M-am născut, am crescut și am trăit în Constanța, dar, imediat ce am cunoscut satul mamei din Ardeal, Tioltiur, am știut că acolo este "acasa mea". Sunt ardeleancă, spun mereu. Îi promisesem mamii, când devenisem domnișoară de acum, și după ce o surprindeam plângând, că mă voi căsători cu un ardelean și o voi duce înapoi, acasă la ea. Am surprins-o adeseori pe mama plângând. Stătea cu spatele la noi, citea o hârtie veche, cu un scris semianalfabet, aproape indescifrabil pentru eleva silitoare, cu note mari la citire și scriere, care eram, și plângea. Mi-a spus mai târziu: erau versuri de înmormântare, era verșul scris la moartea bunicii mele. Numai anumiți oameni scriau aceste verșuri, care erau cântate înainte de plecarea la cimitir, sau înainte de pogorârea în groapă. Mama nu va apuca să se mai întoarcă în satul său, mama este îngropată în pământ dobrogean, departe de cel strămoșesc, "tocmai de la capătul lumii", cum spuneau oamenii din sat, când auzeau de unde venim: Tulai Doamne, tocmai de la capătul lumii!"
Tioltiur este un sat mic, așezat între dealuri. De o parte și de alta a unui pârău se întind casele și grădinile oamenilor, și acesta este și singurul pământ roditor. Dealurile sunt pleșuve, aride, argiloase, nu crește mai nimic pe ele, ici colo, câte un copac. Le-am văzut și le-am bătut, de multe ori, cu pasul meu de copil. Plecam de acasă, mă furișam prin grădinile vecinilor, despărțite de garduri înalte de corni, atentă să nu "supăr" albinele ce roiau în jurul stupilor, niște coșuri de răchită lipite cu lut, parcă erau niște cușme. Mergeam, fără să privesc înapoi, cât vedeam cu ochii, să culeg colilie și plante pentru ierbar. Aveam 10-11 ani.
De aceea, grâu nu se făcea aproape deloc pe aceste dealuri, țăranii mâncau mălai, un fel de mămăligă făcută din fărină de cucuruz și coaptă în cuptor. Nu mi-a plăcut această turtă, mama a trebuit să facă drumuri dese la Cluj, după pită adevărată. Cu banii de pe jinars, țăranii mergeau, la câteva luni o dată, la Cluj, și cumpărau cele de trebuință, și mai multe pâini, mari cât roata de car. Să ajungă mai mult timp.
Dar grădinile erau frumoase, tioltiurenii cultivau tot ce aveau nevoie pentru hrana familiilor lor, cucuruz, crumpeni, cartofi adică, dar mai ales pruni, din fructele cărora făceau jinars. Erau mai multe soiuri de pruni, unii făceau un fel de prune rotunde, gălbui, foarte dulci, prune coldocuțe. Îmi aduc bine aminte gustul și mirosul acestor prune, și numele lor, prune coldocuțe, care sună ca un alint. Și mai creșteau în grădina tioltiurenilor flori, mai ales gherghine, mari, cărnoase, cu petale în toate culorile pământului, înalte până aproape de ramurile prunilor, nu știu dacă le semăna cineva sau erau lăsate de Dumnezeu.
Mie mi se părea raiul pe pământ grădina bunicilor mei. Din păcate, pe buna eu nu am apucat-o, la înmormântarea ei, mama se va duce cu mine, în fașă. Pe bunu îl voi mai prinde în viață, dar chipul lui îl am în memorie din două fotografii, una în care este cătană în armata austro-ungară, cea de a doua în care stă la copârșeul sau catafalcul bunicii, împreună cu cele două fete în grija cărora rămăsese, surorile mamei, gemenele Ana și Maria. Era mândru bărbat bunu meu, bine făcut, fratele meu seamănă cu el, spunea mama, este înalt ca el, spre deosebire de noi, fetele, care suntem mici de statură, niște pițirigi, semănăm cu tata.
