REGINA MARIA, în mărturii de epocă

Poveşti cu regi şi regine

Spre sfârşitul secolului al 19-lea, revista fran­ceză "Revue des Deux Mondes" era printre cele mai citite publicaţii din lumea occidentală. Fondată la Paris, în 1829, ea oferea informaţii diverse şi evenimente de ultimă oră, bene­ficiind de semnături de prestigiu, din elita literaturii franceze: George Sand, Chateaubriand, Sainte-Beuve, Dumas şi Musset... În 1830, practic, nu existai ca politician, artist sau om de cultură, dacă nu se scria despre tine în "Revue des Deux Mondes". Chiar şi două ţări aflate la marginea interesului public, cum erau pe atunci Valahia şi Moldova, şi-au obţinut certificatul de naştere în lumea bună a Europei occi­dentale, odată cu publicarea, în 1836, a unui reportaj întins pe 40 de pagini, numit "La Valachie et la Moldavie". Dar a fost abia începutul. În 1839 şi în 1848, în plin elan revoluţionar, Ţările Române revin în paginile luna­rului parizian, apoi tot mai des, în preajma Pri­mului Război Mondial. Însă cele mai frumoase pagini rămân cele publicate în 15 ianuarie 1934, când "Revue des Deux Mondes" publică, sub sem­nătura scriitoarei elveţiene Berthe Vulliemin, un superb portret al Reginei Maria a României. Astăzi, când presa occidentală nu ratează niciun prilej de a scoate în faţă, uneori pe bună dreptare, urâtul şi mizeria României, reportajul din "Revue des Deux Mondes" e un mesaj luminos, dintr-o epocă în care ţară noastră stârnea nu doar simpatia Occi­dentului, ci chiar o admiraţie vecină cu veneraţia.
Jurnalistă, profesoară şi autoare dramatică de mare succes, Berthe Vulliemin a făcut mai multe vizite în România, având, nu o dată, prilejul de a se afla în intimitatea Reginei Maria. Aşa se şi numeşte, de altfel, portretul realizat de ea pentru "Revue des Deux Mondes", în 1934: "Regina Maria în inti­mitate". Tot mai străini, noi înşine, de acele vremuri, ne-am bucurat să redescoperim România interbelică şi unul dintre reperele ei de seamă, Regina Maria, într-una din cele mai celebre publicaţii ale acelui timp.

"Ţara mea"

