O legendă biblică
Originile legendei despre Lancea Destinului se află în Biblie. În Evanghelia după Ioan există câteva paragrafe care descriu împrejurările de după moartea Mântuitorului. Fiindcă în ziua de sâmbătă seara, pentru evrei începea stricta sărbătoare a Sabatului, preoții lor i-au cerut lui Pilat să le zdrobească crucificaților fluierele picioarelor, ca să nu le rămână trupurile pe cruce într-o zi atât de însemnată pentru iudei. Odată porunca rostită, soldații au mutilat membrele celor doi tâlhari răstigniți împreună cu Iisus, dar - fiindcă Mântuitorul murise - supliciul nu i-a mai fost aplicat și Lui. "Ostașii au venit, deci, și au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, apoi pe ale celuilalt, care fusese răstignit împreună cu El. Când au venit la Iisus și au văzut că murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul din ostași i-a străpuns coasta cu o suliță și îndată a ieșit din ea sânge și apă". (Ioan 19, 31-34)
Un talisman fermecat
Preluând și amplificând legendele biblice, imaginația populară a creat numeroase povești despre lancea care l-a străpuns pe Iisus. Scrise, majoritatea, în perioada cruciadelor, ele susțin că soldatul roman care împiedicase mutilarea picioarelor lui Iisus (pentru ca profeția Scripturii să se împlinească: "Niciunul din oasele lui nu va fi sfărâmat") o făcuse din milă, profund impresionat de curajul și demnitatea crucificatului. Dovedind că murise, prin împlântarea suliței, el voise de fapt să-l ferească pe Iisus de umilința zdrobirii trupului. De altfel, centurionul Gaius Cassius s-a convertit ulterior la creștinism, devenind celebru prin numele de Longinus (omul cu lancea). Arma lui, botezată "Lancea Destinului", va cunoaște de-a lungul timpului o existență aventuroasă, trecând din mână în mână, dintr-o epocă istorică în alta. Cu timpul, legenda a făcut din ea un soi de talisman fermecat; cel care o poseda, cunoscându-i puterea, putea să stăpânească destinul lumii.
Dar Lancea Destinului n-a fost singurul obiect investit cu puteri uriașe prin atingerea trupului lui Iisus. Primele scrieri creștine afirmă că toate relicvele răstignirii au fost dotate cu forțe miraculoase. Cămașa lui Christos îi vindeca pe bolnavi și-i învia pe cei decedați; lemnul din crucea pe care fusese martirizat avea puterea să oprească orice rău și să înfrângă dușmanul, în vreme ce cununa cu spini provoca o umilință profundă, anulând cea mai acerbă dintre trufiile omenești. Faptul că, dintre toate aceste relicve, cea mai râvnită (mai ales de către căpeteniile militare ale lumii) a fost Lancea Destinului nu este de mirare: forța ei asigura supremația istorică.
Supremația totală
Drumul lăncii de-a lungul secolelor istorice rămâne un subiect extrem de pasionant. Cele mai vechi informații coboară în anul 285 (era noastră), când Mauricius - comandantul creștin al legiunii tebane - a dorit să moară cu lancea în mână, alături de cei 6666 de soldați ai săi, din ordinul tiranului roman Maximian. Mai târziu, ea l-a însoțit permanent pe împăratul Constantin cel Mare, în timpul luptelor pe care le-a dus pentru a-și asigura suveranitatea asupra Imperiului Roman de Răsărit, pe care l-a convertit la creștinism. Aceeași lance pare să-i fi fost de folos și împăratului Teodosie, care s-a slujit de ea pentru a-i înfrânge pe goți.
Lancea a părăsit Roma în anul 410, după ce orașul a fost prădat de către Alaric I, ajungând în mâna germanilor. Din acest moment, ea va apărea în mod regulat de-a lungul istoriei, la barbarii și războinicii din Europa de Nord. Generalul franc Charles Martel (poreclit "Ciocanul lui Dumnezeu") o avea atunci când a vrut să impună credința creștină în toată Europa occidentală, după ce i-a zdrobit pe arabi la Poitiers, în anul 733. Apoi, relicva a rămas la franci (care erau convinși că le-a întărit dominația militară) până la domnia lui Carol cel Mare, primul împărat al Sfântului imperiu roman, la începutul secolului al IX-lea.