Ce vii îmi sunt încă în memorie vacanțele petrecute în satul mamei, Tioltiur! Cum ne jucam, cum plecam de acasă, cu gloata de copii, până departe, la pădure, să adunăm găteje, ramuri uscate de arbuști, pentru foc, cum furam prune coldocuțe din grădinile oamenilor, deși aveam și noi, din belșug, în grădina de acasă, cum ne jucam în jurul cazanului de fiert prunele, când se făcea jinarsul. Era sărbătoare mare în ziua când se fierbea jinarsul, toți erau aproape bați, până și noi, copiii, eram amețiți, de la silvoiz. Silvoizul era un fel de magiun, mult mai fluid, care ieșea pe o altă țeavă decât cea pe unde se scurgea jinarsul fierbinte, puternic aromat și frumos mirositor, mirosea tot satul a țuică în zilele când se fierbea. Era un singur cazan în sat, trecea de la o gospodărie la alta, oamenii munceau împreună, era mult de lucru, să cari ciubarele cu prunele putrezite, să întreții focul la alambic, să urmărești lichidul cum se scurge. Și noi, copiii, cu obrajii mânjiți de silvoiz, roșu ca sângele și foarte dulce, umblam amețiți, pentru că silvoizul mai avea și urme de alcool în el...
Odată, am fost și la strunga de oi, la ciobani, păcurari, undeva mai departe de sat, pe deal, unde era un izlaz cu iarbă tocmai bună de păscut. Am mers și eu, cu o fătucă din vecini, să ducă mâncare ciobanilor. Am plâns, mama nu vroia să mă lase, dar până la urmă am plecat. Cu Anișoara din vecini mă împrietenisem, era de seama mea. Am plâns și fiindcă vroiam și eu fustă lungă, ca a Anișoarei, eu aveam rochițe scurte, ca la oraș, foarte scurte, se vedeau puțin chiloțeii, era la modă. Mai târziu, verișoara mea, Valeria, sau Valica, cum o alinta mătușa, mai mică decât mine cu cinci ani, va plânge la mamică-sa să-i facă și ei rochiță ca a mea. Mama va pleca la Cluj să cumpere material, nu a avut încotro, Valeria se cânta întruna, să-i facă și ei rochiță scurtă.
Și-mi mai aduc aminte casa bătrânească. Două camere și tărnaț. Tărnațul este o verandă, de jur împrejurul casei. Casa este construită din piatră, zidurile sunt late de 70-80 cm, nu era alt material de construcție în sat. Era destul de răcoroasă casa, ferestrele mici, camerele sunt întunecoase. Lipită de casă este cohea, bucătăria de vară, cu un cuptor mare, din pământ ars, unde se coceau turtele, pâinea, plăcintele, sau palaniețele cu silvoiz și curechi. Mobilierul este simplu, paturile sunt așternute cu plăpumi, perini înfățate în fețe din pânză de cânepă, cu cipcă pe margine, și cuverturi, lepeghee, până sus, aproape de tavan. Acolo am văzut și acea ladă de zestre a fetei, conopei, cum se numește în Tioltiur.
Duminica, când este hore în sat, muierile poartă fuste lungi, plisate mărunt, dintr-o stofă destul de fină, de culoare maron, grena sau verde închis, aproape negru. Fustele fetelor tinere erau încrețite în talie, înflorate, dar în culori sobre, și bluze cu mâneci largi. Mult mai târziu, mi-am dat seama cât de diferit este portul din Tioltiur față de restul țării, femeile nu purtau ii colorate, nu aveau fote. Pe cap, doar nevestele purtau năframă, în culori închise, cu buline mici, albe, iar în picioare aveau ghete înalte. Bărbații erau îmbrăcați cu ceoareci, pantalonii aceia foarte strâmți pe picior, dintr-un material țesut în război, alb și gros, cămeșe albă, chimir cu jeb, cizme înalte de piele, iar pe cap purtau clop, cel de vară era confecționat din paie. Și la clop, toți bărbații, tineri sau bătrâni, își puneau, vara, o mușcată roșie ca focul, ca focul jocului, al învârtitelor, în care se prindeau fetele și băieții tineri.
Ce fascinată am fost de nunțile din Tioltiur! Chiuiturile, obiceiul cu dusul găinii la nănaș erau pentru mine, copil, un mister. Mătușa mea, Ana, era mereu angajată de nănași, să ducă ea găina, ea era socăcița. Avea haz mătușa mea, o femeie veselă, nu semăna deloc cu mama, o mai aud încă chiuind "Tulai Doamne, ce mă fac, cui îmi place eu nu-i plac, Tulai Doamne ce să fie, cui plac eu nu-mi place mie!" O altă chiuitură era o "înțepătură" la adresa tioltiurencelor: "Tulai Doamne, rău mă pișcă, când mă dau cu tronc-marișcă!". Tronc-marișca era o pomadă, o cremă pentru față, preparată în casă, de femei. Vara, după munca la câmp, deși purtau pălării cu boruri mari, ca să se apere de razele soarelui, pielea feței femeilor se mai înnegrea, iar după standardele de frumusețe, o femeie frumoasă trebuia să fie albă la față, alboacă, de aceea muierile se dădeau cu această cremă, care ustura al naibii de tare, dar descuama pielea. O femeie cu tenul mai smead era hâdă, adică era urâtă. Într-o vară, mama, care, de când trăiește în Dobrogea, din cauza vântului și a soarelui, nu mai are tenul așa alb, a fost convinsă de soră-sa Ana, să se dea cu cremă: "Tu Victorie, tulai Doamne, mi-e rușine, tu, muiere, cu tine, zice lumea că ești hâdă, dă-te și tu cu tronc-marișcă". Săraca mama s-a dat, apoi a jurat că nu mai face asta niciodată.