Românii au un cuvânt: "dor", în care cuprind acest amestec de nostalgie, de avânt, de poezie, de fatalism şi de pasiune, care se înalţă atât de covârşitor din pământul ţării lor, România... De zece ori am regăsit câm­pia ei: primăvara, când lanurile de grâu o îm­bracă într-un covor de smaragd; vara, când sub spicele coapte, ea se în­vălureşte ca o ma­re de aur curgător. Am vă­zut-o co­tropită de no­roa­iele toam­­nei şi, de ase­me­nea, pe vremuri de us­căciune ar­zătoare, când sub copitele tur­melor, pămân­tul se înal­ţă spre cer, în nouri groşi de praf. Şi, de fie­ce dată, am resim­ţit ace­eaşi emoţie de nespus, când te afli în faţa ve­cini­ciei şi a nesfâr­şitu­lui. Dar nicio­dată, poa­te, n-am fost pă­trunsă cu adevărat de în­ţe­lesul acestui cuvânt, "dor", decât atunci când l-am auzit tălmăcit de către Regina Maria a Ro­mâ­niei. Era la scurtă vreme după război şi Regele Ferdinand şi Regina Maria veniseră să afle odihnă într-o mânăstire pierdută în munţii Moldovei. România, care mai sân­gera din rănile proaspete ale măce­lului, vi­bra, totuşi, de nădejdi, înlăun­trul noilor ei hotare: România Mare! Frate unit cu frate, opera de eliberare, în sfârşit, înfăp­tuită. Dar Regele purta îngrijorarea pe chipul său. Ţi­nându-şi mâinile lui frumoase, spri­jinite una de alta, odihnindu-le pe masă, după dejun, cu privirea plecată spre ele, asculta. Regina vorbea despre "ţara mea", şi în aceste două cuvinte punea o emoţie şi un entuziasm mai presus decât orice comentarii. Atunci mi-a fost dat să aud cuvintele cele mai fru­moase, cele mai pătrunse de înţele­gere şi de dra­goste care au fost vreodată pronunţate des­pre o ţară, iar aceste cuvinte erau rostite de chiar suveranii acestei ţări, amândoi de ori­gine străină, dar care, prin chipul în care îm­părţiseră suferinţele cu supuşii lor, prin jertfa şi credinţa lor, căpă­taseră, cu vârf şi în­desat, dreptul de a spune "ţara mea".
"Nu trebue să te uiţi spre trecut, decât spre a afla motive noi de a te încrede în viitor. Astăzi e nevoie de refacere, şi sunt atâtea de făcut în această ţară! Oh, dacă-aţi şti cât de frumoasă e România!". În curtea înconjurătoare a mânăstirii şi pe povârni­şurile dimprejur, veniţi din câmpie sau din văi îndepărtate, ţărani şi munteni se adunau, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Veneau să o vadă pe Regina lor, să-i spună toate neca­zurile şi ne­voile lor, să le împăr­tăşească cu ea. Surâzători şi atenţi, Regele şi Regina coborau prin­tre ei. Mulţimea îi în­conjura, şi pe chipurile brăz­date ale ţăranilor se vedea aceeaşi ex­presie de adoraţie intensă, mistică, ca­re apare pe feţele credin­cioşilor orto­docşi, când sunt gata să sărute icoana aşezată în mij­­lo­cul lu­mâ­nă­rilor aprin­­se. Regina avea un fel atât de simplu, atât de sincer, de-a se interesa de toate, de-a asculta poveştile fiecăruia dintre ei, încât, în mod firesc, oamenii îşi deschi­deau inimile, îi încredinţau nădejdile şi ne­cazurile lor. Dar ceea ce m-a izbit cu deose­bire, în aceste întâlniri ale Regelui Ferdi­nand şi ale Reginei Maria cu mulţimea pito­rească a supuşilor lor, era me­moria extra­ordinară a Suveranei. Nu exista om pe care să-l fi întâlnit vreodată şi pe care să-l fi uitat. Recunoştea pe fiecare în parte, îşi amintea de lucruri vorbite demult, ştia că fratele lui Mihai murise în război, că fiul lui Matei dorea să fie învăţător... "Mă înduioşează şi îi iubesc", spunea surâzând.

"Mama Regină"

Acţiunea politică a Reginei Maria a pătruns în istorie în clipa când România s-a asvârlit şi ea, în război, alături de aliaţi. În iadul de la Iaşi, după invazia duşmană şi după ocupa­rea Bucureş­tilor, în timpul celei mai aspre ierni, când totul lip­sea - cărbuni, alimente, medicamente, când epidemia de tifos bântuia cu furie, când defecţiunea rusească deschidea poarta celui mai negru pesimism, revoltelor şi deznădejdei, oamenii veneau să se oţelească lângă Regină. Primitoare faţă de toţi, răspândind încredere şi curaj, ştia să însufleţească, să le redea speranţa celor desnădăjduiţi, să îi mângâie şi să îi liniştească. De la primul ministru şi până la ultimul soldat, pentru fiecare avea o vorbă bună.
O revăd pe Regină în acele momente, sub aureola părului ei de aur. În ochii săi, de un albastru mai întunecat decât al gen­ţianelor care înstelează povârnişurile munţilor, treceau um­bre şi lumini, iar uneori strălucea câte o lacrimă, când amintea de suferinţa tăcută şi de mândria soldaţilor răniţi sau pe moar­te, la căpătâiul cărora veghease. N-am aflat decât mai târziu, de la alţii, despre rolul pe care l-a avut în timpul retragerii din 1917, şi despre epidemia de ti­fos exante­ma­tic, care a bântuit armata româ­nă, în cursul iernii care a urmat, şi când Re­gina, prin bravura şi de­votamentul ei exemplar, şi-a câşti­gat, în rân­durile tuturor soldaţilor, cel mai frumos şi mai dulce nume, "Mamă Regină".
"Cu adevărat, nu ştiu de unde-am luat atâta putere", spunea Regina. "Poate că era o nevoie aproape ani­ma­lică de a scăpa de propria-mi du­rere. Ultimul meu copil, micul Mir­cea, tocmai murise. Bucureştii erau luaţi. Lipsiţi de toate, ne aflam în imposibilitate de-a uşura groaznica suferinţă a sol­daţilor noştri... Vai! Acele zile petrecute la căpătâiele morţilor şi ale muribunzilor, fără nădej­de de scăpare! Să nu poţi face nimic, decât să zâmbeşti, să ţii o mână care îngheaţă, să as­culţi o răsuflare ce se stinge, să închizi pleoape pe ochi cari nu te mai văd. Şi totuşi, se pare că mai găseam tăria de-a scrie poveşti cu zâne: copiii mei nu mai aveau cărţi şi-mi era cu neputinţă să le procur. În fiece seară, după masa noastră sărăcăcioasă, le ci­team povestiri. Era o sărbătoare, un soi de evadare din visul rău în care trăiam. Şi Re­gele venea să a­sis­te. Aşteptam clipa aceasta ca singurul punct luminos al zi­lei», mi-a mărturisit mai târziu, «şi n-aş fi voit s-o pierd pentru nimic în lume!".

