TOBI IBITOYE - "M-am atașat enorm de România"

- Susținut frenetic de public, a fost la un pas să câștige marele premiu al "Vocii României". Originar din Nigeria, student în ultimul an la bio-chimie în București, în ciuda originii lui africane, Tobi se simte de minune în România, pe care o consideră "țara lui" -

Lipitură pe viață

- Prezența ta pe scena concursului "Vocea României" a fost un adevărat regal muzical, răs­plă­tit cu ovații de spectatori. De unde până unde, un african, într-o competiție muzicală din Româ­nia? Cum ai ajuns aici?

- Am venit în România în 2009, împreună cu părinții, datorită serviciului tatei, care e diplomat și în 2009 a primit un nou post la Ambasada Nigeriei din Bucu­rești. Așadar, venirea aici nu a fost alegerea mea. Fiind încă minor, eram obligat să-mi urmez familia. Ajuns aici, după încheierea liceului, am mers mai departe cu studiile, deci am intrat la facultate în România. Apoi, când mandatul tatei de la ambasadă s-a încheiat, n-am mai vrut să plec cu ei, nu mai voiam să trec încă o dată prin experiența, destul de dificilă, a schimbatului școlii, colegilor, întregu­lui mediu. Le-am spus că vreau să rămân aici, să-mi termin studiile și apoi... poate mă voi în­toarce în Nigeria. Deci, în primii trei ani din Ro­mânia, am fost împreună cu părinții, iar în urmă­torii trei ani, am rămas sin­gur.

- A fost o acomodare grea? Alt peisaj, altă limbă, oameni complet dife­riți...

- Eu mă obișnuisem deja cu România: cu pei­sajul, cu clima, cu oamenii, cu stilul de viață de aici... Am călătorit foarte mult prin țară și am putut să văd și să înțeleg mult mai multe decât dacă aș fi stat doar "închis" în București. Țin minte, de pildă, că, într-o vară, împreună cu pă­rinții, am făcut un tur foarte detaliat al întregii regiuni de vest - Turnu Se­verin, Timișoara, Arad, Oradea, Deva, dar și zonele rurale dintre ele. Ne opream în orașe, dar și în sate, vedeam oamenii în elementul lor, interacționam cu ei în mod direct, fără formalitate... Acei primi ani au reprezentat o perioadă extrem de interesantă, pentru că eram foarte tânăr, într-o pe­rioadă de formare, și, în paralel cu acest proces de descoperire a României, mă descopeream și pe mine însumi, ca persoană: ce-mi place, ce nu-mi place, ce stil de viață mă atra­ge, am înțeles că era vremea să las în urmă prostiile adolescenței și să mă responsa­bilizez... Cred că această dublă descoperire a fost ceea ce m-a făcut să mă atașez enorm de România: am ajuns să mă văd dezvoltându-mă aici, odată cu Bucureștiul și cu țara, în general. Până atunci, fu­sesem confuz, nu-mi ve­deam viitorul limpede. Și a mai fost ceva care m-a făcut să mă lipesc de Ro­mâ­nia: faptul că i-am învățat limba. Mereu vrusesem să învăț franceza și totuși îmi fusese imposibil, nu se lipise de mine și pace. Cu româna, în schimb, am constatat că sunt capabil să o învăț foarte ușor - mai întâi, am început s-o deprind cu ajutorul prietenilor, care se amuzau copios când mă auzeau rostind cu­vintele cu accent -, apoi, în anul pregătitor facul­tății, mi-am cimentat cunoștințele, în special cele de gra­matică.

- Ce-ți place și ce nu-ți place la români, Tobi?

- Eu nu mă gândesc la oameni în funcție de naționalitate. De ori­un­de ar fi ei, îi împart în "genul" de oameni care-mi place și "ge­nul" de oameni care nu-mi place. Și în rândul românilor, așa cum se întâmplă în rândul oricărui alt popor, sunt oameni inteligenți, educați, deschiși la minte, drăguți, buni, amabili, manierați, și sunt oameni brutali, obtuzi, needucați, lipsiți de amabilitate, delicatețe și maniere. E clar că prefer primul "gen", prima categorie, aceea pozitivă. Și, din fericire, de-a lungul vieții, inclusiv în anii de când sunt în România, am avut norocul să am în preajmă mai mulți reprezentanți ai acestei prime categorii și mai puțini ai celei de-a doua.

