Sfârșit de toamnă în anul 1882. Patru țărani români, cu straie albe și plete lungi, stau stingheri, într-o piață uriașă din centrul Vienei, în fața majestuosului palat al Habsburgilor. Veniți pe jos tocmai din Bucovina, fuseseră aleși de obștea sătească să ducă o jalbă la împărat: prealuminatul Franz Josef, să le îngăduie prin mila și strălucirea lui, ridicarea unei biserici ortodoxe în satul lor românesc, pierdut printre munți. Hainele li-s prăfuite, opincile schimonosite de-atâta drum. O mie de kilometri peste munți, prin păduri și prin nesfârșita pustă ungurească. Și-acum, palatul Hofburg le stă dinainte, copleșindu-i cu măreția lui. Casa împăratului! Nici la o sută de pași n-ai voie să te apropii de porțile lui. Gărzile imperiale îi opresc. "Cine sunteți, de unde veniți?", îi întreabă un bărbat cu fireturi, privindu-le bundițele cu blană de dihor la mâneci și cămeșoaiele lungi, strânse în chimir. "Bucovina? Cum ați ajuns aici?...". Soldații îi alungă. Cei patru stau și se sfătuiesc. Conducătorul lor, Sava Pralea, privește încruntat spre palatul cu sute de odăi scăldate-n lumini. Un om dârz, înalt, cu pomeții sculptați în piatră, așa cum îl arată fotografiile. "E prea mare rușinea să ne-ntoarcem acasă, să zicem că nici măcar n-am fost primiți de Împărat!", își zice, când, deodată, vede câteva calești aurii apropiindu-se de palat. Dintr-o trăsură coboară însuși Franz Josef, îmbrăcat ca în fotografii, în uniforma sa militară. Nu mai are nimic de pierdut. Se repede spre gărzi și strigă către Împărat, în cea mai curată limbă germană: "Majestate, am venit tocmai din Bucovina ca să vorbim olecuță cu dumneata! Nu plecăm de aici, Majestate!...". Suveranul se oprește și îl privește mirat. Sunt față în față, mai marele Imperiului austro-ungar și un țăran bucovinean în opinci. E încruntat împăratul. Masiv, cu favoriți și mustață bogată. Garda vrea din nou să îi alunge, îmbrâncindu-i cu armele. Dar atunci se întâmplă o minune. Franz Josef ridică brațul și face semn să fie lăsați.
"Nu putem trăi fără Dumnezeu"
Nimeni nu poate ști ce l-a făcut pe împărat să-i poftească în palat. Citise "ceva" în ochii acelui muntean cu pomeți pietroși și înalți, o noblețe cu care-și stăpânea disperarea? Sigur este că după ce i-a chemat înăuntru, i-a pus și la masă cu el. "Ce vreți?", i-a întrebat. "Biserică vrem, preamărite. Noi nu putem trăi fără Dumnezeu", a răspuns Sava Pralea, cu glas înalt. "Oamenii au strâns bani, au dăruit pământuri, au făcut sacrificii. N-au nevoie decât de-un cuvânt, de dreptatea Măriei Voastre." Vorbesc și ceilalți țărani. Îi zic suveranului că ăsta este marele lor vis. Că oamenii care i-au trimis nu-și pot trăi credința ortodoxă fără biserică. Franz Josef îi ascultă și zice "nu". Ridicarea unei biserici ortodoxe ar constitui un antecedent foarte periculos pentru întreg imperiul. Toate bisericile din Bucovina fuseseră închise. Rămăseseră doar trei mânăstiri, Moldovița, Dragomirna și Putna. Împăratul se ridică de la masă și vrea să plece. Atunci, lui Sava Pralea îi vine un gând ce va străbate veacurile și istoria. Cu lacrimi în ochi, spune că dacă cererea le este împlinită, biserica va fi închinată căsătoriei prințului moștenitor Rudolf, cu principesa Ștefania a Belgiei. Că se vor ruga pentru tânărul cuplu imperial, în cântări de clopote și de toacă. Impresionat de gândul bucovineanului, Franz Josef se așează din nou la masă și semnează aprobarea de înălțare a bisericii. Ba le oferă celor patru jălbari și bani, o treime din prețul construcției, plus patru policandre din cristal de Boemia, drept dar din partea principilor căsătoriți, precum și alte odoare, care aveau să rămână în biserică. A fost acesta un caz unic în timpul celor 144 de ani de ocupație habsburgică, și nemaiîntâlnit în toate cele 40 de provincii ale imperiului. Biserică ortodoxă în Bucovina! Cei patru țărani s-au întors acasă ca niște învingători, întâmpinați de oameni îmbrăcați în haine de sărbătoare. O întâmplare preaminunată, păstrată până în ziua de azi, în amintirea și sufletele sătenilor din Poiana Stampei.
