HOTEA MĂRIE "VODOAIE" - "Tare m-am bucurat când mi-o trimis Ciarli carte"

Corina Pavel
- țărancă din Breb, Maramureș -

Mărie Hotea, poreclită "Vodoaie", so­că­­cița din Breb, a ținut cu grijă, în că­ușul mâi­nilor ei, vreme de mai bine de ju­mătate de veac, toate rânduielile oamenilor din satul ei de pe valea Cosăului, la poalele mun­telui Gutâi. Toate mesele rituale, de naștere, nun­tă și îngro­pă­ciune, ea le-a pregătit. Fiecare co­lăcuț făcut de mâi­nile ei a fost împărțit spre bi­nele caselor brebenilor, spre buna venire a unui prunc în lume, ori spre bun-rămasul unui suflet suit la cer. Și, de bună sea­mă că atunci când Vodoaie deschide ușa "blo­dărului" în care coace colacii și prescurile, mirozna lor dul­ce, de grâu curat, urca până la Cer. Prin­țul Charles însuși, moștenitorul coroa­nei bri­tanice și iubitor al civilizației țărănești tra­diționale din România, a mâncat din mâinile Vodoaiei. Și bine i-a picat! Stând mărturie pen­tru aceasta mai multele scri­sori de mul­țumire pe care i le-a trimis găz­doaiei sale. Și cu glasul i-a ținut Vodoaia pe bre­benii ei, căci a horit ca nimeni alta, horea vieții fiecărui om cunoscut din satul său. Și a țesut pânză, și a cusut cămeși, și a brodat cheu­tori, și a înnodat ciupi, și a împletit cio­rapi pentru tot satul. Când vorbește în gra­iul său do­mol și cântat, cuvintele curg ca niș­te măr­găritare și e-o încântare să le as­culți, să te-mpărtășești de înțelesul lor, plin de taine străvechi, de la facerea lumii. Dar să aflăm poveștile: înșiră-te, mărgărite!

Socăciță la petreciuri

"Hotea Mărie îs în acte. Dar de Mărie Vo­doaie mă știe toată lumea. Omu' meu, când o fo' ficior, o fo mai «strolibatic», așe, mai mândru, și-o jucat numa-n față la dănțăuși, și-un vecin d-acolo o zâs cătră el: «Da' ce te ții așe mândru, măi Vodă?» Și așe i-o rămas porecla: «Vodă». Și-apăi, când m-am măritat cu el, am fost Măria "a lu' Vodă", sau "Vodoaie", și fecioru nost o fo Ion "a lu Vodă", și nepoata "Andreea lu Vodă", iar pruncii mici pe uliță nu-mi zic, "hăi, Mărie", "hăi, mătușă", ci numai "Vodoaie". Și prințu' Charles când mi-o scris carte, o scris pă ie "Mărie a lu' Vodă". Când m-am măritat cu Vodă, bărbatu meu, de douăzeci de ai (ani) am fo. Și omu meu îi mai bătrân ca mine cu patru ai. Are amu 84. Avem bugăt de ai trăiți împreună, și am făcut doi prunci, Ion și Ileană, și de la ei avem doi nepoți: Andreucă și Ionuț!
No, și draga me, mama o fo socăciță mare aci-n sat. Și de la ea am învățat a face tăte rânduielile, ori de nuntă, ori de îngropăciune, ori de ce se cade. Ca și cățelul, numai după ea m-am ținut și numai lângă ie am stat, și toate rânduielile le-am învățat. Și-mi loam criion și hârtie, și scriam după ea rânduiala, câți colaci, ori colacul la mireasă cum îi, și m-apucam a face. Și după ce o murită mama, n-o mai fo cine face, și-apăi popa Antal cel bătrân mi-o spus: «Aiesta lucru îl ave tu a-l face de amu înainte, în locul mâne-ta!» Și-am început a coace în cuptior, că atuncea nu s-o făcut la brutărie, și făceam câte trii sute de colăcei (pupi), și pomene (colaci mai mari), și părăstase (ca niște pite mari), și prescură, cu cruce-n mijloc, la care trebă să am anume pecetar. Că nu-i bine să facă fie­cine prescură. Io am fost la Rohia și m-o dez­legat Iustinian bătrânu', și-am făcut apoi prescuri și la beserică, și la petrecanii (în­mormântări), ori când o trebuit. Am fo mare socăciță, și la nunți, și la botezuri, și la clăci, și la tot feliul de petre­ciuri."

