Mărie Hotea, poreclită "Vodoaie", socăcița din Breb, a ținut cu grijă, în căușul mâinilor ei, vreme de mai bine de jumătate de veac, toate rânduielile oamenilor din satul ei de pe valea Cosăului, la poalele muntelui Gutâi. Toate mesele rituale, de naștere, nuntă și îngropăciune, ea le-a pregătit. Fiecare colăcuț făcut de mâinile ei a fost împărțit spre binele caselor brebenilor, spre buna venire a unui prunc în lume, ori spre bun-rămasul unui suflet suit la cer. Și, de bună seamă că atunci când Vodoaie deschide ușa "blodărului" în care coace colacii și prescurile, mirozna lor dulce, de grâu curat, urca până la Cer. Prințul Charles însuși, moștenitorul coroanei britanice și iubitor al civilizației țărănești tradiționale din România, a mâncat din mâinile Vodoaiei. Și bine i-a picat! Stând mărturie pentru aceasta mai multele scrisori de mulțumire pe care i le-a trimis găzdoaiei sale. Și cu glasul i-a ținut Vodoaia pe brebenii ei, căci a horit ca nimeni alta, horea vieții fiecărui om cunoscut din satul său. Și a țesut pânză, și a cusut cămeși, și a brodat cheutori, și a înnodat ciupi, și a împletit ciorapi pentru tot satul. Când vorbește în graiul său domol și cântat, cuvintele curg ca niște mărgăritare și e-o încântare să le asculți, să te-mpărtășești de înțelesul lor, plin de taine străvechi, de la facerea lumii. Dar să aflăm poveștile: înșiră-te, mărgărite!
Socăciță la petreciuri
"Hotea Mărie îs în acte. Dar de Mărie Vodoaie mă știe toată lumea. Omu' meu, când o fo' ficior, o fo mai «strolibatic», așe, mai mândru, și-o jucat numa-n față la dănțăuși, și-un vecin d-acolo o zâs cătră el: «Da' ce te ții așe mândru, măi Vodă?» Și așe i-o rămas porecla: «Vodă». Și-apăi, când m-am măritat cu el, am fost Măria "a lu' Vodă", sau "Vodoaie", și fecioru nost o fo Ion "a lu Vodă", și nepoata "Andreea lu Vodă", iar pruncii mici pe uliță nu-mi zic, "hăi, Mărie", "hăi, mătușă", ci numai "Vodoaie". Și prințu' Charles când mi-o scris carte, o scris pă ie "Mărie a lu' Vodă". Când m-am măritat cu Vodă, bărbatu meu, de douăzeci de ai (ani) am fo. Și omu meu îi mai bătrân ca mine cu patru ai. Are amu 84. Avem bugăt de ai trăiți împreună, și am făcut doi prunci, Ion și Ileană, și de la ei avem doi nepoți: Andreucă și Ionuț!
No, și draga me, mama o fo socăciță mare aci-n sat. Și de la ea am învățat a face tăte rânduielile, ori de nuntă, ori de îngropăciune, ori de ce se cade. Ca și cățelul, numai după ea m-am ținut și numai lângă ie am stat, și toate rânduielile le-am învățat. Și-mi loam criion și hârtie, și scriam după ea rânduiala, câți colaci, ori colacul la mireasă cum îi, și m-apucam a face. Și după ce o murită mama, n-o mai fo cine face, și-apăi popa Antal cel bătrân mi-o spus: «Aiesta lucru îl ave tu a-l face de amu înainte, în locul mâne-ta!» Și-am început a coace în cuptior, că atuncea nu s-o făcut la brutărie, și făceam câte trii sute de colăcei (pupi), și pomene (colaci mai mari), și părăstase (ca niște pite mari), și prescură, cu cruce-n mijloc, la care trebă să am anume pecetar. Că nu-i bine să facă fiecine prescură. Io am fost la Rohia și m-o dezlegat Iustinian bătrânu', și-am făcut apoi prescuri și la beserică, și la petrecanii (înmormântări), ori când o trebuit. Am fo mare socăciță, și la nunți, și la botezuri, și la clăci, și la tot feliul de petreciuri."
