Dan C. Mihăilescu, scriitor
"Să încercăm să pătrundem în moarte cu ochii deschiși"
După 1990, odată ce am început să călătoresc în străinătate, am avut o seamă de revelații cât se poate de semnificative în ce privește fatalismul românesc, în speță analfabetismul nostru geriatric, dacă-mi permiteți formula simandicoasă.
Primul șoc l-am avut în 2006 și încă din două direcții.
Întâi la Geneva, în urma unei croaziere pe lacul Léman, apoi, câteva săptămâni după, la Sanary-sur-Mer, localitate de vilegiatură "à quatre épingles". În ambele locuri am fost literalmente meduzați de condiția pensionarilor, de siguranța lor princiară, de aplombul juvenil, disponibilitatea ludică, curiozitatea nestăvilită, de pofta de viață întemeiată pe bucuria de-a fi și, mai ales, de hotărârea fiecăruia - aproape ostentativ afișată - de a-și satisface cât mai intens capriciile, indiferent de condiționările mediului.
Nu mai bombăn acum, așa cum am făcut-o atunci, pe seama obrăzniciei senioriale a unora dintre ei, convinși că toată lumea le aparține, într-un nombrilism tipic franțuzesc, gata să-ți ocupe locul pe punte, să-ți ia scaunul, să te dea la o parte din fața barului, cupluri care ocupă nonșalant întregul trotuar și te împing viguros pe stratul de iarbă. Era însă limpede că oamenii aceia, care păreau de 50-60, toți având precis peste 70-80, fuseseră educați să considere îmbătrânirea o cale către libertate, diversitate și experimentare, iar bătrânețea drept vârsta împlinirii pasiunilor pentru care nu au avut niciodată răgazul necesar.
Toți studiau meniurile cu o aplicațiune demnă de cei mai docenți experți în gastro-oenologie. Toți ocupau cât mai drastic spațiul din fața tonetelor cu suveniruri, în special bărbații făcând cu patimă schimb de experiență, ca vechi colecționari de una, de alta. Era limpede că abia acum aveau vreme să-și satisfacă pe deplin visurile de-o viață, să caute, adică, nu știu ce pipă din spumă de mare, cutare timbru cu amiralul Nelson, cutare cataramă stil napoleonian, vreo cană de bere müncheneză cu capac de la 1700, nu știu ce bizare ustensile pescărești de prins rarități etc.
Toți erau îmbrăcați dichisit dar confortabil, cu lucruri care-și etalau zglobiu noutatea și valoarea, invariabil în culori vii: nu țipătoare, ci cu lux decent, în tot cazul, ostile griurilor sumbre, cenușiului disforic prin care le place pensionarilor noștri să se autoumilească vestimentar. Toți aveau dantura de un alb strălucitor, pășeau sprințar dar boierește, mâncau elegant dar cu vădită bucurie, emanau parfumuri subtile și ofereau imaginea unei colectivități alese, de oameni care se simt minunat în pielea lor, cu acel invidiabil bien être specific psihologiei stăpânitoare.
De atunci am început, împreună cu Tania, să-i urmărim pe bătrâni pretutindeni unde ne-au rătăcit pașii prin Europa. Am tocat mărunt imaginea pâlcurilor de japonezi nonagenari, cu trupuri puberale și aviditatea lor aproape patologică de-a fotografia tot ce le iese-n cale. Am comparat bunăstarea sobru chivernisită, de tip britanic, cu stilul auster, mândru și sever, al nemților, dar și cu deschiderile nonșalant-pantagruelice ale americanilor. Îi detectam pe italieni după alura dottore, hainele slim, servietuțe de piele grena, barbă savant neîngrijită, ochelari, eșarfă în vânt și pipă...
Iar în tot acest timp, făceam inventarul încercănat al pensionarilor de acasă, brusc prăbușiți în ziua eliberării, cu ochii la sicriu, având ca azimut cimitirul. Invariabil umiliți, convinși că au fost "aruncați în stradă, ca o măsea stricată, după o viață de muncă", goliți de sens, deambulând nevrotic, resentimentari, fie orbiți de juventofobia neputincioasă, fie copleșiți masochist de obsesia propriei inutilități. Cel puțin cozile din ultimul deceniu ceaușist le ofereau din plin iluzia omnipotenței familiale, le hrăneau instinctele "militariste", le dădeau deopotrivă vigoare și conștiința valorii: "n-am voie să mă îmbolnăvesc, cine le mai ia copiilor ăstora mâncare ?" Dar acum, în regim de libertate, umilirea, spectrul sărăciei și senzația de inutilitate capătă proporții de apocalips personal. Totul, de la precaritatea dentară, refuzul igienei personale și delăsarea vestimentară, până la tendințele suicidare, contribuie la prăbușirea de sine. Arborând sloganul tipic Părului Alb - "lăsați-mă în cârpele mele, să mor liniștit" - alaiul jelaniilor umple sufletul, gura, casa, strada: "v-am slugărit o viață de om, pentru ca acum să-mi dați un șut în cur"; "îmi luați pensia și mă lăsați să mor de foame"; "unde să mă duc? ce, eu mai am concediu? Ce să caut la munte, la vârsta mea ? ; "credeți ca io nu știu c-abia așteptați să mor?".