Femeile și bărbații puteau să se mai prindă și ei în joc, bătrânii stăteau pe margini și priveau, noi, copiii, printre picioarele lor. La un joc de duminică m-am îndrăgostit eu de fiul lu' lelea Anică, croitoreasa, care avea casa dinaintea casei noastre. Ea ne-a făcut rochițele scurte, mie și verișoarei mele, când aveam vreo 12-13 ani. Lelea Anică avea doi ficiori, de cel mic, Gheorghiță, m-am îndrăgostit eu, dar el nu știa, fiindcă eu mă mai jucam încă cu păpușile. Când am descoperit la lelea Anică un sac plin cu cârpe, resturi de la materialele din care cosea haine pentru muieri, am fost cea mai fericită ființă de pe pământ, am făcut multe rochițe păpușilor mele, făcute tot de mine, din te miri ce.
Dar ce fascinată am fost de obiceiul dobălitului! Eram mică, dar aveam conștiința faptului că noi veneam de la oraș, eram orășeni, cred că eram chiar puțin cam "înfumurată" că eu eram orășeancă, deși mari deosebiri între viața de la Constanța și viața din Tioltiur nu prea erau. Și la Constanța ne luminam tot cu petrol lampant, făceam focul cu lemne. Și totuși, în Tioltiur, am descoperit o lume mică, în care viața era organizată mai bine decât la noi, în Constanța, după niște reguli ancestrale. De exemplu, la Constanța nu aveam radiou, astfel că nimeni nu ne informa despre noutățile din cartier sau din oraș. În Tioltiur, exista dobașul, un bărbat care umbla prin tot satul, bătea, dobălea, de câteva ori într-o tobă mare, se oprea în fața fiecărei case și striga din toți "rărunchii". Atunci, toată lumea ieșea în ogradă sau pe tărnaț, să asculte veștile de la primărie, că s-au adus moșini sau fotoghin la cooperativă, sau ce se mai întâmplă la școală. Era un mister pentru mine, rămâneam și eu înlemnită în mijlocul ogrăzii și ascultam, deși nu înțelegeam mare lucru. N-am înțeles de ce, într-o vară, mătușa mea, Ana, a început să se agite, și, speriată, a urcat câteva banițe cu porumb în pod. Dobașul anunțase că a doua zi urma să vină "preceptorul" să strângă taxele, pentru porumb și grâu, dar acesta s-a urcat și în pod. Preceptorul însă nu a confiscat grâul și nici nu a pus impozit mai mare, mătușa mea, o femeie frumoasă, care, deși semianalfabetă, avea un umor fin, a reușit să-l "îmbrobodească".
Am fost foarte fericită în vacanțele petrecute în sat la mama. Și mama era așa de tânără și de frumoasă atunci! Purta părul lins, strâns într-un conci la spate, părul era înfășurat pe un colac confecționat din stofă și umplut cu vată. Vedeam cum o urmăreau din priviri bărbații, în trenul care ne ducea la Cluj, din Tioltiur, când mergeam în vizită la verișoarele mamei. După ani mulți, am venit în Iclod, la nunta primului fiu al Mariei, cealaltă soră a mamii. Atunci, la masă, mama, trecută de 50 de ani, era încă așa de frumoasă, încât un consătean din Tioltiur îmi va spune: "Tu nu ești așa frumoasă ca mamică-ta".
De râsul mătușii mele, Ana, îmi aduc cel mai bine aminte. Îi plăcea teribil să mă trimită să-i aduc din casă sau din greghină câte ceva, "tu fată, meri de adă fotoghinu cela din cohe" sau "meri de cumpără moșini de la cooperativă". S-au amuzat mult surorile, când mătușa Ana m-a trimis să-i aduc curpătoriul. Mama râde, contrariată de termenul aproape obscen. Ana, o ardeleancă get beget, măroacă, alboacă și jiboacă, hâtră, îi dă replica mamei: "Ce, se zice mai frumos la voi, în regat, «ni tu, fund?»". Curpătoriul era bucata aceea de lemn pe care se pune mămăliga în Ardeal, și la care în regat i se spune fund.
