Brâncuşi şi doamna învăţătoare

- Trăieşte în Hobiţa, satul natal al marelui sculptor român, şi luptă cu disperare pentru a-i salva urmele pământeşti. Degeaba! Jefuită şi abandonată, casa natală a artistului se mai ţine în două ţâţâni, deşi a fost declarată "monument istoric" -

"Oamenii nu mai ştiu să preţuiască valorile din ţara asta. Nu mai au rădăcini. Şi dacă pier rădă­cinile, se veştejeşte tot trunchiul. Aşa să scrieţi. Asta zice o amărâtă de învăţătoare din Hobiţa, satul naşterii lui Brâncuşi."

Cartea cusută cu sfoară

Vine iute spre poartă, legându-şi sub bărbie bro­boa­da. Sunt ani de zile de când nu i-a mai trecut ni­meni pragul. Aici, în sat, oamenii o cam ocolesc. Răz­boiul ei neobosit cu autorităţile, cu abuzurile şi minciunile lor, i-au creat imaginea unui biet Don Qui­jote, la fel de plăpând şi de înver­şunat, care se ia zadarnic la trântă cu nişte himere. "Bună ziua", îmi zice cu glasul posac, deschizând poarta. "Ce doriţi?" Zâmbesc, îi dau bineţe, şi încep să îi povestesc pe îndelete cine sunt şi de ce am venit până aici. Văd cum chipul ei se înseninează brusc. "De la «For­mula AS»? Nu-mi vine să cred! De când vă aştept..." Zâmbeşte cu tot chipul şi mă invită în curte. "Hai­deţi după mine. Să vă arăt ceva frumos. O surpriză." O urmez pe o alee mărginită de crizanteme usca­te, ocolim casa şi ne oprim în faţa unei anexe din spatele curţii. "Aici mi-am făcut eu culcuşul de iarnă. Am o cămăruţă călduroasă unde nu-s decât eu şi Bunul Dumnezeu. Haideţi să intrăm, să vă arăt." Într-o odaie mică cât o găoace de ou stau înghesuite o sobă, o măsuţă, un pat, un dulap, un scaun şi o ma­şină de cusut străveche, la care femeia încă mai lu­crează, când o apasă prea tare singurătatea, ori când e vifor afară. "Am aici tot ce-mi trebuie, nu-i nevoie să mai merg în casa mare. E prea pustiu şi frig aco­lo." Femeia ia dintr-un sertar o cheie şi deschide cu ea uşa mare a dulapului. "Să vă arăt comoara mea!", zice râzând. Deschide larg uşa şi-mi arată pe raftul de sus câteva teancuri mari de ziare. Scoate de-acolo unul din ele şi îl pune pe masă. Sunt zeci de numere ale revistei "Formula AS". Pe raftul de sus al dula­pu­lui sunt alte câteva sute. Aliniate cu multă migală, aşe­zate pe un carton şi cusute "milimetric", între ele, cu sfoară. "Aici am colecţia pe ultimii cinci ani", îmi spune cu o lumină supremă pe chip. "Pe alea mai vechi le ţin în casă, tot într-un dulap. Nu am lăsat niciun rând necitit. Să ştiţi că revistele astea sunt toată bucuria mea. Doar cu ele mi-am mai ţinut spe­ranţa. Că la tot ce-am îndurat eu de atâţia ani şi la ce nenorociri văd şi la televizor, îmi pierdeam de mult minţile. Doar în revistele astea mai văd că există totuşi şi lucruri bune, că mai sunt speranţe."Râde ca un copil. "Nu-mi vine să cred că aţi venit la mine în casă. Să vă ţină Dumnezeu sănătoşi, că faceţi ade­vărate minuni." Pune teancul de reviste la loc, în