Brâncuși și doamna învățătoare

- Trăiește în Hobița, satul natal al marelui sculptor român, și luptă cu disperare pentru a-i salva urmele pământești. Degeaba! Jefuită și abandonată, casa natală a artistului se mai ține în două țâțâni, deși a fost declarată "monument istoric" -

"Oamenii nu mai știu să prețuiască valorile din țara asta. Nu mai au rădăcini. Și dacă pier rădă­cinile, se veștejește tot trunchiul. Așa să scrieți. Asta zice o amărâtă de învățătoare din Hobița, satul nașterii lui Brâncuși."

Cartea cusută cu sfoară

Vine iute spre poartă, legându-și sub bărbie bro­boa­da. Sunt ani de zile de când nu i-a mai trecut ni­meni pragul. Aici, în sat, oamenii o cam ocolesc. Răz­boiul ei neobosit cu autoritățile, cu abuzurile și minciunile lor, i-au creat imaginea unui biet Don Qui­jote, la fel de plăpând și de înver­șunat, care se ia zadarnic la trântă cu niște himere. "Bună ziua", îmi zice cu glasul posac, deschizând poarta. "Ce doriți?" Zâmbesc, îi dau binețe, și încep să îi povestesc pe îndelete cine sunt și de ce am venit până aici. Văd cum chipul ei se înseninează brusc. "De la «For­mula AS»? Nu-mi vine să cred! De când vă aștept..." Zâmbește cu tot chipul și mă invită în curte. "Hai­deți după mine. Să vă arăt ceva frumos. O surpriză." O urmez pe o alee mărginită de crizanteme usca­te, ocolim casa și ne oprim în fața unei anexe din spatele curții. "Aici mi-am făcut eu culcușul de iarnă. Am o cămăruță călduroasă unde nu-s decât eu și Bunul Dumnezeu. Haideți să intrăm, să vă arăt." Într-o odaie mică cât o găoace de ou stau înghesuite o sobă, o măsuță, un pat, un dulap, un scaun și o ma­șină de cusut străveche, la care femeia încă mai lu­crează, când o apasă prea tare singurătatea, ori când e vifor afară. "Am aici tot ce-mi trebuie, nu-i nevoie să mai merg în casa mare. E prea pustiu și frig aco­lo." Femeia ia dintr-un sertar o cheie și deschide cu ea ușa mare a dulapului. "Să vă arăt comoara mea!", zice râzând. Deschide larg ușa și-mi arată pe raftul de sus câteva teancuri mari de ziare. Scoate de-acolo unul din ele și îl pune pe masă. Sunt zeci de numere ale revistei "Formula AS". Pe raftul de sus al dula­pu­lui sunt alte câteva sute. Aliniate cu multă migală, așe­zate pe un carton și cusute "milimetric", între ele, cu sfoară. "Aici am colecția pe ultimii cinci ani", îmi spune cu o lumină supremă pe chip. "Pe alea mai vechi le țin în casă, tot într-un dulap. Nu am lăsat niciun rând necitit. Să știți că revistele astea sunt toată bucuria mea. Doar cu ele mi-am mai ținut spe­ranța. Că la tot ce-am îndurat eu de atâția ani și la ce nenorociri văd și la televizor, îmi pierdeam de mult mințile. Doar în revistele astea mai văd că există totuși și lucruri bune, că mai sunt speranțe." Râde ca un copil. "Nu-mi vine să cred că ați venit la mine în casă. Să vă țină Dumnezeu sănătoși, că faceți ade­vărate minuni." Pune teancul de reviste la loc, în