Românul sfânt din Ţara Sfântă: Ioan Iacob Hozevitul

- Duminica aceasta, pe 31 ianuarie, Patriarhia de Ierusalim a recunoscut sfinţenia Cuviosului Ioan Iacob Hozevitul, trecându-l în propriile sinaxare. Patriarhia Română l-a canonizat încă din 20 iunie 1992, când i s-a fixat ca dată de pomenire ziua de 5 august, în care el a trecut la Domnul. Este singurul român cu moaşte întregi din Ţara Sfântă, unde s-a nevoit până la moartea sa, petrecută în anul 1960 -

Visul

Îşi amintea, adesea, de nopţile din deşert, nopţi lim­­pezi şi-adânci, în care cerul uriaş, spuzit cu stele, se prăbuşeşte, parcă, peste pământ. Aşezat la gura peş­terii sau pe vreo piatră, alături de cuviosul Ioan, pe­treceau în tăcere, lăsându-şi mintea să li se suie nestin­gherită spre Dumnezeu. Trecu­seră douăzeci de ani de atunci, dar Pavel, ajuns acum arhimandrit în America, nu putea uita anii petrecuţi în pustiu. Fusese unul din­tre puţinii ucenici ai Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. După ce a petrecut câţiva ani în Ţara Sfântă, a plecat peste ocean, ca să ducă credinţa veche în Lumea Nouă, întărit şi de anii petrecuţi în pustie, cu învăţă­torul său. L-a şi visat într-o noapte. Pă­rintele Ioan Iacob i s-a arătat senin şi luminos, zi­cându-i: "Dacă vrei să mă vezi, vino la peştera Sfintei Ana din Valea Hozevei. Dacă vrei să mă vezi!" Vor­ba asta din vis nu avea cum să fie întâmplătoare. Prins în lucrările mâ­năs­tirii pe care tocmai o construia în America, părin­tele Pavel a lăsat treburile neter­minate, pornind la drum, alături de câţiva ucenici, ca să-l vadă pe bunul său duhovnic din Ţara Sfân­tă, nevoitor în pustiul Ho­zevei.

