Să ajungem la Fânațele Căpușului, satul în care fusesem numiți, de curând, profesori, străbăteam centrul comunei Căpușul de Câmpie, treceam de moara Turcului, până dădeam de un loc larg și mlăștinos, cu vegetație de baltă, cât cuprindeau ochii. Drumul căuta mereu rădăcina dealurilor din dreapta, ocolea, se zvârcolea în tot felul de curbe, se străduia să ferească drumețul de noroiul lipicios în care lesne ne înglodam, dar cu greu ne recuperam încălțările. Iarna aveam altă rută. Călcam pe mlaștina înghețată, ne luptam cu săgețile de papură, dar merita. Scurtam drumul lung de 14 kilometri, ținând malul pârâului care venea de la Dobra. Vale și iar vale. Le auzeam mereu numele: Meal, Borșa, Apătăi, Gheja, Chichinea. Fiecare vale era cât un cătun, cu câteva gospodării țărănești. Drumurile și cărările din văi se uneau apoi în râtul din centrul satului. Acolo, se înălța o clădire veche, cu o sală mare, mare, alta mică, mică și un antreu înghesuit. Aceasta era școala. Puțin mai încolo se arăta o construcție nouă, cu multe geamuri. Era căminul cultural. Școlarii mici învățau în localul consacrat lor, în două schimburi, în clase cu predare simultană. Dar în anul despre care vorbesc, în satul Fânațe s-a înființat ciclul gimnazial, unde, împreună cu soțul meu, am ajuns profesori. Eram în primul an de căsătorie. Eram tineri, frumoși, veseli, binevoitori, sănătoși, dornici să facem carieră didactică. Locuitorii satului ne-au întâmpinat cu bucurie. Ne-au ajutat să ne instalăm în cămăruța de la căminul cultural, concepută pentru a fi locul de "îmbrăcare a artiștilor", ce veneau, câteodată, să dea spectacole-n sat.
Ieșeam din "casa noastră" și intram în clasa noastră. În sala lungă, cu multe geamuri, a căminului cultural, așezasem bănci pentru școlari. Mircea era director, eu profesoară. Urmând traseul văilor pe care vi l-am descris, copiii ajungeau la Valea cea mare, treceau podul și erau la școală. Ușor de zis, greu de parcurs. Unii locuiau departe, în Meal sau Apătăi, porneau de-acasă cu noaptea-n cap. Când începeau ploile, soseau uzi și plini de noroi. Puneam apă în lighene, să-și spele cizmele. Iarna, zăpada le cuprindea genunchii. Părinții croiau cărări pe întinderea albă și-i ajutau să înainteze. Pătrunși de frig, albiți de promoroacă, își scuturau hainele, dar rămâneau îmbrăcați în surtuce, și cu mănușile în mâini. Frig era afară. Frig era în clasă. Focul se aprindea pe la cinci dimineața. În lumina slabă a felinarului, pe pereți sclipeau cristale de gheață. Soba aceea de tuci împrăștia și fum, nu numai căldură, și era mică pentru o încăpere atât de mare. Și nouă ne era frig, și în casă, și în clasă. Nu ne plângeam de milă, nu învinovățeam pe nimeni. Ne îmbrăcam cu ce aveam mai călduros. Când ne era foame, mâncam lângă sobă. Dacă ne-am fi așezat la masă, riscam să ni se sleiască mâncarea în farfurie, atât de frig era. Ne luptam din greu cu neajunsurile, puneam însă multă pasiune în tot ce făceam, ne bucuram că lucrăm cu niște copii minunați, cu mult bun simț, isteți și săritori. Îi iubeam foarte mult și pentru ei am fi făcut orice, dacă s-ar fi putut am fi învățat și în locul lor. Dar nu era nevoie! S-au dovedit harnici și deștepți și fiecare a urmat, mai târziu, școli care i-au ajutat să devină oameni realizați. Când îi vedeam așa de mici și de zgribuliți, cu degetele înțepenite de frig, făceam sus-jos, săream să ne încălzim, spuneam câte o glumiță să le abatem atenția în altă parte. Au venit și câteva după-amiezi mai blânde. Am scormonit în mormanul de moloz din spatele căminului. Am transportat zeci de bucăți de cărămidă și le-am așezat pe plita sobei din camera noastră. A doua zi, copiii au avut surpriza să găsească pe fiecare bancă, pentru mânuțele lor înroșite de frig, "bucăți de căldură". Ne-au privit cu uimire și am constatat că în ochii lor au licărit scântei de fericire. O fetiță cu ochi negri și cu pistrui, din prima bancă, m-a măsurat atent și, cu voce sfioasă, m-a întrebat: "Cum de v-a venit ideea?". I-am răspuns simplu, așa cum a și fost: "Ne-am gândit la voi, dorind să veniți cu plăcere la școală. Am făcut-o de dragul vostru". Ceilalți copii au prins curaj. Vorbeau pe rând, să fie auziți: "Să știți că și noi ne gândim la dumneavoastră". "Părinții noștri discută între ei cum să vă ajute". "Spun că sunteți tineri, la început de drum și că și dumneavoastră aveți greutăți". "Mama îmi zice că visul ei este să mă vadă, când voi fi mare, precum sunteți dumneavoastră..." "Și mama..." "Și mama..." Când s-a mai potolit zarva, Icuță a adăugat: "Tata îmi spune că ar dori ca eu să fiu ca domnul profesor și nu mă crede că m-am gândit la asta înaintea lui". Atunci am înghițit primul grăunte de fericire pe care mi l-a oferit profesia. Mi-am șters discret lacrima din colțul ochilor și parcă a fost mai cald în jur. Trebuie să vă spun că gestul cu bucățile de cărămidă pe bănci i-a bucurat nu numai pe copii, ci și pe părinții lor. Au început comentariile în sat. Nenea Gheorghe, de la cooperativă, m-a luat la rost: "De ce umblați atâta după ei (după copii), doamnă? Lăsați-i să se învețe cu necazul!". Dar în zilele care au urmat, ritualul cărămizilor calde a continuat.
