Diabetul și plimbările
Dr. Henrik Sonne, diabetolog
"Mulți dintre pacienții mei cu diabet de tip 2 sunt obezi. Ar trebui oare să le cer să îmbrace un costum din material impermeabil, în care ar transpira abundent, și să-i trimit să alerge pe malul râului Alster? Niciodată! În primul rând, le-aș leza demnitatea, expunându-i ridicolului. În al doilea rând, ei nici n-ar reuși să facă așa ceva.
De aceea, prefer să le spun: «Oameni buni, ieșiți la plimbare!». Mersul pe jos în pas alert produce efecte considerabile: deja cu un program de plimbare de cinci sau șase ore pe săptămână, pot fi reduse greutatea corporală și circumferința abdomenului. Pe lângă aceasta, scad valorile colesterolului și tensiunea arterială. Însă cel mai important este faptul că pacienții vor avea rezultate mai bune la analiza de glicemie.
La bolnavii cu diabet de tip 2, receptorii insulinici ai celulelor s-au lenevit, din care cauză glicemia lor se menține permanent la un nivel ridicat, iar aceasta dăunează organelor. Activitatea fizică îmbunătățește din nou transportul glucozei în celule și, în consecință, glicemia se normalizează. Studiile clinice demonstrează că diabeticii de tip 2 care adoptă un stil de viață sănătos își pot micșora doza de medicamente, nemaifiind nevoiți să-și injecteze insulina atât de des.
Dar cu toate acestea, destui dintre pacienții mei nu se îndură să se desprindă de canapeaua lor comodă, de acasă. S-au lenevit și ei, la fel ca receptorii insulinici. Poate ar trebui să-i sfătuiesc să-și ia un câine. Fiindcă pe acela ești obligat să-l scoți la plimbare zilnic și atunci nu mai ai nici tu cum să eviți mersul pe jos. Care, de altfel, este util și ca prevenție: cine ține pe lângă el un câine se poate considera protejat împotriva diabetului."
Astmul și înotul
Dr. Anna Schaar, Facultatea de Sport din Copenhaga
"Astmaticii sunt capabili de eforturi fizice mai mari în apă decât afară, în aer liber", spune medicul sportiv Anna Schaar de la Facultatea de Sport din Copenhaga. În primul rând, la bazinele acoperite, incinta beneficiază de încălzire, ceea ce este avantajos în special pentru bolnavii sensibili la efort, cărora aerul rece le declanșează deseori crize. În al doilea rând, îi ajută și faptul că trebuie să expire în condițiile rezistenței opuse de apă: astfel, bronhiile se mențin larg deschise, iar musculatura lor se fortifică. În al treilea rând, înotătorii respiră într-un ritm constant, respirația accelerată este imposibilă. Drept urmare, randamentul fizic al unui pacient cu astm este dublu în apă, față de uscat.
Studiile dovedesc că la astmaticii bine antrenați, pragul de manifestare a dispneei e mult mai ridicat, comparativ cu cei neantrenați. Aceasta înseamnă că, la cei dintâi, bronhiile nu se îngustează atât de repede din cauza efortului. Ei fac mai rar crize de astm și, implicit, își administrează mai puține medicamente. De asemenea, au de luptat mai rar cu infecțiile și, la sfârșitul unui program de sport, nu au dificultăți prea mari de respirație.
Infarctul miocardic și obișnuința mișcării
Dr. Uve Irmingard, medic cardiolog
"Bolnavii de inimă trebuie să facă mișcare și iar mișcare! Căci sportul acționează ca un vaccin, ca un stimul care adresează organismului o provocare, impunându-i să se adapteze: el va încearca să se apere mai bine împotriva agresiunilor". Când practicăm un sport, celulele din pereții vaselor de sânge "învață" cum pot opune o rezistență sporită presiunii exercitate de fluxul sangvin, și astfel devin mai stabile.
Exercițiul fizic regulat poate ajuta la prevenirea multor operații de bypass și a implantărilor de stenturi. Un studiu atestă faptul că un antrenament de rezistență ceva mai intens, de peste 90 de minute pe săptămână, poate reduce cu mai mult de 39% rata mortalității, în primele șase luni de după infarct.
În general, infarctul se produce în timpul unui program sportiv numai în cazul când persoana respectivă nu desfășoară această activitate măcar de trei ori în cursul săptămânii. Cine se antrenează cu moderație zilnic nu se va confrunta cu un risc sporit la efort. Sportul devine periculos numai în momentul când îl practici prea rar.
Persoanelor care au suferit un infarct, cardiologul danez le recomandă orice tip de activitate de rezistență, de pildă, nordic walking (mersul cu sprijin în bețe), dansul, urcatul și coborâtul scărilor. "Eu îmi îndemn pacienții să-și permită chiar și activități mai intense, de două-trei ori pe zi, câte 20 de minute. 20% din timp ar trebui alocate exercițiilor de forță. La început, ar fi indicat ca antrenamentul să nu depășească o intensitate medie, însă mai târziu pot fi atinse, pentru intervale scurte, și frecvențe maxime ale bătăilor inimii. Cu condiția să se facă pauzele necesare, solicitările de mai lungă durată nu prezintă niciun risc".
Osteoporoza și dansul
Dr. Alfried Jorgensen, medic internist
"Dansul este sportul perfect pentru pacienții cu osteoporoză. Rotirile, aplecările și ridicările, ca și diversitatea de poziții ale picioarelor, fac ca dansul să constituie un veritabil antrenament de forță și coordonare, cu risc minim de accidente. La cabinetul meu vin persoane cu fracturi, de exemplu ale femurului sau vertebrelor. Scheletul acestor bolnavi a fost prea fragil pentru a rezista solicitărilor cotidiene. Totuși, după perioada de recuperare, eu îi trimit pe ringul de dans.
În Europa, suferă de osteoporoză câteva zeci de milioane de oameni. S-a crezut multă vreme că ea afectează aproape în exclusivitate femeile, dar în prezent, se constată că unul din cinci pacienți e bărbat. O serie de studii au ajuns la concluzia că mai ales sedentarismul duce la apariția acestei boli.
"Majoritatea oaselor se pot întări prin activitate fizică", subliniază dr. Jorgensen. Inclusiv în cazurile în care osteoporoza există deja și a fost diagnosticată. Căci scheletul este "extraordinar de dinamic", aflându-se într-o transformare continuă. Cu un antrenament corect, există posibilitatea de a influența pozitiv acest proces până la o vârstă înaintată. "Oasele devin cu atât mai rezistente, cu cât sunt supuse unor solicitări mai complexe".
Prin urmare, cei ce se mulțumesc să meargă, să înoate ori să facă jogging, nu dispun de o pavăză suficientă contra osteoporozei. Cu adevărat utile sunt doar sporturile care presupun o măsură însemnată de forță și coordonare - așa cum e dansul. "Pentru că, aproape la fiecare pas, este solicitată o altă zonă a corpului", explică medicul. Aceasta determină osteocitele, celulele mature din oase, să reacționeze, iar ele procedează la consolidarea țesutului osos în porțiunile unde are loc solicitarea. Rezultatul: spre deosebire de maratoniști, la care femurul e rezistent numai în partea lui anterioară și în cea posterioară, la dansatori el este întărit în întregime.