du­lap, și-mi arată, pe un raft mai jos, alte vrafuri de hâr­tii. Zeci de acte oficiale, tăieturi din ziare, fotografii, mape și dosare, toate strânse cu o râvnă de fier și păs­trate cu sfințenie și în mare secret. Aici este munca ei de aproape 14 ani, e arsenalul ei ce pare imbatabil în lupta pe care o duce de-atâția ani, cu o determinare în spatele căreia nu se află nicio altă motivație decât aceea a restabilirii adevărului istoric. Le ia rând pe rând, le așază pe pat, le răsfoiește și le aranjează apoi într-o ordine numai de ea știută. "Să vedeți și dum­nea­voastră cât de tare m-am necăjit anii ăștia, ca să restabilesc adevărul, dar văd că tot nu se știe ce și cum!? Nimeni nu-mi ține partea, din neștiință ori de frică. Nu le pasă, dom'le. Și dacă ați ști cum mi-au ieșit în cale toate adevăru­rile... Cred că ele m-au găsit pe mine, ca să le fac dreptate, și eu nu pot să fac... nimic. Mă bat degeaba cu ticăloșii care vor să fure până și istoria noastră. Să facă bani și din asta, fără niciun pic de frică de Dumnezeu. "
Maria Mecu Brâncuși are 73 de ani și trăiește sin­gură în satul Hobița, într-o casă care cândva a apar­ți­nut unuia din frații marelui nostru sculptor, Constan­tin Brâncuși. Soțul ei, strănepot de frate al artistului, a murit în 1991. De atunci, femeia asta scundă și fira­vă, cu ochii ageri și albaștri ca cerul, a rămas singurul om din sat care s-a luptat cu toate pu­terile ei pentru a păstra vie în me­moria hobițenilor istoria adevărată a satului și amintirea unuia dintre cei mai mari sculptori ai lumii. Oa­me­nii îi spun doamna Bia sau doam­na învățătoare, pentru că toată viața a fost un dascăl exemplar, de care toți foștii ei elevi își aduc aminte cu mare drag și respect. Din păcate, în ultima vreme, nu prea mai are prieteni prin sat. Oamenii o evită, se feresc parcă să mai stea de vorbă cu ea, abia o mai salută pe drum, fără nici măcar s-o privească în ochi. "Să vă spun: eu cred că în satul ăsta au dispărut mândria și curajul. La început, erau toți de acord cu mine. Am făcut o petiție la primar, la prefect, în care ziceam de toate abuzurile, cum își bat autori­tă­țile joc de renumele lui Brâncuși, cum vor să fure ca tâlharii patrimoniul nostru național. Au semnat-o zeci de oameni. Atunci erau toți revoltați. Nu s-a în­tâm­plat nimic. Ba dimpotrivă, au început amenință­rile și lumea s-a speriat. Acum au amuțit cu toții. Am rămas singura care nu tace, și pentru asta lumea mă ocolește, nimeni nu mai stă la vorbă cu mine. Ori că le e frică, ori că zic că sunt nebună. Și-uite așa, s-a dus de râpă toată mândria noas­tră, și o să se ducă de râpă și satul, că deja avem școala închisă și nu știu câte case părăsite. Oamenii nu mai știu să prețuiască valorile din țara asta, nu mai au rădăcini. Și dacă pier rădăcinile, se veștejește tot trunchiul. Mereu am zis asta, și de-aia fug toți și se uită la mine ca la nu știu ce arătare."