du­lap, şi-mi arată, pe un raft mai jos, alte vrafuri de hâr­tii. Zeci de acte oficiale, tăieturi din ziare, fotografii, mape şi dosare, toate strânse cu o râvnă de fier şi păs­trate cu sfinţenie şi în mare secret. Aici este munca ei de aproape 14 ani, e arsenalul ei ce pare imbatabil în lupta pe care o duce de-atâţia ani, cu o determinare în spatele căreia nu se află nicio altă motivaţie decât aceea a restabilirii adevărului istoric. Le ia rând pe rând, le aşază pe pat, le răsfoieşte şi le aranjează apoi într-o ordine numai de ea ştiută. "Să vedeţi şi dum­nea­voastră cât de tare m-am necăjit anii ăştia, ca să restabilesc adevărul, dar văd că tot nu se ştie ce şi cum!? Nimeni nu-mi ţine partea, din neştiinţă ori de frică. Nu le pasă, dom'le. Şi dacă aţi şti cum mi-au ieşit în cale toate adevăru­rile... Cred că ele m-au găsit pe mine, ca să le fac dreptate, şi eu nu pot să fac... nimic. Mă bat degeaba cu ticăloşii care vor să fure până şi istoria noastră. Să facă bani şi din asta, fără niciun pic de frică de Dumnezeu. "
Maria Mecu Brâncuşi are 73 de ani şi trăieşte sin­gură în satul Hobiţa, într-o casă care cândva a apar­ţi­nut unuia din fraţii marelui nostru sculptor, Constan­tin Brâncuşi. Soţul ei, strănepot de frate al artistului, a murit în 1991. De atunci, femeia asta scundă şi fira­vă, cu ochii ageri şi albaştri ca cerul, a rămas singurul om din sat care s-a luptat cu toate pu­terile ei pentru a păstra vie în me­moria hobiţenilor istoria adevărată a satului şi amintirea unuia dintre cei mai mari sculptori ai lumii. Oa­me­nii îi spun doamna Bia sau doam­na învăţătoare, pentru că toată viaţa a fost un dascăl exemplar, de care toţi foştii ei elevi îşi aduc aminte cu mare drag şi respect. Din păcate, în ultima vreme, nu prea mai are prieteni prin sat. Oamenii o evită, se feresc parcă să mai stea de vorbă cu ea, abia o mai salută pe drum, fără nici măcar s-o privească în ochi. "Să vă spun: eu cred că în satul ăsta au dispărut mândria şi curajul. La început, erau toţi de acord cu mine. Am făcut o petiţie la primar, la prefect, în care ziceam de toate abuzurile, cum îşi bat autori­tă­ţile joc de renumele lui Brâncuşi, cum vor să fure ca tâlharii patrimoniul nostru naţional. Au semnat-o zeci de oameni. Atunci erau toţi revoltaţi. Nu s-a în­tâm­plat nimic. Ba dimpotrivă, au început ameninţă­rile şi lumea s-a speriat. Acum au amuţit cu toţii. Am rămas singura care nu tace, şi pentru asta lumea mă ocoleşte, nimeni nu mai stă la vorbă cu mine. Ori că le e frică, ori că zic că sunt nebună. Şi-uite aşa, s-a dus de râpă toată mândria noas­tră, şi o să se ducă de râpă şi satul, că deja avem şcoala închisă şi nu ştiu câte case părăsite. Oamenii nu mai ştiu să preţuiască valorile din ţara asta, nu mai au rădăcini. Şi dacă pier rădăcinile, se veştejeşte tot trunchiul. Mereu am zis asta, şi de-aia fug toţi şi se uită la mine ca la nu ştiu ce arătare."