Horind pe drum

"Cum or fost nunțile înainte? N-or fo ca amu! Înainte, făceam cozonac și pancove și plă­cintă. Nu se făceau prăjituri, ca acu. Făceam plăcintă crea­ță, cu brânză. Aveau oamenii bărbânți de se ține brân­za, și într-acele puneam plăcinta făcută cu o zi înainte de nuntă, apoi în ziua nunții o ungeam cu urdă, ori puneam pe ie o dărabă de carne de porc prăjită și o puneam în blide. Și mai făceam și broz­buțe (sărmăluțe). Și zamă de găină, ori dacă nu, guiaș de oaie ori de vițel, că așa s-o știut din bătrâni, și-ace­la îi și mai bun! Aice la noi, mănâncă oamenii oaie, bine le place, că odată erau mai multe stâni, erau munții ăștia albi de turme de oi. Și la nunți, atunci se făceau țâpoi - o pită mare. Și apoi luam spic de grâu și cu verdeață și înstruțam pe mese, puneam ici și cole câte un țâpoi de-acela. Și la miri se făceau doi țâpoi mândri, înstruțați cu măghiran, și se dădeau cruciș, când veneau de la besearică, de către mamele mirelui și miresei. Și făceam și găină la nănaș și o strigam. Ioi, câte strigături mai zâceam, că fain o fo!... Mi-o plăcut, mi-o ticnit de lume, pân-am fost tânără. Mi-o plăcut așe, să fiu fruntea, și nu m-a putut întrece nime, nici cu nimic, absolut. Că și socăceam, și hoream. Mi-a plăcut a hori, că și când erau pruncii mici, io le hoream când îi culcam. Și prin ocolul casei hoream și n-aveam eu griji că m-aude oarecine. Așa mi-o picat mie bine. Și-apăi Ionu' lu' Ulesa zicea cătră mine: «Vodoaie, iar am stat și te-am ascultat!» El stăte acolo, din jos de casă, până gătam de horit nu se ducea. Zâcea Ionu' nost, copchilu meu, când meream la cosit: "Hăi, mămă, am știut când ai apă­rut în copăciș: te-am auzit cum vii horind!" Ori meream după hribe cu el, pe poalele Gutâiului, și zâcea cătră mine: "Hăi, mămă, du-te mai pe de­desubt, da să horești, tătă puterea să ți-o dai, și-apăi eu te-o auzi și-o ști de dumneata!" Și-apăi, mie atâta îmi trebuia: hoream tăt feliu de hori. Și mi-a plăcut și să mă-mbrăc mândru: când zâneam sara de la fân, îmi spălam pânzătura, că era călcăturcă (fier de căl­cat) cu cărbuni, atâta o bătuceam ca să steie, că mă gândeam să nu stea boțită când o mere dimineața cu femei pe drum și m-or vedea. Și sara, când veneam, cu grebla pe umăr, tăt horind pe drum, tare fain mai era! Meream la fân, și cum îi pe pajiștea aceea sus, de să vede peste sat, Vodă șuiera și cosea, iar eu gre­blam, și-apăi, nu te teme, ce mai hoream. Și mă chi­uié oameni de pe la alte fânețe, alți bărbați, că tare le plăcea să asculte. Era frumoasă viața așe. Aveam sufletul ușor. Mă uit la pruncii de azi, cum se zdro­besc de tăte cele, da' pe timpul ăla, noi eram mai nepăsători, mai lăsam și în voia lui Dumnezeu, că dacă hoream și strigam, ne mai ușuram su­fletul. În hori, omul își spune viața și traiul lui. Cum zice cântecul: "Mândră hore-i șuieru,/ că-ți poți hori drăguțu,/ de față cu bărbatu!/ Mândră hore-i tilinca,/ Că-ți poți hori drăguța/ în casă cu nevasta!". Așe o fo! Ni, io, dacă stau așa, cum stau cu mneatale acum, orișiunde aș fi, tăte vecinile și femeile îmi zic: "Vodișcă, mai grăié cu noi, de cele de demult!". Și cu Mitru, vecinul de casă, am făcut legătură că nu mor, până nu-i poarta lui înstruțată cu flori, și cu brad, că el vrea să ia din mâna mea țâpăul (colacul de mire) și să-i horesc când s-a-nsura."