Cinci milioane și-un cal

Povestea începe prin anul 2000, când mai marii din Ministerul Cul­tu­rii de atunci au decis ca Muzeul "Constantin Brâncuși" din Hobița să-și schimbe numele în "casă me­mo­rială", deși tot satul știa că ade­vă­rata casă părintească a sculpto­rului nu avea nicio legătură cu cea în care sălășluia muzeul. Ba, mai mult, pentru ademenirea vizitato­ri­lor, au mai și pus în curtea muzeului o placă pe care era scris: "În această casă s-a născut sculptorul Constan­tin Brâncuși". Un fals grosolan, de care știau până și copiii din sat. "Așa a început bătaia de joc!", zice doamna Bia apăsat, răsfoind cu furie printre hârtii și bucăți de ziare. Oa­menii din Hobița erau tot mai scan­dalizați, nu se puteau împăca cu ideea ca în numele consăteanului lor, celebru astăzi în toată lumea, să se născocească o istorie mincinoasă. Cu toții știau că așa-zisa Casă Memorială "Constantin Brâncuși" de la Hobița este, de fapt, casa Calistrat Blendea, adusă în '70-'71 pe locul unde fusese cândva adevărata casă părintească a sculptorului, doar pentru că aducea la înfățișare cu prima. Și că adevărata casă în care s-a năs­cut și a copilărit Brâncuși al lor era în proprietatea unui bătrân, pe nume Nicolae Gogoiu, și el moște­ni­tor al Brâncușilor, și se afla cam la o sută de metri mai încolo, aproape de zăvoiul Bistriței. Oamenii știau toate astea încă din vremea comunismului, doar că atunci nimeni nu îndrăznea să vorbească despre Brâncuși. De data asta însă, furia lor a explodat. "Poate că dumneavoastră nu înțelegeți lucrurile astea sau vi se par niște banalități", zice femeia, țintuindu-mă cu privirea. "Dar pentru noi era o înșe­lătorie care ne-a revoltat foarte tare. La vremea aia, aveam și noi patriotismul nostru, ne mândream cu toții când auzeam cum se vorbește în toată lumea de Brâncuși, și o minciună ca asta era o mare batjocură. Își băteau pur și simplu joc de numele lui și de noi. Și asta n-am putut suporta. Am bătut din poartă în poar­tă, am scos lumea în stradă și a început scandalul, de ziceai că atunci a ajuns și la noi revoluția." Oamenii au ieșit în fața primăriei, au făcut o petiție, au dat sfoa­ră în țară, au chemat presa și, în scurt timp, toată potlogăria a fost dată în vileag. La început, șefii insti­tuțiilor de cultură au sărit ca arși, acuzându-i pe zia­riști și pe sătenii din Hobița că ei sunt cei care vor să falsifice istoria. Cu timpul, însă, le-a mai pierit în­drăz­neala și, în cele din urmă, au fost nevoiți să-și re­cunoască impostura. Doamna Bia îmi arată câteva bucăți de ziare din care îmi citește cu înfocare în glas. Sunt articole întregi, care dezvăluie toată povestea, reportaje despre revolta de-aici, din Hobița, mărturii de-ale ei sau de-ale altor săteni furioși. "Așa s-a aflat în toată lumea despre minciunile lor. Și tot așa a aflat și Florin Codre, un sculptor român care trăia la Paris, care a venit pe urmă repede la Hobița și l-a convins pe Gogoiu să-i vândă lui ce mai rămăsese din adevărata casă părintească a lui Brâncuși. Din câte am aflat, voia s-o ia bucată cu bucată și să o ducă la Paris, ca s-o facă acolo muzeu. Ați înțeles? Adică noi să aducem aici turiști ca să vadă un fals, și alții să se îmbogățească în străinătate cu o casă care trebuia să fie în patrimoniul nostru național. Că așa merg lucrurile în România. Știți cu cât a cumpărat casa lui Brâncuși de la Gogoiu? Cu cinci milioane de lei și un cal. În bătaie de joc. Și imediat după ce-a cumpărat-o, a început s-o demoleze, cu câțiva munci­tori. M-am trezit pur si simplu că vine unul la mine, la poartă, să-i fac rost de ouă, lapte, pentru zece oameni. Erau