Așa cum nu știm să fim săraci - adică să ne trăim cu mândrie, și chiar cu un anume orgoliu al suferinței, condiția socială de second hand - așa cum nu avem psihologie de învingător (ceea ce o întrista și o agasa până spre isterizare pe Regina Maria), nici cultura succesului și a bogăției, tot așa nu avem nici prudența chivernisirii, previziunea ieșirii din scenă. Sau, cu o formulă plăcută lui Noica, acea bună resemnare, care nu e blazare, ci seninătatea pierderii ca nou câștig.
Sigur, bătrânețea, în speță pensionarea, își are tipologiile ei, în funcție de religie, istorie, geografie, mentalități, sistem politic. Una e bătrânețea în ortodoxie, oarecum altceva în lumea catolică sau în islamism, într-un fel se îmbătrânește la câmpie și altfel în deșert, printre ghețari, la Nord sau în Sud, în democrație, sub dictatură sau în război. Dincolo de toate, însă, esențial e stocul de (non)așteptări pe care trebuie să ți-l pregătești din vreme.
Tocmai de aceea, cred că sunt ultranecesare lecturile timpurii - și reluate periodic - din marii moraliști, de la Ecleziast, Iov și Psalmist, la Epictet, Seneca, Pascal și Montaigne, până la Schopenhauer, Nietzsche și Cioran. Altfel spus, marea moștenire a stoicismului. Nimic, desigur, nu garantează că, dacă ai trăit frumos, vei muri liniștit. Ba încă vedem frecvent bestii murind subit, perfect împăcate cu viața de păcat, în vreme ce oameni care au trăit ca sfinții mor în chinuri atroce, după lungi agonii. Tocmai pentru asta e nevoie să te frăgezești din vreme pentru cât mai multe variante de îmbătrânire și moarte. Oricum vei fi surprins de ceea ce ți se rezervă. Și, în tot cazul, să-ți croiești din timp cărări mentale cât mai lesnicioase pentru toiag, să-ți trăiești cu bucurie fiecare clipă și să devii tot mai conștient de oboseala mizantropică grație căreia ar trebui să-ți aștepți tot mai senin plecarea.
Cum altfel să închei, de nu citând încă o dată finalul Memoriilor lui Hadrian, minunata lecție de apogeu și sfârșire dăruită lumii de Marguerite Yourcenar: "Suflet mic, suflet blând și călător, tovarăș al trupului meu care te-a găzduit, vei coborî pe meleagurile livide, aspre, pustii, unde nu vei mai fi jucăuș precum obișnuiai odinioară. Încă o clipă, să privim împreună tărâmurile familiare, obiectele pe care neîndoielnic nu le vom mai vedea niciodată... Să încercăm să pătrundem în moarte cu ochii deschiși..."
(Fragmente dintr-un vol. în curs de apariție la Editura Baroque)
Olga MORĂRESCU Mărginean, pictoriță
"Dacă ai pus merinde în sac, anii care urmează sunt foarte frumoși"
Când ai de la Dumnezeu binecuvântarea harului picturii, te încarci permanent din frumusețile create de Dumnezeu și din bucuria că poți reda cât de puțin din această taină a Creației. Când pictezi, ești obligat să fii foarte atent la tot ce se întâmplă în jurul tău, la o frunză, la un mugure, la o crenguță acoperită cu zăpadă. Te bucuri de fiecare linie a unei frunzulițe, de fiecare culoare și, privindu-le, lași în urmă lumea, cu toate ale ei neplăcute, nu mai simți nici timpul, nici neajunsurile vârstei, lumea se separă de tine. Ești sub un clopot, în coconul tău fericit, de unde te încarci cu energia frunzei, cu energia mugurelui, cu energia crengii acoperite cu zăpadă. Și așa cum două dimineți nu sunt niciodată la fel, nici două bucurii nu seamănă unele cu altele. Ei bine, bucuriile astea pe care le trăim printre pensule și culori ne țin tineri.