Pe urmele adevărului
"Erau altfel de oameni aceia. Hotărâți, credeau în visul lor. Au făcut biserica în nici un an de zile. Catedrală din bârne de brad, cu cinci turle, foarte mare, pentru vremurile de-atunci. Toți oamenii s-au jertfit pentru ea. Toți! Au dat vita din grajd, sumanu' din cui, au dat calu', oile din staul, ca să pună bani pentru biserică! Numai o Evanghelie costa atunci cât două perechi de boi. Și toți au știut, neam de neam, zise din tată-n fiu, cât sacrificiu a fost ca să se-nalțe biserica. "
Paraschiva Abudnăriței e strănepoata directă a lui Sava Pralea, omul care i-a vorbit împăratului. În familie s-a păstrat întocmai întâmplarea petrecută atunci, povestită de bunic. Stă în fața mea cu un maldăr de acte și de fotografii. Paraschiva s-a născut în Poiana Stampei și a moștenit, cred, ceva din firea înaintașilor săi. O simți din asprimea patimii cu care vorbește, apăsând pe cuvinte, de parcă fiecare vorbă ar fi rostită ca să rămână așa, încremenită pe veci. A fost profesoară de română și scrie acum monografia satului ei de naștere. A colindat prin tot fostul imperiu, din Cernăuți și până la Viena, ca să găsească documente despre strămoșii ei, ca să vadă locurile pe unde au pribegit. La Viena a mers mai mult "ca să-și închipuie". Cum vor fi arătat cei patru țărani bucovineni, în luxul acela imperial? Paraschiva nu l-a prins pe străbunicul Sava. Dar aproape îl poate "vedea", din descrierile bunicului Ioan Pralea și din documente. A găsit la Cernăuți corespondența dintre sătenii învingători și marele pictor Epaminonda Bucevschi, pe care l-au chemat să picteze biserica imediat după ce-au primit aprobarea împăratului. "V-aș ruga să mi se pună la dispoziție o locuință și un local luminos pentru lucru, compus din trei piese, precum și ajutorul comunei, pentru a nu pierde vremea cu treburile menajului. Aștept, prin urmare, devizul pentru a putea să declar dacă pot accepta lucrul pentru prețul fixat sau nu", le răspundea, în 1883, pictorul renumit în toată Academia de Artă din Viena, prieten al lui Eminescu, cel ce pictase mari mânăstiri ale Bucovinei, catedrale în Roma, Viena și Zagreb, inclusiv celebrul portret al lui Ștefan cel Mare pe care-l știu azi toți românii. Mii de florini au adunat localnicii ca să-și vadă lăcașul ridicat și împodobit, ca să se bucure de îngerii și sfinții lui Epaminonda, pictați cu tristețe, în ultimii săi ani, înainte de-a se stinge de boală, la numai 48 de ani... Icoanele împărătești, catapeteasma suflată cu aur, dar și vasele liturgice de aur, candelele de argint și policandrele de cristal, dăruite de împărat. Din Ardeal au primit Evanghelia cu care a slujit însuși Mitropolitul Andrei Șaguna, tipărită de acesta, în anul 1859. Iar sfințirea a fost săvârșită de chiar Mitropolitul Bucovinei și Dalmației, Silvestru Morariu-Andrievici, cel mai mare apărător al drepturilor românilor bucovineni din toate vremurile.