Horind pe drum
"Cum or fost nunțile înainte? N-or fo ca amu! Înainte, făceam cozonac și pancove și plăcintă. Nu se făceau prăjituri, ca acu. Făceam plăcintă creață, cu brânză. Aveau oamenii bărbânți de se ține brânza, și într-acele puneam plăcinta făcută cu o zi înainte de nuntă, apoi în ziua nunții o ungeam cu urdă, ori puneam pe ie o dărabă de carne de porc prăjită și o puneam în blide. Și mai făceam și brozbuțe (sărmăluțe). Și zamă de găină, ori dacă nu, guiaș de oaie ori de vițel, că așa s-o știut din bătrâni, și-acela îi și mai bun! Aice la noi, mănâncă oamenii oaie, bine le place, că odată erau mai multe stâni, erau munții ăștia albi de turme de oi. Și la nunți, atunci se făceau țâpoi - o pită mare. Și apoi luam spic de grâu și cu verdeață și înstruțam pe mese, puneam ici și cole câte un țâpoi de-acela. Și la miri se făceau doi țâpoi mândri, înstruțați cu măghiran, și se dădeau cruciș, când veneau de la besearică, de către mamele mirelui și miresei. Și făceam și găină la nănaș și o strigam. Ioi, câte strigături mai zâceam, că fain o fo!... Mi-o plăcut, mi-o ticnit de lume, pân-am fost tânără. Mi-o plăcut așe, să fiu fruntea, și nu m-a putut întrece nime, nici cu nimic, absolut. Că și socăceam, și hoream. Mi-a plăcut a hori, că și când erau pruncii mici, io le hoream când îi culcam. Și prin ocolul casei hoream și n-aveam eu griji că m-aude oarecine. Așa mi-o picat mie bine. Și-apăi Ionu' lu' Ulesa zicea cătră mine: «Vodoaie, iar am stat și te-am ascultat!» El stăte acolo, din jos de casă, până gătam de horit nu se ducea. Zâcea Ionu' nost, copchilu meu, când meream la cosit: "Hăi, mămă, am știut când ai apărut în copăciș: te-am auzit cum vii horind!" Ori meream după hribe cu el, pe poalele Gutâiului, și zâcea cătră mine: "Hăi, mămă, du-te mai pe dedesubt, da să horești, tătă puterea să ți-o dai, și-apăi eu te-o auzi și-o ști de dumneata!" Și-apăi, mie atâta îmi trebuia: hoream tăt feliu de hori. Și mi-a plăcut și să mă-mbrăc mândru: când zâneam sara de la fân, îmi spălam pânzătura, că era călcăturcă (fier de călcat) cu cărbuni, atâta o bătuceam ca să steie, că mă gândeam să nu stea boțită când o mere dimineața cu femei pe drum și m-or vedea. Și sara, când veneam, cu grebla pe umăr, tăt horind pe drum, tare fain mai era! Meream la fân, și cum îi pe pajiștea aceea sus, de să vede peste sat, Vodă șuiera și cosea, iar eu greblam, și-apăi, nu te teme, ce mai hoream. Și mă chiuié oameni de pe la alte fânețe, alți bărbați, că tare le plăcea să asculte. Era frumoasă viața așe. Aveam sufletul ușor. Mă uit la pruncii de azi, cum se zdrobesc de tăte cele, da' pe timpul ăla, noi eram mai nepăsători, mai lăsam și în voia lui Dumnezeu, că dacă hoream și strigam, ne mai ușuram sufletul. În hori, omul își spune viața și traiul lui. Cum zice cântecul: "Mândră hore-i șuieru,/ că-ți poți hori drăguțu,/ de față cu bărbatu!/ Mândră hore-i tilinca,/ Că-ți poți hori drăguța/ în casă cu nevasta!". Așe o fo! Ni, io, dacă stau așa, cum stau cu mneatale acum, orișiunde aș fi, tăte vecinile și femeile îmi zic: "Vodișcă, mai grăié cu noi, de cele de demult!". Și cu Mitru, vecinul de casă, am făcut legătură că nu mor, până nu-i poarta lui înstruțată cu flori, și cu brad, că el vrea să ia din mâna mea țâpăul (colacul de mire) și să-i horesc când s-a-nsura."