Cinci milioane şi-un cal

Povestea începe prin anul 2000, când mai marii din Ministerul Cul­tu­rii de atunci au decis ca Muzeul "Constantin Brâncuşi" din Hobiţa să-şi schimbe numele în "casă me­mo­rială", deşi tot satul ştia că ade­vă­rata casă părintească a sculpto­rului nu avea nicio legătură cu cea în care sălăşluia muzeul. Ba, mai mult, pentru ademenirea vizitato­ri­lor, au mai şi pus în curtea muzeului o placă pe care era scris: "În această casă s-a născut sculptorul Constan­tin Brâncuşi". Un fals grosolan, de care ştiau până şi copiii din sat. "Aşa a început bătaia de joc!", zice doamna Bia apăsat, răsfoind cu furie printre hârtii şi bucăţi de ziare. Oa­menii din Hobiţa erau tot mai scan­dalizaţi, nu se puteau împăca cu ideea ca în numele consăteanului lor, celebru astăzi în toată lumea, să se născocească o istorie mincinoasă. Cu toţii ştiau că aşa-zisa Casă Memorială "Constantin Brâncuşi" de la Hobiţa este, de fapt, casa Calistrat Blendea, adusă în '70-'71 pe locul unde fusese cândva adevărata casă părintească a sculptorului, doar pentru că aducea la înfăţişare cu prima. Şi că adevărata casă în care s-a năs­cut şi a copilărit Brâncuşi al lor era în proprietatea unui bătrân, pe nume Nicolae Gogoiu, şi el moşte­ni­tor al Brâncuşilor, şi se afla cam la o sută de metri mai încolo, aproape de zăvoiul Bistriţei. Oamenii ştiau toate astea încă din vremea comunismului, doar că atunci nimeni nu îndrăznea să vorbească despre Brâncuşi. De data asta însă, furia lor a explodat. "Poate că dumneavoastră nu înţelegeţi lucrurile astea sau vi se par nişte banalităţi", zice femeia, ţintuindu-mă cu privirea. "Dar pentru noi era o înşe­lătorie care ne-a revoltat foarte tare. La vremea aia, aveam şi noi patriotismul nostru, ne mândream cu toţii când auzeam cum se vorbeşte în toată lumea de Brâncuşi, şi o minciună ca asta era o mare batjocură. Îşi băteau pur şi simplu joc de numele lui şi de noi. Şi asta n-am putut suporta. Am bătut din poartă în poar­tă, am scos lumea în stradă şi a început scandalul, de ziceai că atunci a ajuns şi la noi revoluţia." Oamenii au ieşit în faţa primăriei, au făcut o petiţie, au dat sfoa­ră în ţară, au chemat presa şi, în scurt timp, toată potlogăria a fost dată în vileag. La început, şefii insti­tuţiilor de cultură au sărit ca arşi, acuzându-i pe zia­rişti şi pe sătenii din Hobiţa că ei sunt cei care vor să falsifice istoria.Cu timpul, însă, le-a mai pierit în­drăz­neala şi, în cele din urmă, au fost nevoiţi să-şi re­cunoască impostura. Doamna Bia îmi arată câteva bucăţi de ziare din care îmi citeşte cu înfocare în glas. Sunt articole întregi, care dezvăluie toată povestea, reportaje despre revolta de-aici, din Hobiţa, mărturii de-ale ei sau de-ale altor săteni furioşi. "Aşa s-a aflat în toată lumea despre minciunile lor. Şi tot aşa a aflat şi Florin Codre, un sculptor român care trăia la Paris, care a venit pe urmă repede la Hobiţa şi l-a convins pe Gogoiu să-i vândă lui ce mai rămăsese din adevărata casă părintească a lui Brâncuşi. Din câte am aflat, voia s-o ia bucată cu bucată şi să o ducă la Paris, ca s-o facă acolo muzeu. Aţi înţeles? Adică noi să aducem aici turişti ca să vadă un fals, şi alţii să se îmbogăţească în străinătate cu o casă care trebuia să fie în patrimoniul nostru naţional. Că aşa merg lucrurile în România. Ştiţi cu cât a cumpărat casa lui Brâncuşi de la Gogoiu? Cu cinci milioane de lei şi un cal. În bătaie de joc. Şi imediat după ce-a cumpărat-o, a început s-o demoleze, cu câţiva munci­tori. M-am trezit pur si simplu că vine unul la mine, la poartă, să-i fac rost de ouă, lapte, pentru zece oameni. Erau muncitorii