"E greu să-nțelegeți ce-a însemnat biserica asta pentru oamenii din Poiana Stampei. Nu-i așa, o biserică oarecare. Toată suferința lor, toată jerfa e adunată în pereții aceia zugrăviți cu sfinți străvechi. Toate aceste odoare erau încă acolo, înăuntru. Peste 130 de ani de istorie și sacrificii. Oamenii încă știu. Nu neapărat că au toți monografia în case, primită în dar de la noi, dar le-a rămas așa, o mândrie, din poveștile bătrânilor. C-au reușit să facă singura biserică ortodoxă în vremurile acelea... La sfințirea ei, s-au adunat puhoaie de oameni din toată Bucovina. Primul preot a fost nimeni altul decât Simeon Florea-Marian, cel mai mare folclorist al românilor. E statuia lui acolo, în față. O să vedeți. Oamenii încă știu. Îi apasă istoria. Mereu s-au simțit responsabili pentru biserica asta. S-o țină în viață. S-o ocrotească. Apoi au adunat iarăși bani pentru ea, aproape cinci miliarde de lei. Au refăcut-o, albă, nouă. Ca o mireasă era. Ca o mireasă..." Și Paraschiva Abudnăriței izbucnește în lacrimi.
Trei ore blestemate
Anul trecut, pe 18 februarie dimineața, Paraschiva se afla într-un magazin de legume din Vatra Dornei. Vorbea liniștită cu un vânzător pe care-l cunoștea. Deodată, în prăvălie a intrat un bărbat neguros, "cu căciulă brumărie și cojoc" - care-i zice vânzătorului: "Ați auzit, arde biserica din Poiana Stampei..." La început, Paraschiva a crezut că n-aude bine. Poate cealaltă biserică, din Podu Coșnei... Sau poate cea din deal, de la Dornișoara?... Nu se poate să fie cea veche! Abia apoi, când și-a dat seama c-ar putea fi adevărat, a simțit "că i se taie picioarele". I s-a făcut rău acolo, în magazin. Vestea cea rea fusese adevărată! Biserica a ars din temelii, vreme de trei ore, cu toate tezaurele ce se aflau înăuntru. Trei ore! Atât! Istorie transformată în cenușă.
Împreună cu soțul ei, Ioan, Paraschiva Abudnăriței a scos o monografie a satului Poiana Stampei. Om al locului, fost militar, bărbatul cunoaște bine munții și oamenii, așa că îl rog să-mi fie călăuză, pe drumul meu către satul acela mare, ascuns între piscurile Rodnei și Călimaniului. Omul conduce mașina atent prin zăpezi, știe locul ca-n palmă, recunoști în el colonelul de vânători de munte, azi în vârstă de 65 de ani, care-a trăit o viață doar printre soldați în pustietăți primejdioase. Cu toate astea, când vine vorba despre biserica arsă, vocea i se înmoaie. "Simțeam mereu nevoia să intru în ea. De sute și sute de ori m-am rugat acolo nu doar la slujbele obișnuite. Simțeam că acolo ceva mă ajută. Lucrul ăsta cu arma, cu grenada, cu trotilul e ceva foarte... apăsător. Mă rugam la Dumnezeu și stăteam cu calendarul creștin în mână, încercând să fac o planificare, să nu trag, să nu folosesc armamentul în zilele de sărbătoare. Doar bunul Dumnezeu m-a ajutat ca în 38 de ani de carieră să nu se-ntâmple ceva rău sub comanda mea, așa cum se-ntâmpla des, pe-atunci, în meseria noastră. E un loc binecuvântat acela. Un loc cu atâta pace..."
Oprim pe culmea Florenilor, lângă un cimitir întins și pustiu. De-aici se vede toată Poiana Stampei. Case mari, risipite pe vale, cu hornuri fumegând peste zăpezile cețoase. De-aici a văzut colonelul, pe 19 februarie, când tocmai venea dinspre Vatra Dornei, o flacără mai înaltă decât toate acoperișurile, țâșnind de undeva din mijlocul lor, ca o trâmbă apocaliptică ce-acoperea cu fumul ei dus de vânt jumătate din întinsul depresiunii. Aici a oprit mașina și s-a uitat. I-au dat lacrimile. Și-a zis că așa ceva nu este cu putință...
Un blestem?
