Sport în loc de medicamente

- Activitatea fizică regulată are un efect cel puţin la fel de puternic ca medicamentele. Sportul ca terapie este practicat curent în unele ţări europene, mai ales în Germania şi în cele din Peninsula Scandinavă. Recomandările pe care vi le propunem aparţin unor medici danezi, cercetători la Universitatea din Copenhaga -

Diabetul şi plimbările
Dr. Henrik Sonne, diabetolog

"Mulţi dintre pacienţii mei cu diabet de tip 2 sunt obezi. Ar tre­bui oare să le cer să îm­brace un costum din material imper­mea­bil, în care ar trans­pira abundent, şi să-i trimit să alerge pe malul râu­lui Alster? Niciodată! În pri­mul rând, le-aş leza dem­ni­tatea, ex­punându-i ridi­co­lului. În al doilea rând, ei nici n-ar reuşi să facă aşa ceva.
De aceea, pre­fer să le spun: «Oa­­meni buni, ieşiţi la plim­ba­re!». Mer­sul pe jos în pas alert produce efecte con­siderabile: de­ja cu un pro­gram de plim­ba­re de cinci sau şase ore pe săptă­mână, pot fi re­du­se greutatea cor­porală şi circum­ferinţa ab­dome­nu­lui. Pe lângă aceas­ta, scad va­lorile colesterolului şi tensiunea arte­rială. Însă cel mai important este faptul că pacienţii vor avea rezultate mai bune la ana­liza de glice­mie.
La bolnavii cu diabet de tip 2, receptorii insulinici ai celulelor s-au lenevit, din care cauză glicemia lor se menţine permanent la un nivel ridicat, iar aceasta dăunează orga­nelor. Activitatea fizică îm­bunătăţeşte din nou transportul glu­cozei în celule şi, în con­secinţă, glicemia se normalizează. Stu­diile clinice demonstrează că diabeticii de tip 2 care adoptă un stil de viaţă sănătos îşi pot micşora doza de medicamente, nemai­fiind ne­voiţi să-şi injecteze insulina atât de des.
Dar cu toate acestea, des­tui dintre pa­cienţii mei nu se îndură să se desprindă de ca­napeaua lor comodă, de acasă. S-au lenevit şi ei, la fel ca receptorii insulinici. Poate ar trebui să-i sfătuiesc să-şi ia un câine. Fiindcă pe acela eşti obligat să-l scoţi la plimbare zilnic şi atunci nu mai ai nici tu cum să eviţi mer­sul pe jos. Care, de altfel, este util şi ca prevenţie: cine ţine pe lângă el un câine se poa­­te considera pro­te­jat împotriva dia­be­tului."

Astmul şi înotul
Dr. Anna Schaar, Facultatea de Sport din Copenhaga

"Astmaticii sunt capabili de eforturi fizice mai mari în apă decât afa­ră, în aer liber", spune medicul spor­tiv Anna Schaar de la Fa­cul­tatea de Sport din Copenhaga. În primul rând, la bazinele acope­rite, incinta beneficiază de încăl­zi­re, ceea ce este avantajos în spe­cial pentru bolnavii sensibili la efort, cărora aerul rece le declanşează deseori crize. În al doilea rând, îi ajută şi faptul că trebuie să expire în condiţiile rezistenţei opuse de apă: astfel, bronhiile se menţin larg deschise, iar musculatura lor se fortifică. În al treilea rând, înotă­torii respiră într-un ritm constant, respiraţia accelerată este imposi­bilă. Drept urmare, randamentul fizic al unui pacient cu astm este dublu în apă, faţă de uscat.
Studiile dovedesc că la astma­ticii bine antrenaţi, pragul de mani­festare a dispneei e mult mai ridi­cat, comparativ cu cei neantrenaţi. Aceasta înseamnă că, la cei dintâi, bronhiile nu se îngustează atât de repede din cauza efortului. Ei fac mai rar crize de astm şi, implicit, îşi administrează mai puţine medica­mente. De asemenea, au de luptat mai rar cu infecţiile şi, la sfârşitul unui program de sport, nu au difi­cultăţi prea mari de respiraţie.