De Crăciun, am organizat serbare. Cu câteva săptămâni înainte, Mircea a plecat la Tg. Mureș să copieze poezii adecvate din cărți, la Biblioteca Județeană. A cumpărat beteală și clopoței. A cumpărat bomboane și alte podoabe pentru pom. Fiecare copil a primit câte un dar și puțin din sufletul nostru. Părinții și bunicii s-au bucurat când și-au văzut fiii și nepoții recitând și colindând pe scenă. Au rămas după spectacol și s-au sfătuit ce să facă să le fie mai bine copiilor la școală. "Dacă niște tineri străini de sat se îngrijesc de copiii noștri, și noi ar trebui să facem mai mult". După vacanța de iarnă, în fiecare zi, pe rând, oamenii aduceau la școală, cu săniile, lemne tăiate. Focul din sala de clasă ardea de dimineață până seara. Ajutată de frații ei, Magnezia, o fată inimoasă din sat, clădea cu grijă brațe de lemne, cât încă era întuneric. Să avem mai puține griji, să ne ocupăm cu drag de copii...
Deși eram foarte tineri, am înțeles că fericiți cu adevărat sunt oamenii care le aduc chiar și numai o fărâmă de bine celor printre care trăiesc.
Acum, la anii de pensie, când timpul are răbdare cu mine și am răgaz să îmi amintesc toate sclipirile de fericire pe care le-am sădit în sufletele elevilor mei și ale părinților lor îmi dau seama că sunt un om nespus de bogat. Pentru tot ce-am făcut, am fost răsplătită cu bucurie.
MARIA GHEBOREAN - Luduș
Darul de Crăciun
Vin sărbătorile de iarnă, iar Crăciunul, ca de fiecare dată, răspândește încărcătura magică a Nașterii Domnului Iisus Hristos. O să vă spun o întâmplare reală, dar foarte veche, pe care o știu de la tatăl meu.
Era în prima iarnă de după primul război mondial. Părinții lui, la fel ca toți ceilalți oameni din sat, au fost nevoiți să se refugieze în locuri unde nu ajungeau obuzele ucigașe. Deși oameni înstăriți, bunicii au plecat în pribegie cu o căruță trasă de boi (caii au fost luați la război) în care au pus cele necesare, hrană cât au putut lua și, bineînțeles, copiii, care erau mulți și toți micuți. Bunica a luat și o pisică, dar ea s-a pierdut în timpul călătoriei, spre marea părere de rău a copiilor. După război, s-au întors înapoi, în sat, la casa din care nu mai rămăsese decât o ruină. Spirit întreprinzător, bunicul a zidit o cameră, ca să se poată adăposti cu familia, mai ales că iarna era aproape. Cu mare greutate au reușit să-și procure cele necesare traiului. Cu eforturi numai de ei știute, au reușit, totuși, să pună pe masa de Crăciun sarmale și cozonac pentru copii. Despre Moș Crăciun și darurile lui, nici vorbă. Pe atunci, postul era ținut cu sfințenie, chiar și de copii, așa că în ajunul marii sărbători, erau tare nerăbdători ca după slujba de la biserică, să vină acasă și să guste din bunătățile care-i ispiteau cu mirosul lor. Agitația era mare în sat, veneau colindători, iar bunica făcea ultimele pregătiri. Când, în sfârșit, s-a așternut liniștea și se pregăteau de culcare, afară s-a auzit un mieunat slab. Atentă și miloasă, bunica s-a dus să vadă ce este. După puțin timp, s-a întors în casă cu o pisică slabă și flămândă. Mare le-a fost mirarea, dar și bucuria, când și-au dat seama că era pisica lor, cea care se pierduse în refugiu. Pe unde a stat și cât drum a străbătut ca să vină acasă, numai ea știa. Ce bucurie pe toți! La început sfioasă, după ce a fost hrănită și mângâiată, mai ales de copii, pisica s-a așezat după sobă și a început să toarcă, mulțumită că revenise la familia ei. A fost cel mai frumos dar de Crăciun! Bunica le-a spus copiilor că pisica aduce noroc la casa la care se întoarce. Și, într-adevăr, așa a fost. Încet, încet, bunicii au refăcut ce prăpădise războiul, au fost vrednici și sănătoși, la un loc cu copiii lor, iar pacea și buna înțelegere n-au plecat niciodată din casă.
Sărbători fericite "Formula AS"! Crăciun fericit, pentru toți cei care vă citesc și vă poartă cu ei în suflet. La mulți ani!
LENUȚA OLTEANU - Muncelu, jud. Vrancea