UN VIS ÎN FLĂCĂRI

Cu jalba la Împăratul

Sfârşit de toamnă în anul 1882. Patru ţărani ro­mâni, cu straie albe şi plete lungi, stau stingheri, într-o piaţă uriaşă din centrul Vienei, în faţa majes­tuosului palat al Habsburgilor. Veniţi pe jos tocmai din Buco­vina, fuseseră aleşi de obştea sătească să ducă o jalbă la împărat: prea­luminatul Franz Josef, să le îngă­duie prin mila şi strălucirea lui, ridicarea unei biserici ortodoxe în satul lor românesc, pierdut printre munţi. Hai­nele li-s prăfuite, opin­cile schimo­nosite de-atâta drum. O mie de kilometri peste munţi, prin păduri şi prin nesfârşita pustă ungu­rească. Şi-acum, pala­tul Hofburg le stă dinainte, copleşindu-i cu măreţia lui. Casa împăratului! Nici la o sută de paşi n-ai voie să te apro­pii de por­ţile lui. Gărzile imperiale îi opresc. "Cine sunteţi, de unde ve­niţi?", îi întreabă un bărbat cu fire­turi, privindu-le bun­diţele cu blană de dihor la mâneci şi cămeşoaiele lungi, strân­se în chimir. "Bucovina? Cum aţi ajuns aici?...". Soldaţii îi alungă. Cei patru stau şi se sfă­tuiesc. Con­ducătorul lor, Sava Pra­lea, priveşte încrun­tat spre palatul cu sute de odăi scăldate-n lu­mini. Un om dârz, înalt, cu pomeţii sculptaţi în piatră, aşa cum îl arată fotografiile. "E prea mare ruşinea să ne-ntoar­cem acasă, să zicem că nici măcar n-am fost primiţi de Împărat!", îşi zice, când, deodată, vede câteva caleşti aurii apropiindu-se de palat. Dintr-o trăsură coboară însuşi Franz Josef, îmbrăcat ca în fotografii, în unifor­ma sa militară. Nu mai are nimic de pierdut. Se repede spre gărzi şi strigă către Îm­părat, în cea mai curată limbă germană: "Majestate, am venit tocmai din Bu­co­vina ca să vorbim olecuţă cu dumneata! Nu plecăm de aici, Majestate!...". Suve­ranul se opreşte şi îl pri­veşte mirat. Sunt faţă în faţă, mai marele Impe­riului austro-ungar şi un ţăran buco­vinean în opinci. E în­crun­tat împăratul. Masiv, cu favoriţi şi mustaţă bo­gată. Garda vrea din nou să îi alunge, îmbrâncindu-i cu arme­le. Dar atunci se întâmplă o minune. Franz Josef ridică braţul şi face semn să fie lăsaţi.

"Nu putem trăi fără Dumnezeu"