Infarctul miocardic şi obişnuinţa mişcării
Dr. Uve Irmingard, medic cardiolog

"Bolnavii de inimă trebuie să facă mişcare şi iar mişcare! Căci sportul acţionează ca un vaccin, ca un stimul care adresează organis­mului o provocare, impunân­du-i să se a­dap­teze: el va încearca să se apere mai bine îm­potriva agresiunilor". Când prac­ticăm un sport, celu­lele din pereţii va­selor de sânge "învaţă" cum pot opune o rezistenţă sporită presiunii exercitate de fluxul sangvin, şi ast­fel devin mai stabile.
Exerciţiul fizic regulat poate ajuta la pre­venirea multor operaţii de by­pass şi a im­plantărilor de stenturi. Un studiu atestă faptul că un antrenament de rezistenţă ceva mai intens, de peste 90 de minute pe săptă­mâ­nă, poate reduce cu mai mult de 39% rata mortalităţii, în pri­mele şase luni de după infarct.
În general, infarctul se produce în tim­pul unui program spor­tiv numai în cazul când persoana respectivă nu desfăşoară această activitate măcar de trei ori în cursul săptă­mâ­nii. Cine se antrenează cu moderaţie zil­nic nu se va confrunta cu un risc sporit la efort. Sportul devine pericu­los numai în mo­mentul când îl prac­tici prea rar.
Persoanelor care au suferit un infarct, cardiologul danez le reco­man­dă orice tip de activitate de rezistenţă, de pildă, nordic wal­king (mersul cu sprijin în beţe), dansul, urcatul şi coborâtul scă­rilor. "Eu îmi îndemn pa­cienţii să-şi permită chiar şi activităţi mai intense, de două-trei ori pe zi, câte 20 de minute. 20% din timp ar trebui alocate exerciţiilor de forţă. La început, ar fi indicat ca antre­namentul să nu de­pă­şească o intensitate me­die, însă mai târziu pot fi atinse, pentru in­ter­vale scurte, şi frecvenţe maxime ale bătăilor inimii. Cu condi­ţia să se facă pau­zele necesare, so­li­ci­tările de mai lungă durată nu pre­­zintă niciun risc".

Osteoporoza şi dansul
Dr. Alfried Jorgensen, medic internist

"Dansul este sportul perfect pentru pacienţii cu os­teoporoză. Roti­rile, a­plecările şi ridi­cările, ca şi diversitatea de po­ziţii ale pi­cioa­relor, fac ca dansul să constituie un veritabil antrenament de forţă şi coordonare, cu risc minim de acci­dente. La cabinetul meu vin per­soane cu fracturi, de exemplu ale femurului sau vertebrelor. Schele­tul acestor bolnavi a fost prea fragil pentru a rezista solicitărilor coti­diene. Totuşi, după perioada de recuperare, eu îi trimit pe ringul de dans.
În Europa, suferă de osteopo­roză câte­va zeci de milioane de oameni. S-a crezut multă vreme că ea afectează a­proa­pe în exclusi­vi­tate femeile, dar în pre­zent, se con­stată că unul din cinci pa­cienţi e bărbat. O serie de studii au ajuns la concluzia că mai ales sedentarismul duce la apa­riţia acestei boli.
"Majorita­tea oaselor se pot întări prin activitate fizică", subli­nia­ză dr. Jorgensen. Inclu­siv în cazurile în care osteo­poroza există deja şi a fost diag­nosticată. Căci scheletul este "extra­or­dinar de dinamic", aflân­du-se într-o trans­formare continuă. Cu un antre­na­ment corect, exis­tă posibilitatea de a in­fluenţa pozitiv acest proces până la o vârstă înaintată. "Oasele devin cu atât mai rezis­tente, cu cât sunt supuse unor soli­citări mai complexe".
Prin urmare, cei ce se mulţu­mesc să meargă, să înoate ori să facă jogging, nu dispun de o pa­văză suficientă contra osteopo­rozei. Cu adevărat utile sunt doar sporturile care presupun o măsură în­semnată de forţă şi coordonare - aşa cum e dansul. "Pentru că, a­proa­pe la fiecare pas, este solicitată o altă zonă a corpului", ex­pli­că me­dicul. A­ceasta determină osteo­ci­tele, celulele ma­ture din oase, să reacţioneze, iar ele procedează la consolidarea ţesutului osos în porţiunile unde are loc solicita­rea. Rezultatul: spre deosebire de maratonişti, la care femurul e rezistent nu­mai în partea lui anterioară şi în cea posterioară, la dansa­tori el este întărit în în­tregime.