- Am fost foarte impresionați de atitudinea ta de pe scenă. Pe lângă energia aceea explozivă, clocotul tău african, aveai și clasă, rafinament, o distincție specială. Când se gândesc la Africa, europenii își imaginează mai degrabă oameni îmbrăcați colorat, dansând dezlănțuit în ritmuri de tobă. Cu siguranță că re­alitatea e alta. Ce fel de cultură are Nigeria?

- Nigeria e, din multe puncte de ve­dere, un "melting pot", un spa­țiu în care sunt înglobate multe aspec­te culturale extrem de diferite. Capitala și locul de unde provin eu, Abuja, e un oraș multi­cul­tural în adevăratul sens al cuvântului, care reflectă situația de la nivelul întregii țări. Gândește-te că Nigeria este o republică federală, alcătuită din trei­zeci și șase de state, având aproximativ o sută optzeci și două de milioane de locuitori, că, deși limba oficială este engleza, pe acest teritoriu se vorbesc peste trei sute patruzeci de limbi diferite, iar fiecare limbă are douăzeci-douăzeci și cinci de dialecte, iar fiecare dintre aceste dialecte reprezintă un anume trib. În plus, fiecare trib are propria lui religie, propriul lui stil de viață, propriile obi­ceiuri și tradiții. Și din punct de ve­dere arhitectural, lu­cru­rile sunt ames­te­cate. Abu­ja e un oraș, prin definiție, mo­dern - a fost cons­tru­it, de la zero, la în­ceputul anilor 1990, cu sco­pul de a fi capitală. Abia ie­șind la peri­ferii, în­cepi să des­co­peri ar­hi­tectura tradițio­na­lă: colibele tribale, din pământ, cu aco­peri­șuri din paie. În unele zone, din preajma orașelor mari, autoritățile au pornit un program de convertire a lor în muzee. Tradițiile adevărate, de fapt ce a mai rămas din ele, mai pot fi încă văzute și trăite în zonele rurale. Din păcate, aceste zone sunt pe moarte, din pricina lipsei banilor, a lipsei de infrastructură sau a modernizării... dar, până la urmă, din pricina corup­ției. Tot ceea ce moare în Nigeria, moare din cauza corupției. Asta e esența tuturor problemelor nigeri­ene. E o țară extraordinar de bogată, cu resurse fan­tas­tice, atât naturale, cât și umane, dar, din nefericire, avem lideri corupți. Ca să mă refer însă punctual la întrebarea ta și ca să mai în­seninăm tonul, îți spun că da, în Nigeria există cul­tură, există artiști care ar merita o mai mare recu­noaștere internațională.

Biologia, un tărâm fascinant

- La "Vocea României" ai dovedit un talent mu­zical de excepție. Ce te-a apucat să studiezi bio­chimia? De ce n-ai făcut o carieră diplomatică, precum tatăl tău?

- În perioada în care am ajuns în România, eram foarte pasionat de relațiile internaționale și de di­plo­mație. Mă gândeam că, în fe­lul ăsta, îmi pot ajuta țara, dar aș beneficia și de un stil de via­ță fascinant. Tata, ca diplo­mat, a călătorit în atât de mul­­te locuri, a cu­noscut atât de mulți oameni in­teresanți! O vreme, am fost chiar implicat în "Model United Nations", o competiție academică pentru tineri, în cadrul căreia stu­denții învață despre di­plo­ma­ție, relații in­ternaționale și Na­țiunile Uni­te. După un timp, am ajuns totuși la concluzia că, ceea ce se învață la facultatea de re­la­ții internaționale e mult prea vag pentru nece­si­tățile reale. În plus, după absol­vire, tre­buie să mai aștepți vreo patru ani până să prinzi primul in­ternship, apoi încă vreo doi până la al doilea in­tern­ship, până la primul post propriu-zis iar mai ai de aș­teptat... Deci, nu! Apoi m-am gândit că în Nigeria în­vățasem multă biologie - care îmi plăcuse și la care mă pricepusem foarte bine - dar și chimie și fizică, la care nu mă pricepusem deloc. Apoi mi-a trecut prin cap să fac me­dicina. Însă și opțiunea asta am anu­lat-o, pe con­si­derente de timp consumat: trebuie să stu­diezi între 12 și 20 de ani până să ajungi cu-ade­vă­rat medic. Așa că, până la urmă, am ales bio-chi­mia.

- Te-ai întors la chimie, deși spui că în liceu nu ai strălucit la acest subiect.