Nimeni nu poate şti ce l-a făcut pe împărat să-i pof­tească în palat. Citise "ceva" în ochii acelui mun­tean cu pomeţi pietroşi şi înalţi, o nobleţe cu care-şi stăpânea disperarea? Sigur este că după ce i-a chemat înăuntru, i-a pus şi la masă cu el. "Ce vreţi?", i-a în­trebat. "Biserică vrem, preamărite. Noi nu putem trăi fără Dumnezeu", a răspuns Sava Pralea, cu glas înalt. "Oamenii au strâns bani, au dăruit pământuri, au făcut sacrificii. N-au nevoie decât de-un cuvânt, de drepta­tea Măriei Voastre." Vorbesc şi ceilalţi ţărani. Îi zic suveranului că ăsta este marele lor vis. Că oamenii care i-au trimis nu-şi pot trăi credinţa ortodoxă fără biserică. Franz Josef îi ascultă şi zice "nu". Ridicarea unei biserici ortodoxe ar constitui un antecedent foar­te periculos pentru întreg imperiul. Toate bisericile din Bucovina fuseseră închise. Rămăseseră doar trei mâ­năstiri, Moldoviţa, Dragomirna şi Putna. Împăratul se ridică de la masă şi vrea să plece. Atunci, lui Sava Pralea îi vine un gând ce va străbate veacurile şi istoria. Cu lacrimi în ochi, spune că dacă cererea le este împlinită, biserica va fi închinată căsătoriei prin­ţului moştenitor Rudolf, cu principesa Ştefania a Bel­giei. Că se vor ruga pentru tânărul cuplu imperial, în cântări de clopote şi de toacă. Impresionat de gândul bucovineanului, Franz Josef se aşează din nou la masă şi sem­nea­ză aprobarea de înălţare a bisericii. Ba le oferă celor patru jălbari şi bani, o trei­me din preţul construcţiei, plus patru policandre din cristal de Boe­mia, drept dar din partea principilor căsătoriţi, precum şi alte odoare, care aveau să ră­mână în biserică. A fost acesta un caz unic în timpul celor 144 de ani de ocu­paţie habsburgică, şi nemaiîntâlnit în toate cele 40 de provincii ale impe­riului. Biserică ortodoxă în Bu­co­vina! Cei patru ţărani s-au întors acasă ca nişte învingători, întâm­pinaţi de oameni îmbră­caţi în haine de sărbă­toa­re. O întâm­plare preami­nunată, păs­trată până în ziua de azi, în amintirea şi sufletele sătenilor din Po­iana Stam­pei.

