COZONACII CU POVEŞTI

În vremea copilăriei mele, bucuria Crăciunului începea cu mult înainte ca zările să se umple de colinde şi uliţele de colindători. Iar dintre toate zilele acelea pline de aşteptare, cea mai mi­nu­nată mi s-a părut întotdeauna ziua Ajunului, pentru că, încă de dimineaţă, bucătăria Bunii, casa întreagă, ograda, uliţa şi, până la urmă, chiar şi pădurea de lân­gă casă şi dealul cu aluni, până dincolo de carieră şi de copacii cei mai bătrâni din lumea asta, toţi şi toate se umpleau de o lumină blândă, care părea să iz­vo­rască din ele, din privelişti, fiinţe şi lucruri, ce se pregăteau de întâlnirea cu Pruncul Sfânt.

Şporiul cel fermecat

Toate întâmplările mai importante ale Ajunului se îm­pleteau în jurul şporiului, o sobă uriaşă, care um­plea un perete întreg, şi-al cuptorului din care Buna scotea mereu ceva bun de mâncat. Şporiul începea de la uşa ce dădea în camera mare, unde în timpul anului îţi clănţăneau dinţii de frig, căci acolo se făcea focul doar la Crăciun şi la Paşti, şi se oprea lângă cea­laltă uşă, mai veche, din scânduri groase, legate cu ţinte de fier, dincolo de care puteai să co­bori do­uă trepte şi să intri în cămara de piatră. Şporiul avea în­tr-o parte cuptor de pâine şi lângă el un cotlon meş­terit în burta încăpătoare, din care Buna lua apă cal­dă, când mă spăla pe mâini. Era vechi tare şporiul. Era mai bătrân cu mult decât Buna. Şi Buna era bă­trână, dar şporiul, şi mai şi. La căldura lui am adormit adesea cu motanul în braţe, visând la munţi de pră­ji­turi şi de turtă dulce, căci iarna, în jurul şporiului, se fă­ceau nişte minunăţii pe care vara parcă nu le sim­ţeai aşa de dulci, iar în dimineaţa Ajunului, ele între­ceau orice închipuire, oricât de pretenţioasă ori si­man­dicată ar fi fost ea.
Era încă noapte afară, când Buna făcea focul şi arunca cenuşa şi cărbunii pe cărarea ce ducea către casă, ca să nu alunece pe gheaţă, cu tăvile de aluat. Apoi intra în bucătărie, odată cu aerul îngheţat, care ajungea până la mine, oricât mă ascundeam în vârful patului, sub duna cea uriaşă. Buna se spăla apoi bine pe mâini, îşi punea şurţa mare, de lucru, şi începea să scoată din credenţ, din dulapul cel mare, tot felul de pungi şi pun­gu­ţe, cutii de carton şi de tablă, bor­cane pe care le înşira pe masă, ca să le golească mai târziu într-o anu­mită ordine. Începea totdeauna cu pun­gile maronii, din care ieşeau la lumină poamele, stafide aurii, ci­reşe amare, coacăze, prune şi afi­ne uscate din vară. Le punea pe ca­tegorii în ceş­cuţe şi peste ele, ca să le înmoaie, turna, din sticle bur­toa­se, rachiuri şi siropuri, aromate cu muguri de brad, ori cine ştie ce alte licori co­lo­rate, fierte vara înde­lung, în vase de lut. Din borcă­ne­lele groase, butucănoase, sco­tea apoi pe far­furioare coajă rasă de lă­mâie, înmuiată în miere ames­te­cată cu scorţişoară, din care pri­meam şi eu câte o linguriţă. Ră­coa­rea aceea gălbuie te pişca la limbă şi te făcea să râzi mereu.
Bunătăţurile aranjate pe masă erau lăsate o vreme "la hodină", până ajun­geau să se încălzească cât să poa­tă face buna din ele haioşe înfoiate, biscuiţi tre­cuţi printr-o formă de tablă prinsă de maşina de mă­cinat, hoarne umplute cu frişcă dulce, bătută din groş­tiorul cules dimineaţa de pe laptele Matronei, bivoliţa noastră uriaşă; turtiţe undate în ciocolată topită, hoa­buri, spume uşoare ca fulgul, care se topeau în gură, făcându-te să mai iei unul şi încă unul, poate, poate, îi prinzi mai bine gustul divin; pătrăţele de aluat cu mac şi cui­şoa­re zdrobite în mo­ja­rul au­riu, cornuleţe cu silvoiz, coapte în tep­şuri mari, chifli şi chifluţi cu nuci şi alune, cu­le­se de moş Chimu, foi sub­ţiri de prăji­tură cu scorţişoară şi zahăr ca­ra­melizat.
Oricâte mâncăruri ar fi fost pe masa Cră­ciunului, oricât de buni şi afumaţi câr­naţii co­borâţi din pod, oricât de usturoiată slăninuţa şi ori­­cât de închegată toba sau "şoaitul", ele tre­ceau nebăgate în seamă când se aduceau dul­ciurile, de aceea era mare întrecere între gos­podinele satului, iar Buna mea câştiga întot­dea­una între­cerea, căci nu degeaba a fost în ti­nereţea ei socăciţă în casa lui "grose doc­tor", venit de la Viena, ca patron al mi­ne­rilor din Valea Albă.