care veniseră să demoleze casa. Aveau nevoie de mâncare, şi aşa au ajuns la mine: «Avem oameni şi o demolăm şi o ducem de aici», mi-a zis Nicolae Diaconu, ăsta de-a bătut la poartă. Veniseră să ia casa. Atunci m-am supărat tare şi am dat alarma. A sărit tot satul. Am mers acolo şi le-am cerut să oprească demolarea. Degeaba, sculp­torul ne-a arătat actul de cumpărare şi şi-a văzut mai departe de treabă. Am scris imediat o petiţie şi am umblat cu ea prin sat după iscălituri. Staţi s-o caut, că o am pe-aici." Scotoceşte agitată printre hârtii şi scoate dintr-un dosar câteva coli mari, pline cu nume şi semnături. Îşi pune ochelarii pe nas şi-mi citeşte cu o atitudine aproape solemnă: "Domnule Primar, în numele satului Hobiţa, sat în care s-a născut marele sculptor Constantin Brâncuşi, vă rugăm să analizaţi şi să rezolvaţi în interes local şi naţional cazul casei pă­rinteşti a familiei Brâncuşi. Vă rugăm să opriţi urgent demolarea şi înstrăinarea. (...) Această casă a fost demolată parţial în ziua de 2 iunie 2001, cu in­tenţia de a fi înstrăinată. Noi, locuitorii satului Ho­biţa, sat unde s-a născut şi a copilărit sculptorul Con­stantin Brâncuşi, dorim să se stabilească legal, corect şi cinstit, moştenitorii casei părinteşti a familiei Brâncuşi. Cerem sprijin fiilor acestui sat, mai ales al celor plecaţi şi al tuturor celor care îşi doresc să ne ajute să o refacem, să fie păstrată pentru totdeauna în satul nostru, ca semn de preţuire şi recunoştinţă pen­tru marele nostru sculptor din Hobiţa." "Ia uitaţi câţi au semnat!" Îmi arată o listă lungă, pe câteva pagini, cu aproape 200 de semnături. "Pe urmă am mers la Pri­mărie, dar primarul n-a vrut să-mi primească peti­ţia, că cică era sâmbătă. Se vedea de la o poştă că e şi el în cârdăşie. Pe urmă, am mers la poliţie, dar se vedeau şi acolo legăturile între ei. Aşa că i-am ameninţat că o să mă duc la Poliţia Economică de la Târgu Jiu, şi abia atunci s-au speriat şi a venit prima­rul cu unul de la urbanism. Între timp, muncitorii dăduseră deja acoperişul jos. Dar au fost nevoiţi să sisteze, pentru că nu aveau nici măcar autorizaţie de demolare". Zâmbeşte semeţ, cu ochii aprinşi de în­cân­tare. Era prima victorie a doamnei învăţătoare.
Scandalul însă nu s-a oprit. Femeia a trimis petiţia mai departe, la minister, la parlament şi la preşedin­tele ţării. Actul de înstăinare a casei trebuia cumva anu­lat. Toată zarva asta i-a cam speriat pe cei din primăria comunei, silindu-i să ceară instanţelor jude­că­toreşti anularea printr-un act oficial a convenţiei de vânzare a casei. Până la urmă, instanţa a decis inter­zi­cerea înstrăinării a ceea ce mai rămăsese din casa părintească a sculptorului. Asta, însă, nu i-a oprit pe muncitori să continue demolarea. "Au venit pe la 1 din noapte, ca tâlharii, cu vreo 30 de maşini pe care le-au ascuns în zăvoi, la capătul satului, după cimitir. Au sărit vecinii, am ieşit şi eu, muncitorii au început să dea cu spray din ăla care te paralizează, să ne omoare, şi nu alta. Au vrut să ia acoperişul, să ia tot. Dar nu i-am lăsat. Am scos câinii din curţi şi i-am aţâţat să-i pună pe fugă pe tâlhari. Vecinii urlau de mama focului, ce mai, era un tărăboi, de s-a trezit tot satul. Până la urmă, au venit şi vreo doi poliţişti, şi doar după ce i-am ameninţat noi că-i reclamăm la judeţ dacă nu iau măsuri, abia atunci le-au cerut tâlharilor să plece şi au făcut un proces verbal aşa, mai mult de ochii lumii. Ce-i drept, după o vreme, «francezul» care voia să ia casa s-a ales cu un dosar penal, numai că la sfârşit, i-au dat «neînceperea ur­măririi penale». Cam aşa a fost răscoala noastră."