Pe urmele adevărului

"Erau altfel de oa­meni aceia. Hotărâţi, cre­deau în visul lor. Au făcut biserica în nici un an de zile. Catedrală din bârne de brad, cu cinci turle, foarte mare, pentru vremurile de-atunci. Toţi oamenii s-au jertfit pentru ea. Toţi! Au dat vita din grajd, su­manu' din cui, au dat calu', oile din staul, ca să pună bani pentru biserică! Numai o Evan­­ghelie costa atunci cât două perechi de boi. Şi toţi au ştiut, neam de neam, zise din tată-n fiu, cât sacrificiu a fost ca să se-nalţe bise­rica. "
Paraschiva Abudnăriţei e strănepoata directă a lui Sava Pra­lea, omul care i-a vorbit împăratu­lui. În fa­milie s-a păstrat întoc­mai în­tâmplarea petre­cută atunci, povestită de bunic. Stă în faţa mea cu un maldăr de acte şi de fotografii. Pa­­ras­chi­va s-a născut în Poiana Stampei şi a moştenit, cred, ceva din firea înaintaşilor săi. O simţi din as­pri­mea patimii cu care vor­­beşte, apă­sând pe cuvinte, de parcă fie­care vorbă ar fi rostită ca să rămână aşa, în­cremenită pe veci. A fost profesoară de ro­mână şi scrie acum mo­no­grafia satului ei de naştere. A colindat prin tot fostul imperiu, din Cernăuţi şi până la Viena, ca să găsească documente despre strămo­şii ei, ca să vadă locurile pe unde au pribegit. La Viena a mers mai mult "ca să-şi închipuie". Cum vor fi arătat cei patru ţărani bucovineni, în luxul acela imperial? Paraschiva nu l-a prins pe străbu­nicul Sava. Dar aproa­pe îl poate "ve­dea", din descrie­rile bunicului Ioan Pralea şi din docu­mente. A găsit la Cernăuţi co­respondenţa dintre sătenii învin­gători şi marele pictor Epaminonda Bu­cevschi, pe care l-au chemat să pic­teze biserica ime­diat după ce-au primit aprobarea împăratului. "V-aş ruga să mi se pună la dispoziţie o locuinţă şi un local luminos pentru lucru, compus din trei piese, precum şi ajutorul comunei, pentru a nu pierde vremea cu trebu­rile mena­jului. Aştept, prin urmare, devizul pentru a putea să declar dacă pot accepta lucrul pentru preţul fixat sau nu", le răspun­dea, în 1883, pictorul renumit în toată Academia de Artă din Viena, prieten al lui Eminescu, cel ce pictase mari mâ­năstiri ale Bucovinei, catedrale în Roma, Viena şi Zagreb, inclusiv celebrul portret al lui Ştefan cel Mare pe care-l ştiu azi toţi românii. Mii de florini au adunat localnicii ca să-şi vadă lăcaşul ridicat şi împodobit, ca să se bucure de îngerii şi sfinţii lui Epaminonda, pictaţi cu tristeţe, în ultimii săi ani, îna­inte de-a se stinge de boală, la numai 48 de ani... Icoanele împărăteşti, catapeteasma suflată cu aur, dar şi vasele liturgice de aur, candelele de argint şi poli­can­drele de cristal, dăruite de împărat. Din Ardeal au pri­mit Evanghelia cu care a slujit însuşi Mitropolitul Andrei Şaguna, tipărită de acesta, în anul 1859. Iar sfinţirea a fost săvârşită de chiar Mitropolitul Bu­co­­vinei şi Dalma­ţiei, Silvestru Mo­rariu-Andrievici, cel mai ma­re a­pă­rător al drep­tu­rilor ro­mâ­nilor bu­covi­neni din toate vre­murile.
"E greu să-nţelegeţi ce-a în­semnat biserica asta pentru oa­me­nii din Poiana Stampei. Nu-i aşa, o biserică oarecare. Toată sufe­rinţa lor, toată jerfa e adu­nată în pereţii aceia zugrăviţi cu sfinţi stră­­vechi. Toate aceste odoare erau încă acolo, înă­un­tru. Peste 130 de ani de istorie şi sacrificii. Oamenii încă ştiu. Nu neapărat că au toţi monografia în case, primită în dar de la noi, dar le-a rămas aşa, o mândrie, din poveştile bă­trâ­nilor. C-au reuşit să facă sin­gura bise­rică ortodoxă în vremu­rile acelea... La sfinţirea ei, s-au adunat puhoaie de oameni din toată Bu­covina. Primul preot a fost nimeni altul decât Si­meon Florea-Marian, cel mai mare folclorist al românilor. E statuia lui acolo, în faţă. O să vedeţi. Oamenii încă ştiu. Îi apasă istoria. Mereu s-au simţit responsabili pentru biserica asta. S-o ţină în viaţă. S-o ocrotească. Apoi au adunat iarăşi bani pentru ea, aproape cinci miliarde de lei. Au refăcut-o, albă, nouă. Ca o mirea­să era. Ca o mireasă..." Şi Pa­raschiva Abudnăriţei iz­bucneşte în lacrimi.