Steaua de aur

După ce-şi rânduia pe masa de lemn "in­gre­dienţele şi miro­du­rile", Buna făcea plă­mă­deala pen­tru cozonacii mari şi pentru cola­cii colindătorilor. Se mişca prin bu­cătărie "ca pe aţă", nici o miş­ca­re în plus, nici una mai puţin. Lu­mina gălbuie scăpată de sub aba­­jurul dantelat al lămpii o făcea mai tânără şi mai veselă decât era de obicei.
O pândeam de după colţul per­­nei, cum cer­nea făina cu sita ma­re, şi îmi plă­cea să văd mor­ma­ne­le de făină ce se aşe­zau ca nişte dea­luri de zăpezi în co­­vată. De fiecare dată când fă­cea cozonacii de Crăciun, îmi spu­nea şi po­ves­tea lui Iisus. Şi-n fiecare an, po­vestea începea la fel: "Măicuţa Dom­nului, Ma­ria, se ducea cu Io­sif prin câmpia de piatră a Iu­deei, ca să se în­scrie în acte, la Ierusalim. Se ducea, sărmana, când pe jos, când călare pe un măgar, pe dru­mul acela pietros şi fără un petic de umbră, că-n ţara aceea e numai vară mereu".
În timp ce povestea, Buna frământa din ce în ce mai repede. Şi covata se legăna dintr-o parte în alta a mesei şi masa scârţâia de câte ori Buna îşi afunda mâinile în aluat. Eu eram tot în pat, sub dună, unde era cald, cald şi bi­ne, şi mă gândeam cum poate fi pe lumea asta o ţară în care să fie numai vară tot timpul, fără nici un pic de omăt. Cum pot trăi oamenii ace­ia fără zăpezi? Şi cum o fi călătorit Maica lui Iisus în ţara aceea? Poate să fi plecat de di­mi­neaţă, când lumina soarelui era încă zgâr­cită, ori poate că încă nici nu se ridicaseră um­brele reci ale nopţii, când ea s-a în­făşurat în man­taua de drum. Şi drumul... paşii mă­runţi ai mă­garilor lo­vind pie­trele albe, ce se rosto­go­leau uşor, prin iarba us­ca­tă de la marginea că­rării. Şi-n urma lor se ridica si­gur un praf gălbui, ce se aşeza pes­te haine ca o poj­ghi­ţă, ca o platoşă, cu atât mai groasă cu cât cărarea ră­­mânea tot mai lungă înapoia lor. Poate că aşa o fi fost.
"Şi Măicuţa sfântă", zicea iar Buna, "mer­gea greu, că i-a venit sorocul să nască şi ni­­meni n-o ajuta, şi nimeni n-o pri­mea în casă şi s-a adăpostit într-un grajd, căci s-a pornit un vânt mare. Şi Măicuţa, să­ra­ca, se muncea acolo în grajd, printre animale. Vai! Vai! Vântul de-afară nu mai con­te­nea, şu­iera pe la col­ţurile grajdului şi strecu­ra pe sub uşă grăunţe gal­ben-cenuşii de nisip."
Aplecată peste covată, Buna spu­nea mai departe povestea şi fră­mânta, de-acuma, parcă mai uşor aluatul, ca­re era aproape gata, căci se des­prin­dea bine de pe mâinile ei. Nu o mai ascultam. Ştiam ce ur­mea­ză. Ştiam că atunci când vântul a fost mai mare şi vuietul de afară mai înspăimântător, atunci s-a fă­cut brusc tă­cere, de nu se mai auzeau nici măcar gră­un­ţe­le de nisip alu­ne­când pe sub uşa grajdului. Şi-atunci, în tă­cerea aceea, s-a născut Pruncul Sfânt Iisus. Şi mai şti­am, tot de la Buna, care povestea acu­ma singură, fără să vadă că n-o mai ascult, mai ştiam că atunci când Pruncul a ieşit în lume, s-au aprins pe cer stelele, pentru întâia dată în viaţa lor, şi din norii ne­miş­caţi au început să cadă steluţe argintii, care au acoperit câmpia cu un puf strălucitor. Asta s-a în­tâmplat cu si­gu­ranţă pentru că Iisus, copilaşul, şi-a ri­dicat mânu­ţe­le către cer şi bu­nul Dumnezeu l-a văzut şi s-a bucurat.