Un prunc răstignit de soartă

În anii de început ai primului război mondial, ţăranii din Crăi­niceni, un sat aflat chiar pe ma­lul Prutului, nu foarte departe de Dorohoi, puteau vedea trecând spre ţa­rină o femeie bătrână cu un prunc în strai­ţă. Mergea încet, pe uliţele colbuite, până ajungea în câmp. Acolo aşeza copilaşul la umbra unui copac, iar ea tru­dea de una singură, până seara. Bătrâna era văduvă de mult timp şi purtase în inimă dorul de a se călugări. Dar cum nepoţelul îi rămăsese orfan de ambii părinţi, îşi luase gândul de la mânăstire şi se grijea doar de el. Mama pruncului se stinsese pe când acesta avea doar şase luni, iar pe tatăl lui, Maxim, îl luaseră la oaste. După o vreme, au primit carte că bărbatul pierise în lup­tele primului război mondial. Din familia cea fru­moasă, mai rămăsese o femeie bătrână şi văduvă şi un copil.
Aşa şi-a început drumul prin viaţă Sfân­­tul Ioan Iacob Hozevitul. Oropsit, fără părinţi, având-o alături doar pe buna lui. Dar ceea ce soarta îi răpise cu atâta ne­în­durare, Dumnezeu îi dăduse pe alte căi. Bu­nica lui, Maria, era o femeie sfântă, pli­nă de dragoste şi blân­deţe, iar dorul ei după Hristos s-a întipărit şi în ini­ma băia­tului, căci sufletul pruncilor e moale şi mlă­­­dios, iar faptele celor din jur se lipesc uşor de el. Sfân­tul Ioan a primit la botez numele de Ilie, iar figura aspră şi nevoi­toare a marelui prooroc avea să-l ocro­teas­că, după cum spunea mai târziu, şi să-l tragă spre rugăciune. Cum păşise în viaţă prin uşa durerii, Iliuţă se maturizase, cres­cuse mai altfel decât ceilalţi copii din sat. Era grav şi tăcut, aplecat mai mult spre ru­găciune şi cărţile sfinte, decât spre joacă şi năzdrăvănii. Îi citea des bunei din evan­ghelii, iar ea se trăgea într-un colţ, acolo unde avea me­reu aprinsă o candelă, în faţa icoanei Maicii Dom­nului, şi făcea metanii. Când ajungea la patimile lui Hristos, o auzea în întunericul cald al odăii cum plânge înăbuşit, cu suflarea întretăiată şi fruntea lipită de pământ. "De ce plângi, bună?" "Plâng, copile, pentru că nu sunt mama ta," îi răspundea bătrâna. "Sunt bunica ta, sunt bă­trână, iar după moartea mea, vei rămâne cu totul singur şi orfan pe lume. Dar să ai cre­dinţă în Dumnezeu, să te rogi mereu, să iubeşti Biserica, să fugi de păcat şi să-ţi aduci aminte de cei care te-au crescut. De vei face aşa, te va acoperi Maica Domnului şi vei scă­pa de multe primejdii. Eu nu-ţi doresc altceva mai bun în viaţă decât să ajungi preot şi să slujeşti lui Hristos".
Dar bunica cea bună, care-l că­rase în straiţă la câmp şi-l învăţase primele rugăciuni, nu a mai apucat să-l vadă slujind. S-a prăpădit în 1923, pe când Iliuţă avea doar zece ani. Rămas de acum cu desăvârşire or­fan, fără părinţi sau bunici, a ajuns în casa unui unchi, Alecu Iacob, care mai avea şase copii, dar care s-a îngrijit ca el să aibă parte de carte. Primele clase le-a făcut acasă, în sat la Crăiniceni, gimnaziul la Lipcani-Hotin, iar liceul, la Cozmeni-Cernăuţi. Era însetat de cunoaştere, iar rudele s-au gândit să-l dea mai departe, să facă Facultatea de Teologie de la Cernăuţi. Dar în sufletul băiatului creştea un alt dor, dorul de Hristos, care o mistuise şi pe bunica lui. Nu avea cum să nu-i calce pe urme. În serile nesfârşite când îi citea din Scrip­tură, iar buna suspina pentru patimile Mântuitorului, de bună seamă că în sufletele lor se plămădise o legă­tură de nedesfăcut. Legătura sufletelor care merg îm­pre­ună spre Dumnezeu.

O voce de sus

Între sfatul familiei unchiului său, care-l voia preot, şi chemarea adâncă a inimii, care îl îndemna către călugărie, s-a săpat o prăpastie greu de trecut. Sufletul său era la mijloc, agăţat de o cumpănă pe care nu ştia cum să o treacă. L-ar fi slujit pe Hristos şi într-un fel, şi în altul, dar dragostea lui era pentru că­lugărie. Cum nu voia să-şi mâhneas­că familia, a în­ceput să se roage cu stăruinţă. Şi Dumnezeu i-a luminat mintea, într-o zi de vară a anului 1933. Împlinise douăzeci de ani. Mun­cea pe câmp de unul singur şi se ruga Lui Hristos şi Maicii Sale să-l înveţe ce să facă. În zbuciumul acela a auzit limpede un glas venit de Sus, răsunând până în străfundul inimii sale - "Mânăstirea!" Atât. Pe urmă s-a aşter­nut liniştea. În prima duminică, Ilie şi-a strâns cărţile, a luat din casa părintească icoa­na Maicii Domnului şi Sfânta Cruce şi a plecat la Mânăs­tirea Neamţ. A fost primit de stareţul Nicodim, viitorul patriarh al României, care l-a rânduit cu ascul­tarea la infirmerie şi biblioteca mânăstirii. Aici avea el să de­prindă tainele tămăduirii cu plante, învăţând să-i vin­dece pe oameni cu leacurile pe care le în­vă­ţase de la bunica sa. Când a împlinit 23 de ani, a fost tuns în monahism, primind numele de Ioan. Un nume care l-a aşezat sub rugăciu­nea celor mai mari prooroci ai Vechiului Testament, Ilie Tezviteanul, al cărui nume l-a primit la botez, şi Ioan Înain­temer­gă­torul Domnului, care l-a ocro­tit din clipa când s-a călugărit. Amân­doi proorocii sunt cunoscuţi ca mari pustnici, iubitori ai ne­voinţei în singură­tate. Sfântul Ioan Iacob a vrut să le calce pe urme şi să se sihăs­trească şi el în pustiul Ţării Sfinte, iar Domnul i-a împlinit rugă­ciunea la scurtă vreme după ce s-a călu­gărit.

