- PSD nu și-a pierdut electoratul tradițional, indiferent la chestiuni legate de libertatea de expresie, dar a pierdut lupta pe care Liviu Dragnea și-o asumase pentru câștigarea de alegători din electoratul urban, educat și informat. Din rândurile acestui electorat, precum și din partea jurnaliștilor și intelectualilor, au venit cele mai severe critici la adresa proiectului de lege promovat de președintele PSD. Aceste categorii, active pe rețelele de socializare, au respins tentativele domnului Dragnea de a prezenta o lege care instituia, practic, cenzura, drept o lege a toleranței, iar politicienii și ziariștii mai experimentați au înțeles imediat că adevăratul scop al legii era crearea unui instrument de intimidare a presei și a adversarilor politici într-un an electoral. De aceea o susțin și sateliții PSD - UNPR și ALDE - și de aceea a sancționat-o dur Ambasada SUA și, înaintea ei, însuși directorul fondator al Centrului pentru monitorizarea antisemitismului, Maximillian Marco Katz, care a declarat că, deși ca persoană ce a fost insultată violent de antisemiți ar fi avut motive să susțină o lege care sancționează defăimarea, "nu numai că nu o susțin, ci mă și poziționez împotriva ei,” pentru că "este bazată pe un concept care sfidează spiritul libertății și care, în fapt, creează toate premisele pentru intimidare și cenzură.” Ea nu îi servește decât "pe cei care dețin controlul asupra modului în care va fi interpretată, manipulată și aplicată.” Or, PSD știa că, aflându-se la putere, el va interpreta, manipula și aplica această lege, astfel încât să controleze discursul public în campania electorală, căci, în versiunea sa inițială, nu ai fi avut voie să "defăimezi” grupuri bazate pe apartenență politică și pe avere - ceea ce putea însemna că nu puteai spune nimic despre baronii locali, de pildă. Doar că domnul Dragnea și-a făcut greșit calculele, pentru că nu a înțeles că epoca unei astfel de legi a trecut și că, în era internetului și a rețelelor de socializare, nu mai poți îngrădi libertatea de exprimare a cetățenilor. Surprins de amploarea reacției negative din mediul online, liderul PSD a dat înapoi, iar legea a fost modificată în comisiile juridică și pentru drepturile omului, fiind eliminate amenzile mari și noțiunea de "defăimare socială”. Totuși, legea a rămas, chiar dacă se va numi acum "Legea privind asigurarea toleranței față de diferențele de grup”. În plus, rămâne prevederea privind crearea în cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a unui departament care va urmări promovarea toleranței. Nimeni nu poate garanta că acest departament nu va fi folosit ulterior pentru a-i pune la zid pe ziariștii sau politicienii incomozi, în numele toleranței, desigur! Cu alte cuvinte, atâta vreme cât această lege există, chiar și într-o formă mai puțin agresivă, democrația este în pericol. Doar președintele Iohannis și Curtea Constituțională o mai pot salva.
- Condamnarea la 20 de ani de închisoare a lui Alexandru Vișinescu, fostul comandant al Penitenciarului Rm. Sărat, sub comanda căruia au murit mulți deținuți politici din pricina regimului de exterminare, este considerată de unii un "pas istoric”. Este chiar o victorie a Justiției sau găsirea unui țap ispășitor, pentru închiderea subiectului?
- Condamnarea torționarului comunist Alexandru Vișinescu, deși tardivă, reprezintă un moment important în istoria noastră postdecembristă, pentru că, în sfârșit, justiția din România, prin Înalta Curte de Casație și Justiție, condamnă, fie și indirect, regimul comunist și îi confirmă natura criminală. O condamnare a acestui regim nu s-a mai auzit din decembrie 2006, când a rostit-o președintele Băsescu, în numele statului român, după ce a prezentat în Parlament raportul Comisiei Tismăneanu. Din păcate, a existat și o opinie separată, a unuia din membrii completului de judecată, care a considerat că faptele de care se face vinovat Vișinescu s-ar fi prescris. Deși minoritară, această opinie ne atrage atenția că există încă destulă rezistență în cadrul instituțiilor și societății față de condamnarea regimului comunist, ceea ce nu face decât să sporească valoarea sentinței în acest caz. Totodată, este o sentință care mai salvează ceva din onoarea nației, pentru că este absolut rușinos că în România nu a existat nici un alt demers viabil pentru demascarea și condamnarea regimului comunist, nu a putut fi adoptată o lege a lustrației atunci când era nevoie de ea, societatea civilă nu a putut impune punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, iar torționarii regimului și liderii săi, responsabili direct pentru regimul de exterminare la care au fost supuși deținuții politici, au murit de bătrânețe, cu pensii mari, ca generalul Pleșiță, de pildă, fără să fi dat socoteală pentru ororile la care au fost părtași. Ca să nu mai vorbim de privilegiile și aprecierea de care s-au bucurat apologeți violenți ai regimului comunist, ca Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor, din partea unor importante personalități publice și, din păcate, chiar din partea unor segmente ale opiniei publice. Dacă în ultimii 25 de ani s-ar fi vorbit mai mult și mai bine despre caracterul inuman și abuziv al comunismului, nu numai în mass-media, ci și în școală și de la tribuna Parlamentului, atunci sigur că România ar fi arătat altfel, iar eroii tinerelor generații nu ar fi fost, poate, niște golani, care s-au descurcat prin afaceri necinstite, realizate cu protecție politică, ci cei care au rezistat terorii cu prețul libertății, care nu și-au trădat nici valorile, nici semenii. Cum spunea Anca Cernea, fiica fostului deținut politic Ioan Bărbuș, important acum este "ca în fața societății românești să fie puse clar niște delimitări: cine sunt modelele și cine sunt criminalii”. Avem din nou prilejul să ne ocupăm de memoria rezistenței anti-comuniste și a elitei românești decimate de un sistem penitenciar conceput de consilieri sovietici - adică să recuperăm ceea ce nu am reușit să facem timp de 25 de ani. Eventual, s-ar putea revizui modul total neconvingător în care este predată în școli istoria comunismului, ca să nu mai avem un procent atât de mare de nostalgici. Dacă, însă, condamnarea lui Alexandru Vișinescu va rămâne un eveniment izolat și nu va fi urmată de alte condamnări și de demersuri ale societății civile și ale instituțiilor statului, în direcția clarificării naturii criminale a regimului comunist, atunci - scepticii au câștigat, și toți oamenii de bună credință au pierdut. Totuși, nu este deloc obligatoriu ca viitorul să urmeze acest curs nefericit.