muncitorii care veniseră să demoleze casa. Aveau nevoie de mâncare, și așa au ajuns la mine: «Avem oameni și o demolăm și o ducem de aici», mi-a zis Nicolae Diaconu, ăsta de-a bătut la poartă. Veniseră să ia casa. Atunci m-am supărat tare și am dat alarma. A sărit tot satul. Am mers acolo și le-am cerut să oprească demolarea. Degeaba, sculp­torul ne-a arătat actul de cumpărare și și-a văzut mai departe de treabă. Am scris imediat o petiție și am umblat cu ea prin sat după iscălituri. Stați s-o caut, că o am pe-aici." Scotocește agitată printre hârtii și scoate dintr-un dosar câteva coli mari, pline cu nume și semnături. Își pune ochelarii pe nas și-mi citește cu o atitudine aproape solemnă: "Domnule Primar, în numele satului Hobița, sat în care s-a născut marele sculptor Constantin Brâncuși, vă rugăm să analizați și să rezolvați în interes local și național cazul casei pă­rintești a familiei Brâncuși. Vă rugăm să opriți urgent demolarea și înstrăinarea. (...) Această casă a fost demolată parțial în ziua de 2 iunie 2001, cu in­tenția de a fi înstrăinată. Noi, locuitorii satului Ho­bița, sat unde s-a născut și a copilărit sculptorul Con­stantin Brâncuși, dorim să se stabilească legal, corect și cinstit, moștenitorii casei părintești a familiei Brâncuși. Cerem sprijin fiilor acestui sat, mai ales al celor plecați și al tuturor celor care își doresc să ne ajute să o refacem, să fie păstrată pentru totdeauna în satul nostru, ca semn de prețuire și recunoștință pen­tru marele nostru sculptor din Hobița." "Ia uitați câți au semnat!" Îmi arată o listă lungă, pe câteva pagini, cu aproape 200 de semnături. "Pe urmă am mers la Pri­mărie, dar primarul n-a vrut să-mi primească peti­ția, că cică era sâmbătă. Se vedea de la o poștă că e și el în cârdășie. Pe urmă, am mers la poliție, dar se vedeau și acolo legăturile între ei. Așa că i-am amenințat că o să mă duc la Poliția Economică de la Târgu Jiu, și abia atunci s-au speriat și a venit prima­rul cu unul de la urbanism. Între timp, muncitorii dăduseră deja acoperișul jos. Dar au fost nevoiți să sisteze, pentru că nu aveau nici măcar autorizație de demolare". Zâmbește semeț, cu ochii aprinși de în­cân­tare. Era prima victorie a doamnei învățătoare.
Scandalul însă nu s-a oprit. Femeia a trimis petiția mai departe, la minister, la parlament și la președin­tele țării. Actul de înstăinare a casei trebuia cumva anu­lat. Toată zarva asta i-a cam speriat pe cei din primăria comunei, silindu-i să ceară instanțelor jude­că­torești anularea printr-un act oficial a convenției de vânzare a casei. Până la urmă, instanța a decis inter­zi­cerea înstrăinării a ceea ce mai rămăsese din casa părintească a sculptorului. Asta, însă, nu i-a oprit pe muncitori să continue demolarea. "Au venit pe la 1 din noapte, ca tâlharii, cu vreo 30 de mașini pe care le-au ascuns în zăvoi, la capătul satului, după cimitir. Au sărit vecinii, am ieșit și eu, muncitorii au început să dea cu spray din ăla care te paralizează, să ne omoare, și nu alta. Au vrut să ia acoperișul, să ia tot. Dar nu i-am lăsat. Am scos câinii din curți și i-am ațâțat să-i pună pe fugă pe tâlhari. Vecinii urlau de mama focului, ce mai, era un tărăboi, de s-a trezit tot satul. Până la urmă, au venit și vreo doi polițiști, și doar după ce i-am amenințat noi că-i reclamăm la județ dacă nu iau măsuri, abia atunci le-au cerut tâlharilor să plece și au făcut un proces verbal așa, mai mult de ochii lumii. Ce-i drept, după o vreme, «francezul» care voia să ia casa s-a ales cu un dosar penal, numai că la sfârșit, i-au dat «neînceperea ur­măririi penale». Cam așa a fost răscoala noastră."