Sfântul plantelor

Mânăstirea Neamţ nu avea bani să-i dea pentru a ajunge până la Ierusalim. Aşa că tânărul monah Ioan şi-a vândut toată moştenirea rămasă de la părinţi, iar cu ce primise pe bruma de avere, i-a luat cu el în Ţara Sfântă şi pe alţi doi călugări ai lavrei moldoveneşti, Claudie şi Damaschin. Du­pă ce s-au închinat la Mormântul Dom­nu­lui, cei trei au iernat la Mânăstirea Sfân­tu­lui Sava. Când a venit primăvara, Claudie şi Damaschin s-au întors în România, dar părintele Ioan a rămas. Sufletul i se lipise de locurile unde a trăit şi pătimit Mântui­torul. Deşi şi-a iubit mult patria şi neamul, pe care le pomeneşte duios în scrierile sale, dragostea de Ţara Sfântă i-a biruit dorul de casă. Peste ani, când era deja preot şi duhovnic, avea să le scrie unor maici pe care le povăţuia: "De aş avea lacrămi de sânge, cu ele aş scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută du­re­rea pe care o am, pentru urgisirea neamu­lui nostru de astăzi şi pentru urâciunea şi turburarea care domneşte între noi!"
Părintele a stat în Mânăstirea Sfântului Sava timp de zece ani. La început a fost paraclisier, iar apoi a slujit, ca şi la Neamţ, la infirmerie. Era vremea celui de-al doi­lea război mondial, şi mulţi suferinzi îşi căutau alinare la bolniţa lavrei. Părintele Ioan, care ajunsese să cunoască bine ierburile deşer­tu­lui, îi tămăduia cu rugăciunea şi cu leacurile sale. Aşa a ajuns foarte iubit nu numai de monahii greci, ci şi de beduinii care alergau să-i ceară ajutorul. Îl numeau doctorul mânăstirii şi veneau la el ca la ultimul liman. E greu de spus acum, după atâta timp, cât a fost lucrarea Domnului şi cât a medicinei populare, pe care el o deprinsese încă de mic copil, dar e sigur că a împletit totdeauna rugăciunea cu leacurile făcute din plantele deşertului. Iar harul lucra prin fierturile făcute din ierburi, săvârşind, adesea, adevărate minuni.
În 1947, smeritul monah de la Sfântul Sava a fost hirotonit diacon, şi la câteva luni, preot, cu aprobarea Patriarhului Nicodim al României, care-i fusese stareţ la Mânăstirea Neamţ. Tot atunci a primit şi ascultarea de egumen al Schitului românesc "Sfântul Ioan Bote­zătorul", de pe Valea Iordanului, pe care a purtat-o timp de cinci ani de zile. Dar sufletul său delicat şi contemplativ era însetat de rugăciunea în singurătate. Îşi dorea să plece în pustiu, să trăiască asemenea prooro­cilor Ilie şi Ioan, ocrotitorii săi. Visa să se sălăş­luiască într-o peşteră, împreună cu ucenicul său, mo­na­hul român Ioanichie Pârâială, pe care-l cunos­cuse în anii de dinainte de război. Iar Domnul îi va împlini acest dor. În 1952, s-a retras din ascultarea de egumen şi a plecat la Mânăstirea Sfântului Gheorghe din pustiul Hozevei. Avea să fie ultimul popas în dru­mul său spre cer.