Ceea ce mi s-a părut mie foarte ciudat este că mama și-a pierdut complet accentul ardelenesc, spre deosebire de majoritatea ardelenilor transmutați în alte regiuni ale țării. Dar imediat ce ajungea acolo, n-ai fi spus că este plecată de atâția ani. Și eu voi învăța graiul și accentul străbunilor mei din Tioltiur.
Ultima întâlnire
După multă, foarte multă vreme, am revenit în sat, cu mama, cu soțul meu, Sorin, și fiul nostru, Liviu, cu Sandu, fratele meu. Am plecat de la Constanța cu mașina, urmând să facem o vizită la Iclod, la sora mamei, Maria, și apoi la Tioltiur. La Tioltiur am plecat pe jos, peste dealuri, noi patru, împreună cu verii mei, Valeria și Gicu, copiii mătușii Ana. Când am plecat, drumul argilos, bătătorit de care, era uscat, ziceai că-i asfaltat, soarele strălucea, era cald și liniște, așa de liniște, încât ecoul glasurilor noastre, al râsului nostru descătușat, se auzea până hăt, departe, și se întorcea înapoi, puțin mai stins. Eram cu toții așa de fericiți, eram într-o vervă de copii care au ajuns în tabără, departe de părinți.
Nu ajunsesem încă în Tioltiur, când a început să plouă. Am tras la niște neamuri ale mamei, casa părintească fusese demult vândută. În noaptea aceea, eu și soțul meu am vrut să dormim în podul șurii, "în fânul de curând cosit", nu fiindcă nu aveam loc în casă, dar acolo sus, viața se desfășoară după alte ritmuri, ritmurile biologice ale firii, ale vietăților din bătătură. Nu am adormit curând. Am privit minute în șir ploaia "mocănească", răcoroasă și deasă, care cădea, în fața noastră, ca o draperie grea, din brocart țesut în motive florale pe fond plumburiu. Până ni s-a făcut somn, am ascultat zgomotele nopții, altele decât cele citadine - rumegatul vacilor în grajd, cântecul greierilor în iarbă, ciripitul "paserilor ceriului", care își căutau, ca și noi, culcușul, pe sub streșini. Am adormit târziu, în miros de fân și în brațele lui Sorin. Așa am rămas până dimineață, sub cerga groasă de lână.
A doua zi, ne-am dus la mormântul bunicilor mei, aflat în vechiul temeteu, din grădina bisericuței vechi, din lemn. Acolo, mama a plâns mult, și-a plâns dorul de părinți, amarul vieții grele trăite atât de departe de dragostea lor și a surorilor, iar noi am plâns toți de mila ei. Liviu, nepotul de numai trei ani, printre picioarele noastre, o întreabă pe mamaia de ce plânge. "Aici sunt înmormântați mămuca și tătucul meu, Liviuțu", răspunde mama, "dar de ce?", "fiindcă au murit". Copilul nu știe ce înseamnă moarte, dar fiindcă vede lacrimile bunicii, plânge și el, cu capul pe brațul sprijinit de ulucile ce împrejmuiau mormântul, mai înalte decât el, repetând "de ce ai murit mămucă și tătucule?" Am izbucnit cu toții în râs, mama și-a luat în brațe nepotul să-i șteargă lacrimile. Așa și-a șters și mama lacrimile, cu palmele nepotului său, și a început să plângă de bucurie, avea acum mila acestui copil, sânge din sângele său. Mama era răzbunată pentru toți anii aceia de pribeagă, de calvar, trăiți printre străini, iar tătucu și mămuca trebuie să fi fost foarte fericiți. Ei, care, în viață nu-și văzuseră nici măcar nepoții, i-au avut atunci, în jurul bătrânului lor mormânt, locul "unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin".
După-amiază, când să plecăm, constatăm că ploaia înmuiase așa de tare "asfaltul" de pe drumul satului, încât am fost scoși, cu greu, la remorca unui car cu boi. Dar "balmoșul", jinarsul, lumina amurgului "strecurată" printre picăturile grele de ploaie, mirosul de fân, căldura aspră a cergii, clipele de reculegere și de împăcare cu viața și cu moartea, petrecute la căpătâiul bunicilor, încă mi le mai amintesc. A rămas ultima vizită în satul unde, pentru mine, s-a născut, așa cum spune Blaga, veșnicia. "Eu cred că veșnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, și inima-ți zvâcnește mai rar, ca și cum nu ți-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva". De atunci, mai ajung în sat foarte rar, doar noaptea, în vis. Dumnezeule, cât îmi este de dor!