De atunci, în sat s-a așternut liniștea. Doar ea, doamna Bia, a continuat să lupte pentru repararea casei lui Brâncuși, pentru punerea ei în valoare și pen­tru mutarea muzeului acolo unde îi era locul. La insis­tențele ei, primăria comunei a solicitat Ministerului Culturii să le acorde fonduri pentru restaurare, fără însă a primi nici până în ziua de azi vreun răspuns. Singurul lucru obținut a fost o notă de informare prin care primăria a aflat că această casă a lui Brâncuși a fost inclusă pe lista monumentelor istorice. "Și cu asta, ce-am rezolvat?", zice indignată femeia. "Ce dacă-i spune de-atunci «monument istoric», și ea zace de atâția ani fără acoperiș? Să mergem să vedeți cum arată. O ruină, că-ți vine să plângi. Pasc capre­le pe lângă ea, e plină de bălării și orătănii, bârnele au putrezit și stau gata să cadă. Am obosit de când tot cer la primărie să dea fon­duri pentru restaurare. Am scris și la minister, și la guvern, am zis oamenilor din sat să facem iar o peti­ție, că altfel degeaba ne-am luptat pentru casa asta. Ni­meni nu mă bagă în seamă, toată lumea se uită la mine ca la o nebună. Poate nu le mai pasă, poate le e teamă. Am primit chiar amenin­țări, să fac gura mai mică, să nu mai agit lumea, dacă vreau să am o bătrânețe li­niștită. Și uite așa am ră­mas eu singură și mă doare inima când trec pe drum și văd în ce hal de ruină a ajuns mândrețe de casă în care a copilărit Brâncuși și care se mai numește și «monument istoric». Așa ne respectăm noi tradiția, valorile și trecutul. De-aia, nici Dumnezeu nu ne-ajută. E rău, domniță, că parcă văd așa, cum piere sufletul din oameni, și mă ia cu rău de la inimă".

O ruină neprețuită!

Ieșim la plimbare prin sat. Doamna Bia pășește tăcută, cu mâinile încru­ci­șate la piept și cu privirea în­tunecată, cufundată în gân­duri amare. Pentru ea, strada asta, cândva lumi­noasă și însuflețită, e astăzi un loc străin și aproape pus­tiu. Cei câțiva trecători ne privesc reținut și abia bom­băne un salut. "Au ple­cat mulți din sat", spune femeia. "S-au dus să mun­ceas­că prin alte țări și mulți dintre ei au uitat defi­nitiv de unde au plecat. Au rămas mai mult bătrânii, dar și ei se sting unul câte unul, și-atunci casele lor rămân pustii și se năruie." Lăsăm în urmă biserica, și după un timp, îmi arată pe marginea stângă a drumu­lui o casă veche, aproape o ruină, cu un pridvor mare, la etaj, și curtea invadată de buruieni. "Aici a trăit învă­țătorul Tabacu, primul das­căl din sat. La început, făcea ore chiar aici, în casa lui. A făcut pușcărie poli­tică la Aiud. Pe urmă, când s-a eliberat, s-a luptat să se facă o școală în sat. El a fost fondatorul școlii din Hobița, care e puțin mai în­colo. O frumusețe de școală, unde am fost și eu învă­țătoare. Din păcate, nu prea mai sunt copii prin sat, s-a închis și școala, cică vor să o facă și pe aia muzeu. Uite așa se duce totul de râpă." Mă duce să-mi arate școala, și ea părăsită, cu poarta legată cu sfoară și curtea sălbăticită, plină cu arbuști crescuți anapoda. "Mie îmi pare rău că vă arăt numai rele", spune femeia, privind cu nostalgie către clădirea șco­lii. "Eu știu că dumneavoastră, ăștia de la revistă, umblați mai mult după ce e frumos și curat, dar n-am ce face, ăsta-i adevărul aici, la Hobița. La școala asta am fost și eu învățătoare. Soțul meu a contribuit la renovarea ei. Pe zidul de la intrare, lângă ușă, au pus o placă cu învățătorii care au predat în școală. Era o școală-model, curată, cu flori multe și copii cu­minți. Acum, uitați-vă la ea. Ia să vedeți cum începe să se dărâme, cum a fugit crăpătura până sub strea­șină. Peste câțiva ani, o să fie o ruină." La fel s-a întâmplat și cu terenul din zăvoi unde cândva se fă­ceau tabere de sculptură în memoria lui Brâncuși. A­cum n-au mai rămas decât niște pietre verzui, îne­cate într-o baltă, unde crește papura și orăcăie broaștele...