Culmile rugăciunii

Părintele Ioan fusese tot timpul un călugăr fără cusur. Smerit, tăcut, mare rugător, plin de iubire faţă de semeni. Dar aici, în pustiul Hozevei, a atins el cul­mile rugăciunii. S-a însingurat total, pentru ca vor­bi­rea cu Dumnezeu să nu-i fie tulburată de nimeni. La început şi-a căutat o peşteră aproape de cea în care, potrivit tradiţiei, trăise însuşi Sfântul Prooroc Ilie. Dar cum acolo veneau mereu pelerini de toate religiile, a plecat mai adânc, în pustiu. Şi-a găsit o altă peşteră, foar­te izolată, la care se ajungea doar urcând pe o sca­ră lungă. Din acest sălaş, în care trăia mai aproape de păsări decât de oameni, nu avea să mai plece nicio­da­tă. Nu cobora în vale la mânăstire şi nici nu primea pe nimeni în afară de părintele Pavel, care i se alătu­rase de la o vreme, nevoindu-se într-o peşteră apro­piată, şi de părintele Ioanichie Pârâială, ucenicul său cel mai apropiat, care îi aducea din când în când pu­ţină apă, pesmeţi şi măsline. Asta era singura lui mân­care, din care gusta doar o dată pe zi.
Sfântul iubea mult liniştea nopţii şi cerul înstelat al deşertului. Liniştea aceea de început de lume, netul­bu­rată de foşne­tele pădurii sau de ciripitul păsărilor, care îi învăluiesc mereu pe sihaştrii din pă­durile noastre. Obişnuia să iasă noaptea din peşteră şi să privească stelele înde­lung. Apoi îşi ridica mâinile spre cer şi în­ce­pea să se roage. Rămânea aşa, ru­gându-se cu mâi­nile ridicate, adâncit în lumina lui Dumnezeu, până când cealaltă lumină, a zorilor, îi mângâia faţa. Atunci se întorcea în peşteră, scria poezii şi traducea din lim­ba greacă sfaturi ale sfinţilor părinţi. Nu se odihnea nici noaptea, închinând-o cu totul rugăciunii. Aţipea doar în timpul zilei, pe o scândură întinsă în peşteră, în loc de pat. Drept pernă, îşi aşezase la creştet o pia­tră.
Nevoinţa aceasta abruptă şi foarte aspră i-a topit trupul, care era, oricum, puţintel şi măcinat de slăbi­ciuni. Fusese bolnav şi în obştea Mânăstirii Sfântului Sava, dar acolo traiul era mai lesnicios. În vara anului 1960, s-a îmbolnăvit grav, dar alte leacuri decât plan­tele lăsate de Domnul în deşert nu a luat şi nici nu a vrut să-şi părăsească peşte­ra, să coboare la mânăstire, ca să fie îngrijit. De bună seamă că aici, în adâncul pustiului, se învrednicise de o iubire dumnezeiască pe care nu o gustase în altă parte. Cum să se dezlipească de lumina lui Hristos, pentru un beteşug al trupului? Aşa că a răbdat, deşi simţea cum viaţa i se scurge din trupul firav. Ucenicul său, părintele Ioanichie Pârâială, spunea că privirea sa lăuntrică era aţintită, în ultimele luni, tot timpul asupra Golgotei, unde trăia cu tot sufletul pătimirea lui Hristos. Cu ultimele puteri, a în­semnat pe peretele peşterii data de 5 august. Ştia că atunci avea să moară. S-a împărtăşit pentru ultima oară cu sfintele taine, iar în dimineaţa zilei proorocite, s-a ridicat puţin, a binecuvântat peştera de trei ori şi apoi şi-a dat duhul.
Când părintele Amfilohie, stareţul Mânăstirii Sfân­tul Gheorghe Hozevitul, a venit să-l prohodească, un alai de păsări a umplut peştera. Au slujit cu greu. Păsă­ri­le se zbuciumau, zburând pretutindeni, închizân­du-le cărţile de rugăciuni, stingându-le lumânările. Într-un sfârşit, înainte de îngropare, s-au potolit ca prin minune şi s-au aşezat toate pe trupul Sfântului Ioan, nedorind să-l părăsească. Păsările simţiseră iubi­rea care iradia din inima acestui monah pribeag, ce sfârşise îmbrăţişat de Hristos.