Nu știu exact ce am făcut atunci, în preajma vârstei de 50 de ani, când încep să se schimbe toate. Dar cert e că nu m-am agățat cu disperare de tinerețe. Asta, și pentru că, dacă ai pus merinde în sac, anii care urmează de aici încolo sunt foarte, foarte frumoși. Nu-s plăcuți pentru cei care și-au pus toate speranțele în lucruri trecătoare, nu-s plăcuți pentru cei care au pariat doar pe frumusețe, pe dragoste trupească, pe chefuri cu prietenii. Ei sunt pierzătorii, cei care cad primii, incapabili să accepte schimbarea, cei cărora depresia le bate la ușă. Câștigătorii sunt cei care își pun la bătaie talentul, iubirea și munca, în slujba unor valori care nu se schimbă. Picasso picta încă la 92 de ani, Brâncuși sculpta la 80. Nu mai vorbesc de Hokusai, care la bătrânețe spunea: «Abia acum voi face un punct și o linie care să fie vii». Vârsta aduce limpezire. Toată experiența pe care ai acumulat-o ani în șir se așează acum, se clarifică, capătă rădăcină. Dispar lucrurile care în tinerețe te fură și capeți concentrare și posibilitatea să te gândești mai mult la tine și la viață. În tinerețe n-ai timp de așa ceva, tinerețea te poartă dintr-un loc în altul.
Dacă ar fi să rezum totul la un sfat, ăsta ar fi: «Să ai o viață a ta!» Să ai o viață interioară bogată, fiindcă de artă, de lecturi nu te poți plictisi niciodată. Viața interioară te ține mereu în efervescență. Dacă am fost mereu cu gândul la cum pot să pictez mai bine sau cum să desenez mai bine, cum să le explic elevilor mai bine, n-am avut timp să mă gândesc la bătrânețe. Noi, pictorii, nu suntem ancorați în viața mondenă. Pe noi nu ne-au interesat prea tare nici hainele, nici luxul, am trăit mereu într-o lume a noastră, deasupra celei de toate zilele. Mi-au plăcut însă mereu oamenii care au avut grijă de corpul lor. Grija față de propriul trup nu e frivolitate. Îi admir pe cei care sunt în vârstă și care aleargă, pe cei care se străduiesc să păstreze acest tonus al corpului, ca vechii greci.
Și a mai contat ceva: faptul că am avut mereu împrejurul meu oameni de valoare. Chiar dacă ești cel mai mic și neînsemnat dintre ei, înconjoară-te cu oameni care au ce discuta, de la care ai ce afla. Care în permanență o să-ți inspire niște gânduri înalte, gânduri spre cer, nu spre pământ. Dacă mai ai norocul să și iubești oameni de valoare, așa cum am avut eu, atunci și dragostea te ridică deasupra oricărei vârste.
Nora Iuga, scriitoare
"Nora, dar ai încă picioare foarte frumoase!"
Dintre descoperirile cele mai cumplite ale omenirii, mai dăunătoare decât bomba atomică, mi se par invenția ceasului și invenția oglinzii. Dacă n-ar exista ele, cine ne-ar spune nouă că am îmbătrânit? N-am mai cunoaște timpul, iar fizionomia noastră ne-ar fi străină. Și-atunci, nu ne-am mai pune atâtea piedici, n-am mai avea atâtea mentalități greșite, iar eu, Nora, dacă aș vrea, aș purta ciorapi roșii și, dacă aș vrea, m-aș da în scrânciob. Și nu m-aș gândi nicio clipă că nu se cade, și nu m-aș gândi nici că brațele mele, cu venele puțin îngroșate și albăstrii, cu pielea semănând a hârtie creponată, sunt urâte. Pentru că eu le găsesc pline de noblețe și de finețe, așa cum culoarea părului meu albă, ușor gri, îmi place cel mai mult. Dacă n-aș ști câți ani am și nu mi-aș vedea în oglindă zbârciturile care realmente mă urâțesc, aș crede chiar că mai pot fi atrăgătoare și poate aș face totul să mai atrag un bărbat.