Fotografie cu Ciarli

"De vreo 15 ai, stau aici, unde o avut casa un uncheș al meu, frate cu tata: Mihai, și cu femeia lui, Măria lui Mihai. Și ei n-or avut prunci și eu am grijit de dânșii până or închis ochii. Și amu', fata mi s-o măritat în alt sat, feciorul și nora s-or dus să lucre în Italia, și eu am rămas aici, cu An­dreuca, nepoata me, care-i studentă la Baia Mare. «Du-te, Andreucă, dragu' bunichii, și adă cutia ceea cu poze, unde-s cu prințu' și cu pretinii lui». Că știi cum o fo? Aicea, la noi, o vinit tăt feliu de profesori de la București - domnu' Mihai Pop și studenții lui, și mai stăteau pe-aice, vorbeau cu oamenii, întrebau câte cele de cântece și obiceiuri de la noi. O fo casa deschisă păntru tătă lumea. Și-așa o venit și Clod, un francez. O stat opt ai de zile aici, tăt umbla cu carnetul și scria horele noastre din Breb, și dănțăușurile, tăt, tăt. Și ce să vezi, că o adus la tăte fetile din sat mărgele colorate de făcut barșoane (zgărzi de pus la gât), că n-o fo pe-aici de-acelea, iar el le-o dat așe, n-o luat bani pe ele. Ni, aicea-i Clod, flocosu', cu barbă și musteți! Uiliam îi un englez care o stat pă la noi vreo șapte ai, și nu știu cum s-o întâlnit el cu prințu' "Ciarli", acolo, în Anglia, și i-a zâs ce fain îi pe la noi. Și atunci, prințu' o vrut să vină. Da', îna­inte, Uiliam ne-o trimis vorbă că vine prințu' și să-i facem de mâncare. Dar dintâi or venit securiști de la București, în patru "gip"-uri, și unul dintre ei, atâta de mustețos, de măreț, o zâs cătră mine: «Hăi, mătușă, ce ne dai de post, că noi postim!» Eu le-am zis: «V-oi da o dărabă de slănină și-ți mânca cu pită, iar de-ți vre, vă voi da și-o ceapă!», am zis eu în șagă. Și m-am dus în beci, de-am adus zacuscă cu ghebe și zacuscă cu vinete, am avut tăt feliu făcut de post, și tare le-o plăcut: «No, ce masă mare ne-ai făcut amu', mătușă!» Și după ce or cercetat ei prin sat, s-or dus și-apăi or venit iară laolaltă cu prințu', da ei or stat împrăștieți prin tăt satu. Iar la prințu' am făcut masă la casele celea ale lui, de pe Ulița Bătrână. D-apăi, io i-am socăcit la prințu': am tăiat un vițel, am făcut tocană, plăcintă cu urdă, pere uscate și fierte. Și-o băut prințu' "afâ­nată". Apăi, io i-am horit: "Mul­țămim, bo­ieri, de voi/ C-ați zânit pâ­nă la noi,/ Mul­țămim la dumneavoastră/ C-ați zânit la ca­sa noastră!" Și am făcut și poze cu Ciarli, i-am pus un clop în cap și i-o plăcut. Așe s-o uitat la mine cu drag! Și apăi, de-aici, o mărs până la Gutâi, pe jos, prințu'. Și o trecut și pe la stâni și o mărs și la pădure, o coborât până la beserica veche, și-apăi s-o dus la Bâr­sana, acolo o durmit. Tare m-am bucurat apoi, când mi-o trimis carte. Ia, aicea, ni, scriso­rile de la prințu'!"

Fapte bune cu chetori

"Ce fac tătă ziua? Nu stau nici on pchic! Eu văd bine și-amu', lucru și fără ochelari. Cos la cămeșa lu' Ionuț, nepotu-meu, și am gătat și la Andreea, cămeșă cu mâneci scurte. Nu de-aceea cu bezerii (volane din dantelă sintetică) multe, puse unele peste altele, te gândești că zboară cu ele ca ciorile. Că mă uit în besearică și le văd, femei bătrâne, tăte-s cu bezerii! Amu', am gândit c-oi pune tiară (război de țesut) în vara asta, să fac cergă albă cu ciupi (ciucuri), ori cu belciugi, ca să-i arăt și la Andreea. Așa m-am gândit, că am lână, și spălată, și îndrugată, și pot să fac și cergi în vârste. Deocamdată încă mai spăl lână, am cătră 50 de kile în saci. Am făcut che­tori, din acele înnodate, de pus la mâneca cămeșii, cu câte doi-trei ciucalăi (ciucuri), pe la tăți cântăreții și ceterașii de la noi și din alte sate. Când rădică mânurile pe ceteri, doamne cât îi de fain, joacă ciucălăii mei, în horele lor. Mai văd și la televizor, artiști de la noi, din Mara­mureș, cu port pă ei, da nimic nu-i adevărat, îs ca niște sor­cove. La noi n-o fo așa ceva. Zadule îs cu roșu ori galben cu negru, că­meșa albă, și-atât. Amu'? Verde, rozoșin (roz), brân­dușiu (mov), și tăte culorile, de lumea se-ntreabă ce port a fi acela? Mie tare bine îmi place a lucra, orice ar fi. Da' la alții nu le place așe de tare. O zânit Ileana lu Ciombu: «No, Vodoaie, fă-mi chetori lu' Vă­sălie, la cameșă!». Nu zâne nime să zică: «Vo­doaie, hai, arată-mi să fac eu!». Arăt orilacine (oricui) mi-ar cere, că mă gân­­desc că nu-i cu putință faptele bune pe care le faci să nu se în­toar­că. Și-amu', bre­ben­cele du­se la muncă prin cele stră­inătăți vor că­meși și zadii, vor să le fac pânză țe­sută, că au fete și fe­ciori și vor să le coa­să că­meși ca aca­să. Se mân­dresc cu portu nost, pă un­de să duc. Nu-i bai la ei de bani. Dau cât ar fi, numa' să le fac".