Nu știu alții cum sunt, dar eu, când îmi aduc aminte toate acestea, parcă mai simt mirosul de colilie, simt gustul plăcintelor cu varză, văd culoarea gherghinelor. Sunt fiică a Tioltiurului, ba aș putea spune că pe mine nu mama m-a născut, pe mine m-a născut Tioltiurul. Sunt plămădită din lutul galben de pe dealurile Tioltiurului, din carnea prunelor coldocuțe, din mirosul cornilor în floare și poate că toată viața am fost puțin amețită, puțin aeriană, din cauza silvoizului.
MARIA MOLDOVEANU - str. Corbului nr. 4, bl. H5, sc. D, et. 1, ap. 65, Constanța
Scurtă compunere despre bucurie
Am două case. Una, în București, casa mea de toate zilele, și o casă de suflet, aflată la țară, în Stoeneștii de Argeș, un sat lângă apa Dâmboviței, care curge mereu veselă și cristalină, rece, pe maluri cu salcii pletoase și cu flori de cicoare înalte până la cer. Acolo mă ascund de fiecare dată când vreau să scap de zgomotele infernale și de vacarmul orașului.
Pe sub capete zâmbitoare, de margarete albe, și sub ierburi împleticite, găsești o liniște desprinsă din povești. Acolo, într-o casă mică, din lemn, cu mușcate la ferestrele albe, stă fericirea ascunsă prin cărțile vechi, peste care s-a așezat praful, țesută în covoare țărănești, pe pereți, și miros de busuioc verde. Acolo în prispă mai stă aievea făptura unei bunici care n-a obosit niciodată să ne aștepte să ne întoarcem, care ne-a învățat că doar credința este singurul adevăr pentru care nu există în lume monedă de schimb. Acum bunica e sus, într-un cimitir cu gladiole galbene, înalte, dar prezența ei se simte în orice lucru vechi, păstrat cu atâta grijă în căsuța din lemn: în coșurile de nuiele unde stau fuse și linguri de lemn pictate, în goblenurile cusute cu atât de mare artă, în curtea aceea plină de pomi și de flori, cărora le-am pierdut numărul.
Stoeneștii de Argeș ține de zona Muscelului și este un sat de oameni simpli și muncitori, care urcă zilnic dealurile ca să ajungă la fânețele și grădinile din munți, și care nu își uită tradiția. De Paști, la Stoenești, se fac niște covrigi pe vatră, după o rețetă ascunsă din străvechimi, preluată din generație în generație, covrigi cu ouă de țară, galbeni ca soarele, și cu un gust cărora li s-a dus vestea. Îi cumpără pe rupte străinii, așa cum cumpără și covoarele țesute în război, și iile făcute de mână și brodate cu mărgele colorate.
Oamenii locului beau vișinată în pahare mici, pictate de mână, sau palincă, lângă care te servește oricine cu slănină afumată cu usturoi, găsești carne de porc în mijlocul verii, scoasă din borcane cu untură, rece și gustoasă de nu-i mai uiți gustul, în toate curțile cresc flori mari și busuioc verde, leuștean și mărar des, miroase a cimbru și a trifoi.
În satul bunicii am învățat să iubesc lucrurile simple și oamenii așa cum sunt ei, am învățat că adevărata frumusețe o găsești în lucrurile simple, în mirosul de mușețel, în ciupercile bine ascunse pe sub brazi, în ferigile acelea mari, colosale, care cresc pe sub stânci, în apa de izvor limpede precum cristalul și rece ca gheața, în mijlocul verii, în turmele de capre vesele, pe care le întâlnești rumegând pe poteci, în râsetele oamenilor care adună porumbul de pe holde sau sapă la cartofi, kilometri întregi. Și peste toate, mirosul acela de ierburi sălbatice, parfumul naturii, care te ademenește și te înlănțuie pe veci. Cât de simplă și de aproape e bucuria! Ce ne împiedică, oare, să o regăsim și să ne întoarcem la ea?
MARIA BOGDANA CONSTANTINESCU - Calea 13 Septembrie nr. 235, bl. V3, sc. 3, ap. 106, sector 5, București