Ajungem la muzeul Brâncuși. O casă frumoasă, din lemn, veche de mai bine de o sută de ani, cu uși pitice și praguri înalte, cu cerdac și stâlpi ciopliți cu migală. Nimic de aici n-are însă vreo legătură cu ade­vărata casă părintească a lui Brâncuși. Chiar la intra­re, ne întâmpină "ghidul", un domn ușor blazat, îm­brăcat în costum, care face zilnic naveta din Târgu Jiu. Ne salută protocolar și-apoi ne invită în casă, începând să ne recite un text pe care pesemne că l-a tot spus de sute de ori: "Mergând prin fiecare ca­meră, o să vă faceți o idee despre cum s-a încărcat sculptorul de fericire aici pentru toată viața, ca să ajungă să revoluționeze sculptura modernă". Două odăi și o bucătărioară, toate aranjate banal, împodo­bite ca într-o vitrină, cu obiecte tradiționale, multe blide, ulcele și copăi, majoritatea agățate de pereți, câteva cămăși și bundițe înflorate, atârnate pe ume­ra­șe, nenumărate pernuțe, cuverturi și ștergare, un fus de tors, un opaiț și cam atât. "Cântarea Ro­mâniei" într-un sat din Ol­tenia. La plecare, în­treb ghidul dacă mai vin vizitatori. "Slab de tot. Astă vară, da, mai ve­neau cu mașini. Elevi mai puțini, au cam strâm­bat-o ăștia cu învăță­mân­tul. Nu se mai implică pro­fesorii". De vreo trei zile încoace, eu și cu doamna Bia suntem pri­mii turiști. "Păi, la ce să mai vină vizitatori?", îmi zice femeia în șoaptă, în timp ce ieșim pe poartă. "Să vadă un fals? O casă oarecare, cu niște oale și ștergare luate de la oa­menii din sat?"
O luăm spre pădurea de anini, care se vede la capătul satului. Trecem de vreo trei case și ne oprim în dreptul unui gard hârbuit, cu poarta că­zută în drum. "Aici e casa adevărată a lui Brâncuși", îmi spune fe­meia, cu glas îndârjit și fața întunecată. "Monumentul istoric". De fapt, e doar ce-a mai rămas dintr-o casă veche, din lemn: un schelet strâmb, din bârne putre­zite, fără acoperiș, gata oricând să se năruie. O ruină invadată de bălării. Ar fi îndeajuns o mică adiere de vânt, pentru ca totul să se prefacă într-un maldăr de lemne. Doamna Bia pășește parcă temătoare printre tufele mari, trecând pragul imaginar al casei și oprin­du-se pe locul unei foste odăi. "Aici", zice ea cu emo­ție în glas, "între stâlpii și pereții ăștia, a copilărit Brâncuși al nostru. Casa asta a moștenit-o mai târziu sora lui, Eufrosina, iar când mai venea și el în sat, aici la ea îi plăcea să stea. Așa a rămas și vorba, că «la ea îi plăcea să șadă, la masă joasă, rotundă, să mănânce făsui, zamă de varză și să doarmă pe ro­gojină.» Acum, uitați ce-au făcut din casa asta. Niște netrebnici lacomi și fără frică de Dumnezeu." Mai face câțiva pași prin "odaie" și-apoi se întoarce în tindă și se așează pe pragul ferestrei, privind țintă că­tre mine. "Uitați ce vă rog", îmi spune cu glas hotă­rât. "Să-mi faceți și mie o poză aici și să o dați la ziar. Și să scrieți așa, ca să știe și domnii de la conducere: că așa cum arată casa asta acum, așa o să arate toată țara asta, dacă nu învață să prețuiască trecutul și isto­ria noastră. Dacă aleargă doar după bani. Așa vor ajunge și sufletele noastre, cum e ruina asta. Că o să vină iarăși 1 decembrie, ziua țării, și iar o să se fălească toți domnii ăștia, cu poleială și steaguri flu­turate, când, de fapt, niciunul nu mai dă doi bani pe glia asta chinuită de ei. Așa să scrieți. Că asta le zice o amărâtă de învățătoare din Hobița."