Trei ore blestemate

Anul trecut, pe 18 februarie dimineaţa, Paraschiva se afla într-un magazin de legume din Vatra Dornei. Vorbea liniştită cu un vânzător pe care-l cunoştea. Deo­dată, în prăvălie a intrat un bărbat neguros, "cu căciulă brumărie şi cojoc" - care-i zice vânzătorului: "Aţi auzit, arde biserica din Poiana Stampei..." La în­ce­put, Paraschiva a crezut că n-aude bine. Poate cea­laltă biserică, din Podu Coşnei... Sau poate cea din deal, de la Dornişoara?... Nu se poate să fie cea ve­che! Abia apoi, când şi-a dat seama c-ar putea fi ade­vărat, a simţit "că i se taie picioarele". I s-a făcut rău acolo, în magazin. Vestea cea rea fusese adevă­rată! Biserica a ars din temelii, vreme de trei ore, cu toate tezaurele ce se aflau înăuntru. Trei ore! Atât! Istorie transformată în cenuşă.
Împreună cu soţul ei, Ioan, Paraschiva Abudnăriţei a scos o monografie a satului Poiana Stampei. Om al locului, fost militar, bărbatul cunoaşte bine munţii şi oamenii, aşa că îl rog să-mi fie călăuză, pe drumul meu către satul acela mare, ascuns între piscurile Rod­nei şi Călimaniului. Omul conduce maşina atent prin zăpezi, ştie locul ca-n palmă, recunoşti în el colonelul de vânători de munte, azi în vârstă de 65 de ani, care-a trăit o viaţă doar printre soldaţi în pustietăţi primej­dioase. Cu toate astea, când vine vorba despre biserica arsă, vocea i se înmoaie. "Simţeam mereu nevoia să intru în ea. De sute şi sute de ori m-am rugat acolo nu doar la slujbele obişnuite. Simţeam că acolo ceva mă ajută. Lucrul ăsta cu arma, cu grenada, cu trotilul e ceva foarte... apăsător. Mă rugam la Dumnezeu şi stăteam cu calendarul creştin în mână, încercând să fac o planificare, să nu trag, să nu folosesc arma­men­tul în zilele de sărbătoare. Doar bunul Dumnezeu m-a ajutat ca în 38 de ani de carieră să nu se-ntâm­ple ceva rău sub comanda mea, aşa cum se-ntâm­pla des, pe-atunci, în meseria noastră. E un loc bine­cuvântat acela. Un loc cu atâta pace..."
Oprim pe culmea Florenilor, lângă un cimitir întins şi pustiu. De-aici se vede toată Poiana Stampei. Case mari, risipite pe vale, cu hornuri fume­gând peste zăpe­zile ceţoase. De-aici a văzut colo­nelul, pe 19 februa­rie, când tocmai venea dinspre Vatra Dornei, o flacără mai înaltă decât toate acope­rişurile, ţâşnind de undeva din mijlocul lor, ca o trâmbă apocaliptică ce-acoperea cu fumul ei dus de vânt jumătate din întinsul depre­siunii. Aici a oprit maşina şi s-a uitat. I-au dat lacri­mile. Şi-a zis că aşa ceva nu este cu putinţă...

Un blestem?