De atunci, în sat s-a aşternut liniştea. Doar ea, doamna Bia, a continuat să lupte pentru repararea casei lui Brâncuşi, pentru punerea ei în valoare şi pen­tru mutarea muzeului acolo unde îi era locul. La insis­tenţele ei, primăria comunei a solicitat Ministerului Culturii să le acorde fonduri pentru restaurare, fără însă a primi nici până în ziua de azi vreun răspuns. Singurul lucru obţinut a fost o notă de informare prin care primăria a aflat că această casă a lui Brâncuşi a fost inclusă pe lista monumentelor istorice. "Şi cu asta, ce-am rezolvat?", zice indignată femeia. "Ce dacă-i spune de-atunci «monument istoric», şi ea zace de atâţia ani fără acoperiş? Să mergem să vedeţi cum arată. O ruină, că-ţi vine să plângi. Pasc capre­le pe lângă ea, e plină de bălării şi orătănii, bârnele au putrezit şi stau gata să cadă. Am obosit de când tot cer la primărie să dea fon­duri pentru restaurare. Am scris şi la minister, şi la guvern, am zis oamenilor din sat să facem iar o peti­ţie, că altfel degeaba ne-am luptat pentru casa asta. Ni­meni nu mă bagă în seamă, toată lumea se uită la mine ca la o nebună. Poate nu le mai pasă, poate le e teamă. Am primit chiar amenin­ţări, să fac gura mai mică, să nu mai agit lumea, dacă vreau să am o bătrâneţe li­niştită. Şi uite aşa am ră­mas eu singură şi mă doare inima când trec pe drum şi văd în ce hal de ruină a ajuns mândreţe de casă în care a copilărit Brâncuşi şi care se mai numeşte şi «monument istoric». Aşa ne respectăm noi tradiţia, valorile şi trecutul. De-aia, nici Dumnezeu nu ne-ajută. E rău, domniţă, că parcă văd aşa, cum piere sufletul din oameni, şi mă ia cu rău de la inimă".

O ruină nepreţuită!

Ieşim la plimbare prin sat. Doamna Bia păşeşte tăcută, cu mâinile încru­ci­şate la piept şi cu privirea în­tunecată, cufundată în gân­duri amare. Pentru ea, strada asta, cândva lumi­noasă şi însufleţită, e astăzi un loc străin şi aproape pus­tiu. Cei câţiva trecători ne privesc reţinut şi abia bom­băne un salut. "Au ple­cat mulţi din sat", spune femeia. "S-au dus să mun­ceas­că prin alte ţări şi mulţi dintre ei au uitat defi­nitiv de unde au plecat. Au rămas mai mult bătrânii, dar şi ei se sting unul câte unul, şi-atunci casele lor rămân pustii şi se năruie." Lăsăm în urmă biserica, şi după un timp, îmi arată pe marginea stângă a drumu­lui o casă veche, aproape o ruină, cu un pridvor mare, la etaj, şi curtea invadată de buruieni. "Aici a trăit învă­ţătorul Tabacu, primul das­căl din sat. La început, făcea ore chiar aici, în casa lui. A făcut puşcărie poli­tică la Aiud. Pe urmă, când s-a eliberat, s-a luptat să se facă o şcoală în sat. El a fost fondatorul şcolii din Hobiţa, care e puţin mai în­colo. O frumuseţe de şcoală, unde am fost şi eu învă­ţătoare. Din păcate, nu prea mai sunt copii prin sat, s-a închis şi şcoala, cică vor să o facă şi pe aia muzeu. Uite aşa se duce totul de râpă." Mă duce să-mi arate şcoala, şi ea părăsită, cu poarta legată cu sfoară şi curtea sălbăticită, plină cu arbuşti crescuţi anapoda. "Mie îmi pare rău că vă arăt numai rele", spune femeia, privind cu nostalgie către clădirea şco­lii. "Eu ştiu că dumneavoastră, ăştia de la revistă, umblaţi mai mult după ce e frumos şi curat, dar n-am ce face, ăsta-i adevărul aici, la Hobiţa. La şcoala asta am fost şi eu învăţătoare. Soţul meu a contribuit la renovarea ei. Pe zidul de la intrare, lângă uşă, au pus o placă cu învăţătorii care au predat în şcoală. Era o şcoală-model, curată, cu flori multe şi copii cu­minţi. Acum, uitaţi-vă la ea. Ia să vedeţi cum începe să se dărâme, cum a fugit crăpătura până sub strea­şină. Peste câţiva ani, o să fie o ruină." La fel s-a întâmplat şi cu terenul din zăvoi unde cândva se fă­ceau tabere de sculptură în memoria lui Brâncuşi. A­cum n-au mai rămas decât nişte pietre verzui, îne­cate într-o baltă, unde creşte papura şi orăcăie broaştele...