Descoperirea sfintelor moaşte

Părintele arhimandrit Pavel a venit din America în luna august a anului 1980. Nu ştia că Sfântul Ioan Iacob murise, aşa că s-a dus la Mânăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul, cu gru­­pul de ucenici, sperând să-l poată ve­dea, aşa cum fusese înştiinţat prin vis. Când a aflat că părintele său du­hovnic plecase din lumea aceasta, în inimă i-a încolţit un gând. I-a cerut voie egume­nului mânăstirii, părinte­­lui Amfilohie, să urce până la peştera sfântului, ca să săvârşească o slujbă de pomenire. Sta­reţul s-a învoit cu greu, dar, pentru că părintele Pavel bă­tuse atâta cale din America, l-a lă­sat în cele din urmă să săvârşească parastasul. Cuvintele rostite de sfânt în vis îi răsunau pă­rin­telui Pavel în minte - "Dacă vrei să mă vezi, vino la peştera Sfintei Ana din Valea Ho­ze­vei". Se gândea că tre­buie să le în­de­plinească întocmai, dar, ca să-şi vadă duhovnicul pentru ulti­ma oară, tre­buia să desfacă mormân­tul. Grea ho­tă­râ­re! La început, stareţul Amfilohie nici nu a vrut să audă, dar părintele Pavel a stăruit îndelung şi-a primit încuviinţarea. Pentru că în po­deaua de piatră a peşterii nu se putuse săpa o groapă, mormântul sfântului Ioan Iacob fusese clădit din pietre, umplut apoi cu pământ, iar deasupra fuseseră bătute scânduri. Cu o balama veche au desfăcut lemnele, iar atunci întrea­ga peşteră s-a umplut de o mi­reas­mă puternică de mir. Au început să sape, gândindu-se că, după atâţia ani, vor găsi doar oseminte. Prima dată le-a apărut barba pust­nicului Ioan. Era întreagă, ca atunci când îl înmor­mân­taseră. Apoi pă­rintele Pa­vel a dat la o parte pământul care îi acoperea sfântului ochii. Erau întredeschişi şi întregi. Printre pleoapele neputrezite se vedea încă al­bastrul stins al irisului. Cu mâinile grăbite, au aruncat tot pământul cu care fusese acoperit. Atunci au văzut că tot trupul Sfântului Ioan Iacob era neputrezit, şi din el se răs­pândea pretutin­deni o mireasmă de rai. Au luat sfin­tele moaşte ane­voie şi le-au coborât până în bi­serica mânăstirii. Vestea s-a răspândit cu repezi­ciu­ne. Încet, în jurul Sfân­tului Ioan Iacob s-a creat un cult. Pelerinii bolnavi veneau la mânăstire, se închinau moaştelor şi uneori plecau tămăduiţi. Celor care se îndoiau de sfin­ţenia lui, Dumnezeu le trimitea semne înfricoşătoare. Aşa s-a întâmplat cu o femeie care cre­dea că trupul sfân­tului s-a păstrat întreg din cauza cli­mei uscate. Când a ajuns în faţa sicriului, capul părin­telui Ioan Iacob s-a întors spre ea, ca şi cum ar fi dorit să o pri­vească în ochi. Femeia s-a îngrozit atât de tare, încât a fugit pe treptele bisericii, dar s-a împie­di­cat, a căzut şi şi-a rupt picioarele. Dar cea mai aspră cer­tare au primit-o chiar mai marii Patriarhiei de Ieru­sa­lim, care, în faţa numă­rului din ce în ce mai mare de pele­rini, s-au pripit şi au vrut să îngroape moaştele la loc.