Acum vreo trei decenii, o femeie îmi povestea: «Doamna Nora, viața mea s-a terminat. Am simțit mica moarte». Zic: «Ce-i aia? Nu înțeleg. Faci poezii?» «Păi, zice, m-a iertat Dumnezeu!». Ce idioțenie, mi-am zis eu, de parcă ar fi o pedeapsă îngrozitoare că ești femeie care poate simți, care poate dori, care poate face amor și eventual și copii. Ei, și la câteva luni, m-am trezit că am intrat și eu în «mica moarte». Am simțit din plin spaima că trebuie să renunț la a mai simți voluptatea păcatului. Iar când la câțiva ani mi-a murit și bărbatul, capitolul s-a încheiat definitiv. Din 1994, când a murit Nino, și până în 2000, eu nu am existat ca femeie. Mi-a murit chiar și gândul că vreodată aș mai putea fi atrasă de un bărbat. În 2000, însă, am plecat la Berlin cu o bursă. După câteva zile petrecute în singurătate, am cunoscut acolo un pictor foarte încântat de poeziile pe care le citisem în public. Avea 50 de ani și arăta bine. Eu aveam 70 și-i acceptam cu bucurie invitațiile la restaurant, la film, la o plimbare în parc. Ne vedeam de 3, 4 ori pe săptămână, iar discuțiile se lungeau uneori la 4, 5 ore. În două luni, cât a ținut bursa, femeia din mine mi-a fost redată, fără ca măcar să ne atingem de mână. Ochii noștri lucrau însă atât de intens, că n-aș putea să uit niciodată! Îmi amintesc foarte bine, mă priveam în oglindă și vedeam cum trupul meu întinerește încetul cu încetul, cum pielea se întinde cută cu cută. Mă uitam la picioare și-mi ziceam: «Nora, dar ai încă picioare foarte frumoase!». Și așa, zece ani în șir, până aproape de 80 de ani, cât am tot umblat cu burse în Germania, n-am dus lipsa acestui sentiment, că există bărbați care mă găsesc interesantă. Dar niciodată nu am mers mai departe. Importantă nu e atingerea fizică, ci ceea ce naște în sufletul nostru această posibilitate, simțurile adormite pe care le trezește în noi.
Acum o să mă întrebați ce m-a ținut deasupra vârstei? Dragostea, scrisul, lectura, toate lucrurile astea care sunt atât de legate unele de altele, că e foarte greu să le desfaci. Nu întotdeauna rațiunea e cea care ne ajută să trăim plenar pe toate planurile. Există în noi altceva, niște energii și niște antene, pe care unii le folosim, iar alții nu. Oamenii care îmbătrânesc înainte de vreme o fac pentru că uită să-și asculte aceste semnale. Ni se pare uneori că nu se cade, ne punem interdicție, începem să umblăm cu bariera lăsată asupra simțurilor care sunt încă vii. Occidentalii nu-și pun botniță, și-au păstrat libertatea de a-și culege plăcerea care le mai este dată.
Pe mine mă enervează teribil ideea ca la bătrânețe să fii înțelept: să faci numai ce trebuie, ce se cade, împărțind sfaturi unora și altora de la înălțimea celui care are impresia că le-a trăit pe toate. Timpurile se schimbă, bătrânețea noastră se schimbă, și ea, odată cu ele. Dincolo de știința de a-ți asculta propriul corp, esențialul e să faci niște lucruri disciplinat, ordonat, regulat, cu program impus, care să știi că folosesc cuiva. Dacă începi să crezi că nu mai ești util nimănui, poți pune capac peste toate, te poți arunca pe fereastră. Ceea ce ne ține în viață, ceea ce ne face să avem o părere bună despre noi, să ne simțim tineri și să credem că merită să trăim e să știm că și noi contribuim cu ceva la mersul lumii. Că suntem încă în actualitate. Dacă n-aș mai scrie așa cum scriu, câte 5 ore pe zi neîntrerupt, dacă n-aș avea șansa uriașă să călătoresc și să ies la interviuri, lansări, lecturi (de care tot timpul mă vaiet), aș intra într-o mizerie fizică și sufletească uriașă. Rămâi tânăr doar atâta timp cât faci eforturi. Dacă te delași, grăbești apropierea morții.
Îi admir enorm pe oamenii introvertiți, care pot trăi doar în gând voluptăți și plăceri. Dar retragerea din lume nu reușește să te salveze suficient. Trupul pe care nu-l arăți oamenilor, străzii, soarelui se resimte, îmbătrânește rapid. Asta e ceea ce eu nu mai reușesc să fac. Ies tot mai rar și încep să simt bătrânețea abia acum, la 85 de ani. Ies rar, pentru că nu mă mai interesează ce îi interesează pe oamenii acestui timp, nu mă mai simt bine decât în mine. N-am ce să fac, singurătatea e una din puținele bucurii care mi-au mai rămas. De ce o caut cu înfrigurare și voluptate? Pentru că doar atunci pot sta de vorbă cu mine însămi, pot scrie în gând. Scriu, iar acum, când îți vorbesc, nu fac decât să citesc această Mare Carte al cărei scris nu se va termina niciodată. E singura pe care am s-o iau cu mine și dincolo, când am să plec.
Reproduceri după picturi de OLGA MORĂRESCU MĂRGINEAN