Am ajuns în Poiana Stampei chiar de Bobotează. Imediat după slujbă, când preotul merge să sfin­ţească apa cea binefăcătoare a râului, preschimbând-o în aghiaz­mă mare. Am văzut atingerea undei curate şi neîncepute, norodul îngenuncheat pe malul înzăpezit al Dornei, lângă crucea de gheaţă. Apoi şirul de oa­meni s-a întors în procesiune înapoi, spre biserică, în spatele celor doi preoţi ce ţin de toarte "ciubărul Ior­danului" şi-al flăcăilor cu prapori înalţi, ce strigă de ră­sună valea: "Ci­ra­leeesaaa, Doam­neee!". Întreg satul se află pe uliţă, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, iar înaintea tuturor e un copil ţinând în mâini o icoa­nă. Merg spre biserica lor, îmbujoraţi de ger, bărbătoi roşii în obraz, în cojoace din care ies aburi, femei parcă tot bărbă­toase, cu glas cân­tat şi baticuri groase; un miros bun de putere şi statornicie a gospo­darului, pe care îl ştiu din anii copilăriei, umple curtea cea largă a bisericii, până spre cimitir. Parcă ţi-e ruşine. Te simţi "prea mic" între aceşti ţărani zdraveni şi hotă­râţi, care strigă într-un singur su­flet: "Ciraleee­saaa!..."
Poporul înconjoară apoi teme­lia, înălţată nici un metru de la pământ. Şi, ca la un semn, peste toţi se lasă tă­cerea. Oamenii înge­nunchează înain­tea unei biserici care nu mai există. Îşi fac cu toţii sfânta cruce. Bătrânul preot Domiţian Tătaru stă deasupra lor şi îi stropeşte cu apă din busuiocul binecuvântat. Ca un călugăr arată, în sutana lui sărăcă­cioa­să, cu epitrahilul ros şi sumecat peste cealaltă mână, în care ţine o cruce străveche. Chipul i-e ţepos şi albit parcă peste noapte, ochii în­cercănaţi, osteniţi, cuprinşi par­că de o veşnică melancolie iubitoa­re. Le zice oamenilor că din apa sfin­ţită azi vor putea bea şi peste cinci ani, şi peste zece... Că asta e o mare taină. Aş­tept sfârşitul evenimentului, apoi mă stre­cor printre localnici şi-i întreb de vechea biserică. Doar când aud cuvântul, izbucnesc în plâns. De parcă ar plânge după un om. Trei femei îmbrobodite, ţinând sticle de aghiaz­mă în mâini, îmi zic că în ziua aceea a incen­diului "au pierdut totul". "De atunci suntem numa' în doliu", spu­ne una, Eufrosina, neputându-şi şterge lacrimile ce curg parcă fără voie. "O fost casa noas­tră. Aici ne-am simţit ocrotiţi, sute de ani. Aici ne-am pomenit, aici ne-am botezat, ne-am măritat. Nu se poate o neno­rocire mai mare. Strămoşii noştri s-o bătut atât ca s-o ţină şi noi n-am fost în stare... Cu ce-am greşit? Nu mai suntem oameni de-atunci. Unde ni-i casa? Unde-i acum casa noastră?..."
Toţi oamenii zic la fel. Par buimăciţi de întâm­plare. Biserica arsă le stârneşte nedumerire şi spaimă. Cu ce-au greşit? De ce i-a pedepsit Dumnezeu? Unii plâng. Ştiu toţi istoria despre acea căsătorie imperială, sfârşită aşa de dramatic, cu sinuciderea prinţului Ru­dolf. S-a crezut că-i bles­tem. S-a crezut că ei n-au fost vrednici, sătenii. Cu toate astea, îşi fac cruce şi înge­nunchează în faţa unei temelii de o jumătate de metru, ca şi cum întreaga catedrală de lemn ar mai exista.
Primul a observat poli­ţistul de peste drum. Tre­cuse doar puţin pe acasă, în grabă, să-şi ia nişte acte. Atunci a văzut pe fereastră cum explodează geamurile alta­rului. S-a dus şi-a cerut cheia bise­ricii, să vadă ce este. Şi când a deschis uşa, aerul pătruns înăuntru a stârnit focul ce zăcea moc­nit, în altar. Brusc, flă­cările au izbucnit până la cer. "Ferească Dumnezău. O fost iadul! Nu se poate, nu mai pot să-mi amin­tesc!", spune tulburat Elisei Todaşcă, unul din gos­po­darii fruntaşi ai satului. "Stăteam toţi aici, în jurul ei, şi plângeam, văzând cum se mistuie sub ochii noştri. Şi nu puteam face nimic. Nimic!..." Toate te­zaurele bisericii au ars în dimineaţa aceea. Icoanele, sfinţii lui Epaminonda de pe catapeteasma poleită cu