsabili direct pentru regimul de exterminare la care au fost supuşi deţinuţii politici, au murit de bătrâneţe, cu pensii mari, ca generalul Pleşiţă, de pildă, fără să fi dat socoteală pentru ororile la care au fost părtaşi. Ca să nu mai vorbim de privilegiile şi aprecierea de care s-au bucurat apologeţi violenţi ai regimului comunist, ca Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor, din partea unor importante personalităţi publice şi, din păcate, chiar din partea unor segmente ale opiniei publice. Dacă în ultimii 25 de ani s-ar fi vorbit mai mult şi mai bine despre caracterul inuman şi abuziv al comunismului, nu numai în mass-media, ci şi în şcoală şi de la tribuna Parlamentului, atunci sigur că România ar fi arătat altfel, iar eroii tinerelor generaţii nu ar fi fost, poate, nişte golani, care s-au descurcat prin afaceri necinstite, realizate cu protecţie politică, ci cei care au rezistat terorii cu preţul libertăţii, care nu şi-au trădat nici valorile, nici semenii. Cum spunea Anca Cernea, fiica fostului deţinut politic Ioan Bărbuş, important acum este "ca în faţa societăţii româneşti să fie puse clar nişte delimitări: cine sunt modelele şi cine sunt criminalii”. Avem din nou prilejul să ne ocupăm de memoria rezistenţei anti-comuniste şi a elitei româneşti decimate de un sistem penitenciar conceput de consilieri sovietici - adică să recuperăm ceea ce nu am reuşit să facem timp de 25 de ani. Eventual, s-ar putea revizui modul total neconvingător în care este predată în şcoli istoria comunismului, ca să nu mai avem un procent atât de mare de nostalgici. Dacă, însă, condamnarea lui Alexandru Vişinescu va rămâne un eveniment izolat şi nu va fi urmată de alte condamnări şi de demersuri ale societăţii civile şi ale instituţiilor statului, în direcţia clarificării naturii criminale a regimului comunist, atunci - scepticii au câştigat, şi toţi oamenii de bună credinţă au pierdut. Totuşi, nu este deloc obligatoriu ca viitorul să urmeze acest curs nefericit.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