Portret regal

Ceea ce te izbeşte la început, când o vezi pentru prima dată pe Regina Maria, e frumuseţea ei. Înfăţişarea sa, căreia i se potriveşte atât de bine ter­menul de "înfăţişare regală", statura ei înaltă, albeaţa de lapte a tenului, ovalul perfect al chipului, cu trăsături de-o puritate clasică, nasul mic, buzele bine desenate şi zâmbetul atât de sincer, atât de blând, ochii de-un albastru intens, fruntea descoperită, părul de un blond de aur, astăzi uşor încărunţit, dar mai ales expresia pri­virii, în care strălucesc inteligenţa, bună­tatea, încordarea şi, deseori, bu­cu­ria, alcătuiesc un tot de-o atracţie ire­zis­tibilă. Dar pe lângă acestea, cât far­mec, câtă graţie, în felul de-a primi pe oameni, cât interes ştie să arate tuturor!
"Mereu mi se întâmplă să văd din­colo de ceea ce izbutesc să expri­me oamenii", îmi spunea odată Re­gina. "Să le simt nădejdile sau teme­rile, să împărtăşesc durerea cu ei. Iată de ce, în măsura în care pot face ceva pentru dânşii, încerc totdeauna să fac, chiar de n-ar fi decât spre a mă linişti pe mine însămi...".
Deşi profund feminină şi graţi­oasă, Regina Maria are două trăsături de caracter pe care rar le-am văzut dez­voltate, în aşa măsură, la o fe­meie. Prima e curajul, spre a nu spu­ne în­drăz­neala ei, în faţa pericolului. Da, acest avânt, această admirabilă vita­litate, care o mână în viaţă, care o duc şi o silesc să se măsoare cu pe­ricolul, uneori chiar să-l provoace. Apoi, loia­litatea ei deplină, înnăscută, care nu i-a în­găduit nicio­da­tă vreun com­pro­mis, oricât de scump ar fi trebuit să plă­tească acest lu­cru. O altă tră­sătură este in­stinctul ei de dreptate, ne­vo­ia aceea a­dân­că, pe care o are, de-a face drep­tate celor­lalţi, de-a avea o singură mă­su­ră în aprecie­rile şi pornirile sale, la fel pen­tru toţi, atât pen­tru acei de la care a avut, poate, multe de îndurat, cât şi pentru cei cari-i sunt cei mai dragi.
"În sacrificiu n-au ce căuta lacri­mile, ci bucuria", spune dânsa. "Nu su­grumarea, ci exaltarea forţelor fru­moase care ne-au fost date, nu spre a arunca umbră, ci spre a răspândi lu­mină".
"Închipuiţi-vă", îmi mărturisea una dintre priete­nele ei, "că Majes­tatea Sa, care pretinde că-i e extrem de greu să memorizeze un lucru ori­cât de mic, mai ales un discurs ofi­cial, poate re­cita «Evan­gheliile». Sunt sigură că această putere şi această seninătate, care, uneori, mă uimesc, îşi au temeiul în Sfânta Scrip­tură".