aur, evangheliile ne­pre­ţuite, potirele, documente vechi, policandrele primite de la Franz Jo­sef. Toate erau acolo, înăuntru. Toa­te s-au topit ori s-au făcut scrum. Elisei ştie măsura dezas­trului. A fost de trei ori la rând primar în Poiana Stam­pei, unul din "oamenii vechi", care s-a luptat ani la rând, c-o tena­ci­tate in­credibilă, pentru drepturile consă­tenilor săi. De 11 ori a luat dru­­mul Bucureş­tiu­lui, ajun­gând pâ­nă la Gu­vern, preşedinte şi la Co­misia Europeană, reu­şind să câş­tige în cele din urmă peste 3000 de ha de "pă­duri grănicereşti", în­stră­i­nate din dreptul is­toric al satu­lui. E iubit de toţi acest mun­te de om, încă ţinut în funcţia de "vice", la cei 76 de ani, pentru meritele sa­le. Dar nu-i mai pasă nici de func­ţie, nici de ni­mic. Se uită la o bise­ri­că ce nu mai există de­cât în sufletul lui. Şi, di­tamai băr­batul, plânge.
În cele din urmă, co­boară lângă noi şi părintele Domiţian. Simte despre ce vorbim. Şi noi ştim despre el. Că-n ziua aceea de 19 februarie, oamenii l-au ţinut să nu se arunce în flăcările bisericii. A leşinat, şi săte­nii l-au dus cu ambulanţa, în stare de inconştienţă, direct la spital. O lună de zile a fost ţinut în Spitalul Militar de la Cluj, medicii nereuşind să-i pună niciun diagnostic. Bolnav "de supărare", au zis, temându-se că din această cauză ar putea să îşi piardă şi viaţa.
"Am vrut să mor, domnucule. Să mă bag acolo, în foc, în altaru'meu drag", zice, cu privirea înroşită de-o amărăciune ce nu se va stinge niciodată. E fiu al satului, ca şi Elisei, din 1982 a păstorit biserica asta. A stat alături de ea mereu, părtaş la multele miracole ce s-au petrecut într-însa. "O bijuterie a ortodoxiei o fost, domnucule. Veneau de pe toate văile astea ale Dornelor, din toată Bucovina!... Aici o căpătat darul naşterii femei care n-aveau rod în pântec. Şi-o refăcut viaţa oameni disperaţi, ajunşi la pragu' sinuciderii. «Biserica săracilor», aşa i s-o zis. Mulţimi de năcăjiţi o fost ajutaţi prin rugăciune la icoana făcătoare de minuni care o fost acolo, în altar. Maica Domnului în picioare, cu Pruncul, iar pe partea cealaltă, Mântui­torul singur cu globul în mână - icoana «dublă», pictată de Epaminonda Bucevschi. Toate s-o dus. Toate erau înăuntru. Şi era gata-gata de sfinţire, dom­nucule! Ca o mireasă era. Cinci miliarde de lei strânşi de bieţii oameni, cu atâta trudă... Acuma, pe 26 iulie, trebuia să fie resfinţită!..."
Singurul lucru care l-a ţinut în viaţă pe părintele Domiţian Tătaru a fost gândul la oamenii săi. Gropa­rul Marcu Carpea, care s-a băgat în flăcări, înaintea pompierilor, reuşind să scoată din altar sfântul anti­mis, veşmin­tele şi documentele stră­vechi ale bisericii. Doina Isopel, o femeie care a intrat şi ea în incendiu, scoţând în braţe prapori şi icoane nepreţuite. I-a văzut cu ochii lui pe aceşti ţărani, păşind fără teamă în flăcările ce cuprindeau biserica, în timp ce el era ţinut de braţe, neputincios, zbă­tându-se înlă­crimat. Doina Isopel avea doi copii care o aşteptau acasă. Marcu Car­­pea avea familie şi el - o săptămână a zăcut la pat după aceea, din cauza traumelor. Pentru aceşti oa­meni, măcar pentru ei, părintele Domiţian s-a hotărât s-o ia de la capăt. A uitat anii de jertfă în care n-a avut alt vis decât să-şi vadă biserica refăcută şi resfinţită. "Mi-am şters amintirile", zice. Anul trecut, pe 26 iulie, chiar în ziua în care trebuia să fie resfinţirea, părintele a aşezat pe altarul ars piatra nouă de temelie.



Cei ce vor să îi sprijine pe locuitorii din Poiana Stampei în această nouă încercare de a-şi construi o biserică, pot folosi conturile:
RO22CECESV433RON1096614 (lei) şi
RO24CECESV43C1EUR1096615 (euro),
C.U.I 13290534 sau tel. 0740/11.95.49 (consilier Vladimir Popescu). Garantăm că fiecare leu va fi folosit cu rost.