Buna şedea apoi o vreme pe lada de lemne şi-şi lega mai strâns năframa pe cap. Aluatul din covată se odih­nea şi el şi creştea rotund, acoperit cu ştergarul de câ­nepă; eu, între perne, beam ceai. Pe şporiul bă­trân, în oala mare şi roşie fierbea, deja, găina cea mai grasă din curte, ţinută anume pentru "zama Cră­ciu­nului", iar "tăiţăii" galbeni ca aurul şi subţiri ca firul de păr se uscau înşiraţi pe o faţă de masă curată. Din cup­to­rul şporiului, din bloadăr, ieşeau aburii broz­bu­ţelor, în­velite în foi de varză acră. "Uite aşa L-a luat Măi­cu­ţa pe Pruncuţ şi L-a înfăşat, uite aşa!", zicea Bu­­na când punea pe masă pri­ma bucată de aluat, pe care îl ne­tezea cu drag şi-l mai fră­mânta un pic, apoi îl în­tindea ca să-l umple cu nuci mă­cinate şi îndulcite cu mie­re, ori cu mac pisat, fiert în lapte. Înfăşura apoi alua­tul, ca pe-un cocon, îl aran­ja în tepşuri, şi-l mân­gâia cu o pană înmuiată în gălbe­nuş. La urmă, făcea peste el semnul crucii şi punea tepşurile lângă şporiu, la cald, la crescut.
"Şi L-a înfăşat în scutecele şi-n petelcuţe albe ca pana de porumbel", adăuga Buna cu glas mai subţire, ca şi cum s-ar fi emoţionat, dintr-o dată, fără să vrea. "Şi-atunci s-a auzit cum sunau cerurile de cântece, care veneau de deasupra norilor. Şi toată lumea se uita mirată şi aştepta să spună careva dintre oameni de unde vine atâta sărbătoare în lume şi cum de curge atâta lumină din cer. Şi atunci numai iată că au venit şi craii, mândru îmbrăcaţi".
În fiecare an, povestea se oprea la sosirea crailor. Buna se încurca mereu când le descria costumele. Nu mai ţinea minte dacă Balthazar era cu mantie roşie ori dacă Melchior avea coroana de aur pe cap. Iar pe-al treilea, nici nu mai ştia cum îl cheamă. Ba-mi spunea că au venit din India, ba că din Persia, ba că din Ba­bi­lonia. Cred că nici n-a ştiut prea bine vreodată, deşi vorbea de da­ru­rile crailor pentru micul Iisus ca şi cum ar fi fost şi ea de faţă: "Doamne, ce hai­ne bo­gate, ce inele, ce de stofe şi bani, şi ciz­me ro­şii, arcuite la vârf, şi ochii strălucitori de bucuria so­sirii, mai strălucitori ca steaua de aur care i-a călăuzit zile în şir, prin deşert".
De fapt, de câte ori ajungea cu povestea aici, cozonacii şi colacii erau deja dospiţi şi Buna îi ducea în cuptorul încins.Mă ridicam din pat, să-i ţin uşa deschisă, ca să poată trece cu toate tăvile înşirate pe braţe. Şi aşa cum se-ntâmpla în fiecare an de Ajun, pe uşă intrau câţiva fulgi spulberaţi de vânt, venind dinspre pădure, odată cu aerul îngheţat. Iar când co­lacii erau gata şi aburul lor stăruia ca un clo­pot deasupra mesei, îmi primeam şi eu răs­pla­ta pentru cuminţenie: două păsărele coapte făcute din aluatul curăţat de pe covata de frământat. Rumene şi fierbinţi, scoase atunci din cuptor, păsăruicile acelea îmi ascultau co­lin­dele abia îngânate şi tot de ele îmi în­căl­zeau şi mâinile, îngheţate pe sfoara saniei. Era deja sărbătoare. Se făcuse Crăciun.