Ajungem la muzeul Brâncuşi. O casă frumoasă, din lemn, veche de mai bine de o sută de ani, cu uşi pitice şi praguri înalte, cu cerdac şi stâlpi ciopliţi cu migală. Nimic de aici n-are însă vreo legătură cu ade­vărata casă părintească a lui Brâncuşi. Chiar la intra­re, ne întâmpină "ghidul", un domn uşor blazat, îm­brăcat în costum, care face zilnic naveta din Târgu Jiu. Ne salută protocolar şi-apoi ne invită în casă, începând să ne recite un text pe care pesemne că l-a tot spus de sute de ori: "Mergând prin fiecare ca­meră, o să vă faceţi o idee despre cum s-a încărcat sculptorul de fericire aici pentru toată viaţa, ca să ajungă să revoluţioneze sculptura modernă". Două odăi şi o bucătărioară, toate aranjate banal, împodo­bite ca într-o vitrină, cu obiecte tradiţionale, multe blide, ulcele şi copăi, majoritatea agăţate de pereţi, câteva cămăşi şi bundiţe înflorate, atârnate pe ume­ra­şe, nenumărate pernuţe, cuverturi şi ştergare, un fus de tors, un opaiţ şi cam atât. "Cântarea Ro­mâniei" într-un sat din Ol­tenia. La plecare, în­treb ghidul dacă mai vin vizitatori. "Slab de tot. Astă vară, da, mai ve­neau cu maşini. Elevi mai puţini, au cam strâm­bat-o ăştia cu învăţă­mân­tul. Nu se mai implică pro­fesorii". De vreo trei zile încoace, eu şi cu doamna Bia suntem pri­mii turişti. "Păi, la ce să mai vină vizitatori?", îmi zice femeia în şoaptă, în timp ce ieşim pe poartă. "Să vadă un fals? O casă oarecare, cu nişte oale şi ştergare luate de la oa­menii din sat?"
O luăm spre pădurea de anini, care se vede la capătul satului. Trecem de vreo trei case şi ne oprim în dreptul unui gard hârbuit, cu poarta că­zută în drum. "Aici e casa adevărată a lui Brâncuşi", îmi spune fe­meia, cu glas îndârjit şi faţa întunecată. "Monumentul istoric". De fapt, e doar ce-a mai rămas dintr-o casă veche, din lemn: un schelet strâmb, din bârne putre­zite, fără acoperiş, gata oricând să se năruie. O ruină invadată de bălării. Ar fi îndeajuns o mică adiere de vânt, pentru ca totul să se prefacă într-un maldăr de lemne. Doamna Bia păşeşte parcă temătoare printre tufele mari, trecând pragul imaginar al casei şi oprin­du-se pe locul unei foste odăi. "Aici", zice ea cu emo­ţie în glas, "între stâlpii şi pereţii ăştia, a copilărit Brâncuşi al nostru. Casa asta a moştenit-o mai târziu sora lui, Eufrosina, iar când mai venea şi el în sat, aici la ea îi plăcea să stea. Aşa a rămas şi vorba, că «la ea îi plăcea să şadă, la masă joasă, rotundă, să mănânce făsui, zamă de varză şi să doarmă pe ro­gojină.» Acum, uitaţi ce-au făcut din casa asta. Nişte netrebnici lacomi şi fără frică de Dumnezeu." Mai face câţiva paşi prin "odaie" şi-apoi se întoarce în tindă şi se aşează pe pragul ferestrei, privind ţintă că­tre mine. "Uitaţi ce vă rog", îmi spune cu glas hotă­rât. "Să-mi faceţi şi mie o poză aici şi să o daţi la ziar. Şi să scrieţi aşa, ca să ştie şi domnii de la conducere: că aşa cum arată casa asta acum, aşa o să arate toată ţara asta, dacă nu învaţă să preţuiască trecutul şi isto­ria noastră. Dacă aleargă doar după bani. Aşa vor ajunge şi sufletele noastre, cum e ruina asta. Că o să vină iarăşi 1 decembrie, ziua ţării, şi iar o să se fălească toţi domnii ăştia, cu poleială şi steaguri flu­turate, când, de fapt, niciunul nu mai dă doi bani pe glia asta chinuită de ei. Aşa să scrieţi. Că asta le zice o amărâtă de învăţătoare din Hobiţa."