Am ajuns în Poiana Stampei chiar de Bobotează. Imediat după slujbă, când preotul merge să sfințească apa cea binefăcătoare a râului, preschimbând-o în aghiazmă mare. Am văzut atingerea undei curate și neîncepute, norodul îngenuncheat pe malul înzăpezit al Dornei, lângă crucea de gheață. Apoi șirul de oameni s-a întors în procesiune înapoi, spre biserică, în spatele celor doi preoți ce țin de toarte "ciubărul Iordanului" și-al flăcăilor cu prapori înalți, ce strigă de răsună valea: "Ciraleeesaaa, Doamneee!". Întreg satul se află pe uliță, femei și bărbați, tineri și bătrâni, iar înaintea tuturor e un copil ținând în mâini o icoană. Merg spre biserica lor, îmbujorați de ger, bărbătoi roșii în obraz, în cojoace din care ies aburi, femei parcă tot bărbătoase, cu glas cântat și baticuri groase; un miros bun de putere și statornicie a gospodarului, pe care îl știu din anii copilăriei, umple curtea cea largă a bisericii, până spre cimitir. Parcă ți-e rușine. Te simți "prea mic" între acești țărani zdraveni și hotărâți, care strigă într-un singur suflet: "Ciraleeesaaa!..."
Poporul înconjoară apoi temelia, înălțată nici un metru de la pământ. Și, ca la un semn, peste toți se lasă tăcerea. Oamenii îngenunchează înaintea unei biserici care nu mai există. Își fac cu toții sfânta cruce. Bătrânul preot Domițian Tătaru stă deasupra lor și îi stropește cu apă din busuiocul binecuvântat. Ca un călugăr arată, în sutana lui sărăcăcioasă, cu epitrahilul ros și sumecat peste cealaltă mână, în care ține o cruce străveche. Chipul i-e țepos și albit parcă peste noapte, ochii încercănați, osteniți, cuprinși parcă de o veșnică melancolie iubitoare. Le zice oamenilor că din apa sfințită azi vor putea bea și peste cinci ani, și peste zece... Că asta e o mare taină. Aștept sfârșitul evenimentului, apoi mă strecor printre localnici și-i întreb de vechea biserică. Doar când aud cuvântul, izbucnesc în plâns. De parcă ar plânge după un om. Trei femei îmbrobodite, ținând sticle de aghiazmă în mâini, îmi zic că în ziua aceea a incendiului "au pierdut totul". "De atunci suntem numa' în doliu", spune una, Eufrosina, neputându-și șterge lacrimile ce curg parcă fără voie. "O fost casa noastră. Aici ne-am simțit ocrotiți, sute de ani. Aici ne-am pomenit, aici ne-am botezat, ne-am măritat. Nu se poate o nenorocire mai mare. Strămoșii noștri s-o bătut atât ca s-o țină și noi n-am fost în stare... Cu ce-am greșit? Nu mai suntem oameni de-atunci. Unde ni-i casa? Unde-i acum casa noastră?..."
Toți oamenii zic la fel. Par buimăciți de întâmplare. Biserica arsă le stârnește nedumerire și spaimă. Cu ce-au greșit? De ce i-a pedepsit Dumnezeu? Unii plâng. Știu toți istoria despre acea căsătorie imperială, sfârșită așa de dramatic, cu sinuciderea prințului Rudolf. S-a crezut că-i blestem. S-a crezut că ei n-au fost vrednici, sătenii. Cu toate astea, își fac cruce și îngenunchează în fața unei temelii de o jumătate de metru, ca și cum întreaga catedrală de lemn ar mai exista.
Primul a observat polițistul de peste drum. Trecuse doar puțin pe acasă, în grabă, să-și ia niște acte. Atunci a văzut pe fereastră cum explodează geamurile altarului. S-a dus și-a cerut cheia bisericii, să vadă ce este. Și când a deschis ușa, aerul pătruns înăuntru a stârnit focul ce zăcea mocnit, în altar. Brusc, flăcările au izbucnit până la cer. "Ferească Dumnezău. O fost iadul! Nu se poate, nu mai pot să-mi amintesc!", spune tulburat Elisei Todașcă, unul din gospodarii fruntași ai satului. "Stăteam toți aici, în jurul ei, și plângeam, văzând cum se mistuie sub ochii noștri. Și nu puteam face nimic. Nimic!..." Toate tezaurele bisericii au ars în dimineața aceea. Icoanele, sfinții lui Epaminonda de pe catapeteasma poleită cu aur, evangheliile neprețuite, potirele, documente vechi, policandrele primite de la Franz Josef. Toate erau acolo, înăuntru. Toate s-au topit ori s-au făcut scrum. Elisei știe măsura dezastrului. A fost de trei ori la rând primar în Poiana Stampei, unul din "oamenii vechi", care s-a luptat ani la rând, c-o tenacitate incredibilă, pentru drepturile consătenilor săi. De 11 ori a luat drumul Bucureștiului, ajungând până la Guvern, președinte și la Comisia Europeană, reușind să câștige în cele din urmă peste 3000 de ha de "păduri grănicerești", înstrăinate din dreptul istoric al satului. E iubit de toți acest munte de om, încă ținut în funcția de "vice", la cei 76 de ani, pentru meritele sale. Dar nu-i mai pasă nici de funcție, nici de nimic. Se uită la o biserică ce nu mai există decât în sufletul lui. Și, ditamai bărbatul, plânge.