Deținerea lăncii asigurase întemeierea dinastiei carolingiene. În patruzeci și șapte de campanii victorioase, ea nu l-a părăsit niciodată pe Carol cel Mare. Dar acesta a pierdut-o din greșeală, la întoarcerea din ultima sa bătălie, murind în zilele care au urmat. Ulterior, lancea reapare în poveștile medievale, devenind un însemn al puterii pentru o lungă succesiune de sfinți împărați (majoritatea germanici), ajungând în final la Francisc I, împăratul Austriei. Lancea a rămas la Viena până în apropierea celui de-al Doilea Război Mondial, când fascinația ei s-a extins asupra unui personaj diabolic: Adolf Hitler.
Hitler și Lancea Destinului
Drumul lui Hitler s-a întretăiat pentru prima dată cu acela al lăncii în anul 1912, când viitorul führer nu era decât un amărât de student sărac, care studia belle-artele în capitala austriacă. Acolo s-a petrecut seducția fulgerătoare pentru relicva sfântă. La muzeul "Hofburg", unde era expusă lancea, tânărul Hitler petrecea ore întregi, contemplând-o.
Conform relatărilor lui Walter Joannes Stein, un matematician și ocultist austriac care l-a întâlnit pe Hitler chiar înainte de începutul Primului Război Mondial, viitorul führer era deja un expert al legendelor legate de lancea sfântă și capacitatea ei de a conferi putere supremă. De altfel, unul dintre primele acte ale lui Hitler, în noua sa calitate de führer al Reichului, a fost să fure comorile coroanei de Habsburg, pentru a le aduce în Germania. Printre ele se afla, firește, și Lancea Destinului.
Același Stein relatează că Hitler nu ascundea niciodată efectul produs de lance asupra sa: "Încet-încet, mi-am dat seama că lancea emană o prezență fantastică, aceeași prezență terifiantă pe care o simțisem și în adâncul eului meu, în rarele clipe ale vieții când avusesem premoniția marelui destin care mă aștepta", spunea viitorul conducător. Ajunsă în Germania, lancea a fost păzită foarte bine - la fel ca și celelalte piese ale comorii habsburgilor - în biserica Sfânta Ecaterina din Nürnberg. Dacă Hitler era așa de convins de puterea lăncii, după cum spunea Stein, fără nicio îndoială că el credea cu aceeași convingere că pierderea ei ar fi atras după sine prăbușirea stăpânirii sale dictatoriale. Posesia asupra Lăncii Destinului i-a întărit convingerea că își va îndeplini menirea, devenind unicul stăpân al lumii.
De la legendă la realitate
În acest punct, raportul dintre Hitler și lance devine exemplul bizarei simbioze care se produce atunci când legendele se amestecă în mod concret cu viața muritorilor. Presupunând că lancea nu ar fi avut niciun fel de putere, cei care au intrat în posesia ei erau atât de convinși că ea există cu adevărat, încât i-au dat o semnificație mistică, care a avut un impact concret asupra istoriei.
Întorcându-ne la legendă, se spune că momentul în care Hitler s-a despărțit de lance a coincis cu prăbușirea celui de-al treilea Reich. În octombrie 1944, orașul Nürnberg a fost lovit de bombardamentele aliaților. Hitler a hotărât ca atât lancea, cât și comoara Habsburgilor să fie îngropate într-un cavou special construit. Șase luni mai târziu, orașul era asediat. Trupele americane s-au luptat din greu cu formațiunile SS și cu detașamentele de artilerie pe care Hitler le dispusese pentru apărarea Nürnbergului. După câteva zile, orașul a fost cucerit. Era 20 aprilie 1945, ziua celei de-a 56-a aniversări a lui Hitler.
Un oarecare locotenent William Horn, aparținând armatei a șaptea americane, a primit misiunea de a găsi comoara Habsburgilor. Intrarea în cavoul secret, scoasă la lumina zilei de către o bombă, a fost descoperită din întâmplare pe 30 aprilie 1945, iar locotenentul Horn a intrat în posesia lăncii, în contul guvernului american. În aceeași zi, Hitler - care era ascuns în buncărul său din Berlin - s-a sinucis. Nu s-a aflat niciodată dacă știuse sau nu că lancea căzuse în mâinile dușmanilor săi. Dar multă lume a văzut în coincidența celor două evenimente confirmarea legendei. După război, Statele Unite au înapoiat lancea muzeului Hofburg de la Viena, unde poate fi văzută și astăzi. Acesta este sfârșitul - provizoriu - al legendei despre Lancea Destinului.
LIVIU ȘUTEU