- Să știi că m-am temut că nu voi face față, dar, pe de altă parte, mi-am dorit o provocare în perioada facultății, am vrut să mă testez. Și-a fost o mare provocare, dar am reușit. Iată, mai am doar câteva luni și termin facultatea. Iar apoi intenționez să-mi testez din nou limitele și să mă înrolez și într-un program de masterat. Am cunoscut un om incredibil, Alexandru Babeș, un extraordinar cercetător și profesor de neurobiologie, care face lucruri fantastice în cercetare și care m-a chemat să lucrez cu el. Sunt foarte entuziasmat căci, pentru prima dată, am găsit pe cineva care crede în mine, în ceea ce pot să fac eu în calitate de biochimist. Visul meu, de când am început facultatea, e să găsesc leacul pentru tot soiul de cancere. Nu mi-am abandonat visul nici acum, și de aceea îmi doresc să fac cercetare. Acolo e cheia: în cercetare.

"Made in Romania"

- Tobi, crezi în determinarea obârșiei? Îi ești îndatorat țării tale și Africii, în general, pentru ceea ce ești?

- Nu aș folosi termenul "îndatorat", ci termenul "recunoscător". Simt multă recunoștință față de locul nașterii mele, pe care însă îl asociez, îl identific cu oamenii care au fost în preajma mea în copilărie și în perioada ulterioară de formare. Oamenii aceștia și, în special, familia mea - părinții, fra­tele și sora mea - au contribuit enorm la defi­nirea persoanei care am ajuns să fiu. Țara, în sine, nu mi-a dat ceva special, nu m-a ajutat într-un fel deosebit: educația pe care am pri­mit-o a fost plătită cu banii obținuți cu multă trudă de părinții mei - mama a fost profesoară de biologie și de științe agricole, iar tata a fost contabil și apoi, prin studii specifice, a devenit, după cum îți spuneam, diplomat. În plus, tot ei mi-au dat și acea educație "de acasă", mi-au inculcat prin­cipiile care-mi guvernează viața, tot ei mi-au dat afecțiunea de care aveam nevoie și tot ei, cu multă atenție și grijă, m-au protejat și m-au ghidat în anii aceia în care perso­na­litatea mea își căuta făgașul. Africa, în general, mi-a dat cu­loarea pielii, o anume mentalitate, un set de tra­diții, o perspectivă particulară asu­pra vieții și poate și religia - eu sunt creștin (în Nigeria, cam jumătate din populație e azi creș­tină, iar cealaltă jumătate musulmană; există și o minoritate care practică religii indigene, pre­cum membrii triburilor Igbo și Yoruba). Însă, în mod intere­sant, eu, Tobi de azi e, în mai mare măsură, "pro­dusul" României, decât al Nigeriei, căci, așa cum îți povesteam, maturizarea mea psi­hologică s-a făcut aici, în acest spațiu. Sau poate că mai corect ar fi să spun că perso­na­litatea mea e născută din contrastul dintre aceste două lumi, Nigeria și România, din care am împrumutat ceea ce mi s-a potrivit mai bine, și din lupta mea de a mă așeza într-o poziție de echilibru în zona de întâlnire a acestor două lumi.

- Se spune totuși că există o legătură subtilă între noi și locul nașterii noastre. Nu simți nevoia să te întorci, măcar din când în când, în Nigeria, ca să te încarci cu energia acelui spațiu?

- Am norocul că sunt o persoană cu picioarele pe pământ, așa că, pentru a mă încărca cu energie, nu e nevoie să merg într-un anume loc geo­grafic, ci doar să "merg" în interiorul meu, să stau puțin doar eu cu mine, să mă cufund în propriile-mi gân­duri și trăiri și senti­men­te, să-mi fac ordine în suflet, dacă sunt tulburat, și gata! Sunt din nou bine! În plus, am destui prieteni africani care locuiesc în București, deci, dacă mă cu­prinde dorul de Africa, e suficient să mă adun cu ei, ca să recreez acea atmosferă de-acasă.

Smiley merita să câștige trofeul

- Să vorbim puțin și despre muzică: cum ai ajuns la "Vocea României"? Aveai experiență? Mai cântaseși înain­te?