În cele din urmă, coboară lângă noi și părintele Domițian. Simte despre ce vorbim. Și noi știm despre el. Că-n ziua aceea de 19 februarie, oamenii l-au ținut să nu se arunce în flăcările bisericii. A leșinat, și sătenii l-au dus cu ambulanța, în stare de inconștiență, direct la spital. O lună de zile a fost ținut în Spitalul Militar de la Cluj, medicii nereușind să-i pună niciun diagnostic. Bolnav "de supărare", au zis, temându-se că din această cauză ar putea să își piardă și viața.
"Am vrut să mor, domnucule. Să mă bag acolo, în foc, în altaru'meu drag", zice, cu privirea înroșită de-o amărăciune ce nu se va stinge niciodată. E fiu al satului, ca și Elisei, din 1982 a păstorit biserica asta. A stat alături de ea mereu, părtaș la multele miracole ce s-au petrecut într-însa. "O bijuterie a ortodoxiei o fost, domnucule. Veneau de pe toate văile astea ale Dornelor, din toată Bucovina!... Aici o căpătat darul nașterii femei care n-aveau rod în pântec. Și-o refăcut viața oameni disperați, ajunși la pragu' sinuciderii. «Biserica săracilor», așa i s-o zis. Mulțimi de năcăjiți o fost ajutați prin rugăciune la icoana făcătoare de minuni care o fost acolo, în altar. Maica Domnului în picioare, cu Pruncul, iar pe partea cealaltă, Mântuitorul singur cu globul în mână - icoana «dublă», pictată de Epaminonda Bucevschi. Toate s-o dus. Toate erau înăuntru. Și era gata-gata de sfințire, domnucule! Ca o mireasă era. Cinci miliarde de lei strânși de bieții oameni, cu atâta trudă... Acuma, pe 26 iulie, trebuia să fie resfințită!..."
Singurul lucru care l-a ținut în viață pe părintele Domițian Tătaru a fost gândul la oamenii săi. Groparul Marcu Carpea, care s-a băgat în flăcări, înaintea pompierilor, reușind să scoată din altar sfântul antimis, veșmintele și documentele străvechi ale bisericii. Doina Isopel, o femeie care a intrat și ea în incendiu, scoțând în brațe prapori și icoane neprețuite. I-a văzut cu ochii lui pe acești țărani, pășind fără teamă în flăcările ce cuprindeau biserica, în timp ce el era ținut de brațe, neputincios, zbătându-se înlăcrimat. Doina Isopel avea doi copii care o așteptau acasă. Marcu Carpea avea familie și el - o săptămână a zăcut la pat după aceea, din cauza traumelor. Pentru acești oameni, măcar pentru ei, părintele Domițian s-a hotărât s-o ia de la capăt. A uitat anii de jertfă în care n-a avut alt vis decât să-și vadă biserica refăcută și resfințită. "Mi-am șters amintirile", zice. Anul trecut, pe 26 iulie, chiar în ziua în care trebuia să fie resfințirea, părintele a așezat pe altarul ars piatra nouă de temelie.
Cei ce vor să îi sprijine pe locuitorii din Poiana Stampei în această nouă încercare de a-și construi o biserică, pot folosi conturile:
RO22CECESV433RON1096614 (lei) și
RO24CECESV43C1EUR1096615 (euro),
C.U.I 13290534 sau tel. 0740/11.95.49 (consilier Vladimir Popescu). Garantăm că fiecare leu va fi folosit cu rost.