Recunoaşterea

În camera largă, răcoroasă, se simte parfumul de ierburi care îmbracă dealurile din preajma Mânăstirii Putna. E dimineaţă şi un soare auriu pătrunde sfios înă­un­tru şi ne încălzeşte taifasul. Stau de vorbă, de aproa­pe un ceas, cu un călugăr trecut de şaizeci de ani, in­trat, deja, în fără-de-vârsta monahilor, în acel răs­timp pe care ei îl petrec pregătindu-se de marea pleca­re.
Părintele Iacob Bârsan s-a nevoit ani întregi în Mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, ca ucenic al părintelui Ioanichie Pârâială, care i-a murit în braţe. Am putea spune că e un fel de nepot duhovnicesc al Sfân­tului Ioan Iacob, despre care ştie multe, direct de la părintele Ioanichie. Îmi vorbeşte despre nevoinţele aspre ale celor doi monahi. Despre mâncarea puţină şi rugăciunile îndelungi, despre ultimii ani din viaţa sfân­­tului şi despre descoperirea moaştelor. Părintele Iacob Bârsan ştie bine ce s-a întâmplat după ce trupul nepu­tre­zit al sfântului a fost scos la lumină şi aşezat spre în­chinare, în biserica Mânăstirii Sfântul Gheor­ghe Ho­zevitul. Episcopilor greci de la Ierusalim, care conduc Patriarhia ortodoxă din Ţara Sfântă, le-a fost greu să primească faptul că un străin de neamul lor, un român pribeag, a ajuns la sfinţenie şi e acum cinstit chiar într-o mânăstire grecească. Aşa că Patriarhul Ie­ru­salimului, împreună cu alţi trei episcopi, au luat ho­tă­rârea de a-l îngropa la loc pe Sfântul Ioan Iacob. Atunci a inter­ve­nit Dumnezeu. Părintele îmi vorbeşte blând, în graiul dulce al lui Creangă, despre grozăviile întâmplate la Ierusalim în urmă cu mai bine de treizeci de ani. În gla­sul lui nu simt nici urmă de obi­dă. Doar o ini­mă împăcată cu tot ce rânduieşte Domnul.
"Părintele Ioanichie Pârâială a insistat foate mult pe lângă mai marii Patriarhiei să nu-l îngroape pe sfânt. Dar episcopii s-au ho­tărât să nu-l asculte. Şi, pe rând, au murit toţi: trei mitropoliţi şi patriarhul însuşi. Patriarhul a făcut infarct, iar ceilalţi s-au stins şi ei foar­te repede - unul a avut blocaj renal, altul un atac cerebral. Toţi patru - trei mitropoliţi şi un patriarh - au murit în acelaşi an! Şi atunci a rămas Sfântul Ioan Iacob aşa, neîngropat. Când a murit patriarhul, s-a făcut sinod, să vadă pe cine să pună în loc. La alegeri, a ieşit patriarh un arhimandrit, Diodor. Acesta ştia de Sfântul Ioan, şi când a venit vorba de moaş­tele lui, el a spus: «Eu l-am cunoscut! Era sfânt de când era în viaţă ! Eu eram dra­goman, iar el era venit de câtva timp din Ro­mâ­nia. A fost un monah foarte aspru şi sever cu el însuşi. Şi cred că este sfânt! Nu mă în­doiesc de sfinţenia lui !»".
În felul acesta, prin rânduiala lui Dumnezeu şi ocrotirea Patriarhului Diodor al Ierusalimului, peleri­nii din toate colţurile lumii s-au putut închina moaş­telor Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, românul pribeag care s-a desăvârşit în Ţara Sfântă. A urmat apoi cano­nizarea sa de către Patriarhia Română, încă din 1992, iar acum, în această duminică, recunoaş­terea târzie din Partea Patriarhiei Ierusalimului.
La finalul acestei istorii, îmi vin în minte cuvintele scrise de însuşi Sfântul Ioan Iacob, în urmă cu mai bine de jumătate de veac: "Dacă nu avem dragoste între noi, atunci nici pe Domnul nu-L avem cu noi (aşa grăieşte Sf. Scriptură), căci Dumnezeu dragoste este şi cea din urmă poruncă dată Sfinţilor Săi Uce­nici a fost porunca dragostei."