- Cânt din copilărie, căci toată fa­milia mea cânta: acasă, la biserică, în fiecare duminică... Mama cânta cu vocea, dar și la vioară, tata cânta cu vocea, dar și la clarinet, fratele meu cânta la trompetă și la pian, sora mea cânta la clarinet, la fel ca tata, iar eu cântam cu vocea și la toate instrumentele din casă. Dar asta era întreaga mea experiență muzicală. Apoi, în România, împreună cu prietenii, am descoperit barurile karaoke. Și-am mai cântat și pe-acolo. Să-ți spun că, de fiecare dată, prietenii mei nigerieni îmi ziceau "Tobi, te rugăm, mai taci din gură!"? (râde) Au fost însă și alți prie­teni care, în timp, au început să insiste că trebuie să fac ceva cu muzica. Cum eu le tot răspundeam "Adi­că să fac ce?", și-au dat seama că trebuie să intervină mai aplicat și m-au înscris la "Vocea României". Ajuns la preselecții, continua să mi se pară că totul e o glumă. Situația s-a schimbat când a venit momentul să cânt în fața celor patru per­soane care trebuiau să decidă dacă voi trece în următoarea etapă a preselecțiilor. Mi-am dat seama că aveam niște emoții groaznice (am vrut să-mi deschid laptop-ul și, când să introduc pa­rola, am greșit-o de șap­te ori!) și nu pri­ce­peam de ce: "Am cân­tat toată viața și nicio­dată n-am avut emoții. De ce acum?". Noroc că a venit la mine un tip care mi-a zis: "Uită unde ești, uită cine e pe-aici, tu doar cântă! Vrem doar să ve­dem dacă poți sau nu să cânți". Și așa am făcut. (râde)

- Foarte mulți oameni au văzut în tine câști­gătorul trofeului. Ai crezut și tu în victorie?

- Cu două zile înainte de finală, eram convins c-am să câștig concursul. De ce? Pen­tru că am văzut numărul de voturi de pe Facebook. Eram primul în top și la o distanță incredibilă de restul concurenților. Sigur, în mintea mea continua să existe o stare de ne­siguranță, dar, rațional vorbind, am zis că za­rurile au fost aruncate.

- Cât de afectat ai fost de faptul că ai ocu­pat locul 3?

- Nici acum nu pricep de ce atât de mulți oameni au crezut că voi câștiga. Sincer, eu mereu l-am văzut pe Michel Kotcha ca primind trofeul: el e un interpret mult mai bine pregătit ca mine, e mult mai tehnic, fiecare notă e emisă cu o precizie extraordinară, în plus, are și o prezență fantastică pe scenă. Când i-am auzit numele rostit primul, când am văzut că a ieșit pe locul 4, în capul meu a fost "Vă bateți joc? Ce se întâmplă aici?". Apoi, când s-a anunțat că eu sunt pe locul trei, primul gând care mi-a venit în minte a fost "Tobi, tu ai avut dreptate, ei s-au înșelat." După care, am avut un sen­timent de dezamăgire - nu pentru mine, ci pentru Smiley. Omul ăsta s-a implicat atât de mult în pregătirea noastră și a pus atât de mult suflet, a avut atât de multă încredere în noi, încât merita să câștige trofeul, indiferent prin intermediul cui, al meu sau al lui Michel. Asta a fost suferința mea: am considerat că l-am dezamăgit pe Smiley. El însă nu s-a supărat. Dovadă că - iată! - ne-a și produs câte un single, mie și lui Michel: al meu se nu­mește "Miss you" (n. red. "Mi-e dor de tine"), iar cel al lui Michel "Broken Vows" (n. red. "Jură­minte în­călcate").

- Să înțeleg, așadar, că nu abandonezi muzica?

- În nici un caz. Dar, deocamdată, așa cum îți spuneam, nici cercetarea. De fapt, ăsta e felul meu - întotdeauna am luptat pe mai multe fronturi. Acum, de pildă, învăț ca să-mi termin facultatea și să intru la masterat, doresc să lucrez în continuare cu Alexandru Babeș, predau biologie și engleză la o școală interna­țională din București, sunt membru al unei asociații pentru tineri, "United Nations Youth Association of Romania", încerc să mai organizez, pentru mai sau iunie, încă o conferință TED (n. red. conferințe inter­na­ționale pe teme științifice, culturale, academice, organizate sub sloganul "Idei care merită să fie îm­părtășite"), scriu un roman de ficțiune bazat pe viața, extrem de interesantă, a unui prieten de-al meu, și merg și în studioul de înregistrări al lui Smiley, unde continui să lucrez împreună cu el și cu echipa lui. Viața e frumoasă! (râde) Dacă, totuși, la un moment dat, voi simți că timpul nu-mi mai ajunge și că trebuie să aleg între muzică și biochimie, atunci, cu siguranță, voi alege muzica. Pentru că mi-au trebuit trei ani ca să-mi descopăr pasiunea pentru biochimie și trei luni ca să-mi înțeleg pasiunea pentru muzică. Deci alege­rea e evidentă...