Fotografie cu Ciarli
"De vreo 15 ai, stau aici, unde o avut casa un uncheș al meu, frate cu tata: Mihai, și cu femeia lui, Măria lui Mihai. Și ei n-or avut prunci și eu am grijit de dânșii până or închis ochii. Și amu', fata mi s-o măritat în alt sat, feciorul și nora s-or dus să lucre în Italia, și eu am rămas aici, cu Andreuca, nepoata me, care-i studentă la Baia Mare. «Du-te, Andreucă, dragu' bunichii, și adă cutia ceea cu poze, unde-s cu prințu' și cu pretinii lui». Că știi cum o fo? Aicea, la noi, o vinit tăt feliu de profesori de la București - domnu' Mihai Pop și studenții lui, și mai stăteau pe-aice, vorbeau cu oamenii, întrebau câte cele de cântece și obiceiuri de la noi. O fo casa deschisă păntru tătă lumea. Și-așa o venit și Clod, un francez. O stat opt ai de zile aici, tăt umbla cu carnetul și scria horele noastre din Breb, și dănțăușurile, tăt, tăt. Și ce să vezi, că o adus la tăte fetile din sat mărgele colorate de făcut barșoane (zgărzi de pus la gât), că n-o fo pe-aici de-acelea, iar el le-o dat așe, n-o luat bani pe ele. Ni, aicea-i Clod, flocosu', cu barbă și musteți! Uiliam îi un englez care o stat pă la noi vreo șapte ai, și nu știu cum s-o întâlnit el cu prințu' "Ciarli", acolo, în Anglia, și i-a zâs ce fain îi pe la noi. Și atunci, prințu' o vrut să vină. Da', înainte, Uiliam ne-o trimis vorbă că vine prințu' și să-i facem de mâncare. Dar dintâi or venit securiști de la București, în patru "gip"-uri, și unul dintre ei, atâta de mustețos, de măreț, o zâs cătră mine: «Hăi, mătușă, ce ne dai de post, că noi postim!» Eu le-am zis: «V-oi da o dărabă de slănină și-ți mânca cu pită, iar de-ți vre, vă voi da și-o ceapă!», am zis eu în șagă. Și m-am dus în beci, de-am adus zacuscă cu ghebe și zacuscă cu vinete, am avut tăt feliu făcut de post, și tare le-o plăcut: «No, ce masă mare ne-ai făcut amu', mătușă!» Și după ce or cercetat ei prin sat, s-or dus și-apăi or venit iară laolaltă cu prințu', da ei or stat împrăștieți prin tăt satu. Iar la prințu' am făcut masă la casele celea ale lui, de pe Ulița Bătrână. D-apăi, io i-am socăcit la prințu': am tăiat un vițel, am făcut tocană, plăcintă cu urdă, pere uscate și fierte. Și-o băut prințu' "afânată". Apăi, io i-am horit: "Mulțămim, boieri, de voi/ C-ați zânit până la noi,/ Mulțămim la dumneavoastră/ C-ați zânit la casa noastră!" Și am făcut și poze cu Ciarli, i-am pus un clop în cap și i-o plăcut. Așe s-o uitat la mine cu drag! Și apăi, de-aici, o mărs până la Gutâi, pe jos, prințu'. Și o trecut și pe la stâni și o mărs și la pădure, o coborât până la beserica veche, și-apăi s-o dus la Bârsana, acolo o durmit. Tare m-am bucurat apoi, când mi-o trimis carte. Ia, aicea, ni, scrisorile de la prințu'!"
Fapte bune cu chetori
"Ce fac tătă ziua? Nu stau nici on pchic! Eu văd bine și-amu', lucru și fără ochelari. Cos la cămeșa lu' Ionuț, nepotu-meu, și am gătat și la Andreea, cămeșă cu mâneci scurte. Nu de-aceea cu bezerii (volane din dantelă sintetică) multe, puse unele peste altele, te gândești că zboară cu ele ca ciorile. Că mă uit în besearică și le văd, femei bătrâne, tăte-s cu bezerii! Amu', am gândit c-oi pune tiară (război de țesut) în vara asta, să fac cergă albă cu ciupi (ciucuri), ori cu belciugi, ca să-i arăt și la Andreea. Așa m-am gândit, că am lână, și spălată, și îndrugată, și pot să fac și cergi în vârste. Deocamdată încă mai spăl lână, am cătră 50 de kile în saci. Am făcut chetori, din acele înnodate, de pus la mâneca cămeșii, cu câte doi-trei ciucalăi (ciucuri), pe la tăți cântăreții și ceterașii de la noi și din alte sate. Când rădică mânurile pe ceteri, doamne cât îi de fain, joacă ciucălăii mei, în horele lor. Mai văd și la televizor, artiști de la noi, din Maramureș, cu port pă ei, da nimic nu-i adevărat, îs ca niște sorcove. La noi n-o fo așa ceva. Zadule îs cu roșu ori galben cu negru, cămeșa albă, și-atât. Amu'? Verde, rozoșin (roz), brândușiu (mov), și tăte culorile, de lumea se-ntreabă ce port a fi acela? Mie tare bine îmi place a lucra, orice ar fi. Da' la alții nu le place așe de tare. O zânit Ileana lu Ciombu: «No, Vodoaie, fă-mi chetori lu' Văsălie, la cameșă!». Nu zâne nime să zică: «Vodoaie, hai, arată-mi să fac eu!». Arăt orilacine (oricui) mi-ar cere, că mă gândesc că nu-i cu putință faptele bune pe care le faci să nu se întoarcă. Și-amu', brebencele duse la muncă prin cele străinătăți vor cămeși și zadii, vor să le fac pânză țesută, că au fete și feciori și vor să le coasă cămeși ca acasă. Se mândresc cu portu nost, pă unde să duc. Nu-i bai la ei de bani. Dau cât ar fi, numa' să le fac".