Repetiție în copârșeu

"Apăi, Dumnezeu Sfântu mi-o dat să­nă­tate și-amu' mân îna­inte! Cea mai mare mulțămire a mea, du­pă atâția ani de mun­că, îi sănătatea, cât o am. Și pruncii, că mi-s buni! Apăi, nepoata asta a me, Andreuca, cât îi de bună! Nu mă lasă să lucru prea mult, ca să mă obo­sesc. Și am învățat-o și pe ie să lucre de mână, să coasă că­meși, dar și șterguri, și săcuț de perini, și măsoaie. Face acum facultatea la Baia Mare, da' i-e drag să trăiască aici, și poate o să-și găsească de lucru în locurile noastre. Pân-amu' o fo cuminte, că eu am fost ră! Că mie nu mi-o trebuit pă nime p-aicea, și dac-o fo sâmbătă sa­ra, închidem poarta cu cheia și salut! Dacă-s singură cu ie, am ținut-o sub cheie, să nu o ieie feciorii din por­tiță. Că amu', pe la orașe, nici nu mai umblă fe­ciorii după fete, că se duc fetele după ei. De-ar fi tăți pruncii așa cuminți ca Andreuca me, ar fi fericiți părinții. Să iertați, dar așa ne spală, pe mine și pe bu­nicu-său, ca pe coconii mici. Îl tunde pe bunicu' și-i taie unghiile, că Ionucu Ciombului o rămas înlemnit când o vă­zut-o. Și Vodă mai zâce câ­teodată: «Tu, ba­bă, n-am gândit c-om ajunje noi aieste zile!» Dum­nezău le tomné (tocmește) pe tăte, cum știe El mai bine! Apăi, în tătă dimineața mă rog lui Dumnezeu și cetesc din carte. Mă rog să-mi deie Bunu' Tatăl putere, sănătate, și de la beserică nu lipsesc veci. Și pricesne știu, și tăt am cântat cu diacu' nost. Tare fain glas are diacu', vai, nu vorbim: cum cântă el nu cântă nime! Și el le știe de la tatăle lui, care o fo tăt diac. Că așa era îna­inte. Tatăl îl în­văța pe copil. Amu', nici pă­rin­ții nu iubesc pruncii, nici pruncii nu iubesc pă­rinții, și să sfădesc bugăt, se ceartă, ți-i groa­ză ce vezi la te­le­vi­zor! Dară aici, la noi, nu se duc părinții și bă­trâ­nii la azil, că îs îngrijiți de neamuri. Și io am grijit de ai mei: șapte ai am durmit cu copârșeul uncheșului în casă și nu m-am temut, că n-am avut ce fa. Nu în pod! Aice, în cameră! Și stai, că moșu' Mihai ar fi vrut să-i fac câte-o pe­tre­canie, să se puie în copârșeu, ca de probă, așe. Și s-o dus să bage și fanfară, s-auză ce i-a cânta. Da, am petrecut și de aieste în viață. Da toate or trecut, ca și când n-ar fi fost. Și-amu' ia­ră-i bine, că, ni, prun­cii mei, Ileană, Ion, îs bine bugăt! Și-am cres­cut și nepoții, și când a ave Andreuca ("Vo­doa­ie mi­­că", așa-i zice lu­mea-n sat) coconi, i-oi legăna și pe ei și le-oi hori câte le-oi ști. Că doară coconii-s dar și bine­cu­vântare de la Cel de Sus!
No, acum, poftim la masă, domnucă dragă! Am fript picioci (cartofi), da' știi cum? De-aceia mai micuți, spălați numa și puși în tepșe, cu tot cu cojucă, și-apăi se coc tare bine. Și cu moare de pe curechi ori de pe pepini. Amu', Măria Ciombului o destupat o fântână și o primenit-o, și-avem și noi apă bună. Om be apă după moare și dup-aceea oi zâce o hore, și-atâta de bine ne-a pchica, hăi, Doamne!"