Castelele Reginei

Regina Maria e, înainte de toate, o mare artistă. Gustul şi căutarea frumuseţii îi sunt specifice, dar a frumuseţii adevărate, profunde. Asta am descoperit, străbătând locuinţele Suveranei: acest instinct sigur al frumuseţii.
Împrăştiate în cele mai frumoase ţinuturi ale ţării, locuinţele Reginei sunt mai mult decât palate, sunt căminuri în care palpită un suflet artistic şi primitor. Cocoţat ca un cuib de vulturi în vârful unei stânci prăpăstioase din mijlocul Carpaţilor, Branul e un vechi castel feudal. Înlăun­trul zidului împrejmuitor e o adevărată fortăreaţă a visului şi a singurătăţii. Ziduri albe, uşi de stejar lustruit, scări re­pezi, care se adâncesc în umbra albastră a arcadelor, altare mici, unde scânteiază aurul înnegrit al vechilor icoane, covoare vechi, în care femeile localnice au ţesut, cu un gust minunat, eroi de legende. Apoi jos, în jurul lacului, feerie de flori. Mă încântă una, mai frumoasă decât celelalte: petalele sale purpurii, atât de întunecate, încât par aproape negre, alcătuiesc o stea perfectă, iar în adâncul foilor ca­tifelate, sta­mi­nele se odihnesc ca o coroană de aur. Poartă numele Suve­ranei. Re­la­ţiile Reginei cu daliile ei sunt dintre cele mai intime. Am ob­servat-o, le cunoaşte pe toate şi îi face fiecăreia, individual, vizite zilnice.
Dar iată şi Balcicul, care astăzi are o culoare ce­nuşiu-verzuie, crestată cu argint. Mai la o parte, albă, într-o oază de verdeaţă, casa Reginei, la umbra unui minaret. Terasele se suprapun pe tot lungul parapetului, unele înguste cât o cărăruie, altele largi ca un bulevard, pe care şerpuieşte printre pietre un pârâu de apă vie, în care se oglindesc petunii liliachii, dar mai ales aleea de crini, unde florile regale cresc atât de numeroase, că n-o poţi străbate fără să ameţeşti...
E primăvară. Aerul, plin încă de parfumul nopţii, are gust de sare şi cimbru. Deodată, pe creasta din vârful para­pe­tului, apare o siluetă. E o femeie călare pe un cal care aleargă în galop. Pe decorul cerului, mişcările se potri­vesc atât de perfect cu rit­mul animalului! Dreap­tă în şa, priveşte za­rea cea largă. Soarele îşi joacă razele pe podoaba de aur a uniformei în care e îmbră­cată. În urma ei soseşte în goană un regi­ment întreg de cavalerie. Ea strânge atunci frânele; calul se ca­brează.Pe jumătate în­toarsă în şa, face cu mâna un semn celor cari se apropie, apoi, cu o lovitură de pinten, por­neşte într-un galop nebun. O clipă, trupa şovăie, apoi că­lăreţii îşi reiau goana, ur­mă­rind pe amazoana care a şi dis­părut. Curând nu mai ră­mâne decât un nor de praf, care se aşterne domol.
E antrenamentul de primăvară al Regimentului 4 de Roşiori. Conducătoare a lui, Regina Maria se în­credinţează, astfel, de puterea de rezistenţă a soldaţilor. Unii dintre ei mi-au mărturisit că erau nevoiţi să se antreneze în tot cursul anului, ca să fie în stare să o urmeze pe vajnica Suverană! Îndrăz­neaţă, neobosită, cu capul sus, cu privirea limpede, Regina Maria a României este cu adevărat o minu­nată lecţie de viaţă!

(Traducere şi adaptare)