Repetiție în copârșeu
"Apăi, Dumnezeu Sfântu mi-o dat sănătate și-amu' mân înainte! Cea mai mare mulțămire a mea, după atâția ani de muncă, îi sănătatea, cât o am. Și pruncii, că mi-s buni! Apăi, nepoata asta a me, Andreuca, cât îi de bună! Nu mă lasă să lucru prea mult, ca să mă obosesc. Și am învățat-o și pe ie să lucre de mână, să coasă cămeși, dar și șterguri, și săcuț de perini, și măsoaie. Face acum facultatea la Baia Mare, da' i-e drag să trăiască aici, și poate o să-și găsească de lucru în locurile noastre. Pân-amu' o fo cuminte, că eu am fost ră! Că mie nu mi-o trebuit pă nime p-aicea, și dac-o fo sâmbătă sara, închidem poarta cu cheia și salut! Dacă-s singură cu ie, am ținut-o sub cheie, să nu o ieie feciorii din portiță. Că amu', pe la orașe, nici nu mai umblă feciorii după fete, că se duc fetele după ei. De-ar fi tăți pruncii așa cuminți ca Andreuca me, ar fi fericiți părinții. Să iertați, dar așa ne spală, pe mine și pe bunicu-său, ca pe coconii mici. Îl tunde pe bunicu' și-i taie unghiile, că Ionucu Ciombului o rămas înlemnit când o văzut-o. Și Vodă mai zâce câteodată: «Tu, babă, n-am gândit c-om ajunje noi aieste zile!» Dumnezău le tomné (tocmește) pe tăte, cum știe El mai bine! Apăi, în tătă dimineața mă rog lui Dumnezeu și cetesc din carte. Mă rog să-mi deie Bunu' Tatăl putere, sănătate, și de la beserică nu lipsesc veci. Și pricesne știu, și tăt am cântat cu diacu' nost. Tare fain glas are diacu', vai, nu vorbim: cum cântă el nu cântă nime! Și el le știe de la tatăle lui, care o fo tăt diac. Că așa era înainte. Tatăl îl învăța pe copil. Amu', nici părinții nu iubesc pruncii, nici pruncii nu iubesc părinții, și să sfădesc bugăt, se ceartă, ți-i groază ce vezi la televizor! Dară aici, la noi, nu se duc părinții și bătrânii la azil, că îs îngrijiți de neamuri. Și io am grijit de ai mei: șapte ai am durmit cu copârșeul uncheșului în casă și nu m-am temut, că n-am avut ce fa. Nu în pod! Aice, în cameră! Și stai, că moșu' Mihai ar fi vrut să-i fac câte-o petrecanie, să se puie în copârșeu, ca de probă, așe. Și s-o dus să bage și fanfară, s-auză ce i-a cânta. Da, am petrecut și de aieste în viață. Da toate or trecut, ca și când n-ar fi fost. Și-amu' iară-i bine, că, ni, pruncii mei, Ileană, Ion, îs bine bugăt! Și-am crescut și nepoții, și când a ave Andreuca ("Vodoaie mică", așa-i zice lumea-n sat) coconi, i-oi legăna și pe ei și le-oi hori câte le-oi ști. Că doară coconii-s dar și binecuvântare de la Cel de Sus!
No, acum, poftim la masă, domnucă dragă! Am fript picioci (cartofi), da' știi cum? De-aceia mai micuți, spălați numa și puși în tepșe, cu tot cu cojucă, și-apăi se coc tare bine. Și cu moare de pe curechi ori de pe pepini. Amu', Măria Ciombului o destupat o fântână și o primenit-o, și-avem și noi apă bună. Om be apă după moare și dup-aceea oi zâce o hore, și-atâta de bine ne-a pchica, hăi, Doamne!"